Dezvăluiri cutremurătoare din Gulagul putinist: crime, tortură și reeducare ca pe vremea lui Stalin. INTERVIU cu un voluntar ucrainean pe care rușii l-au încarcerat mai bine de 100 de zile la închisoarea Olenivka, în regiunea Donețk / Anna Neplii

Înainte de 24 februarie, când Rusia a invadat la scară largă Ucraina, Kostiantyn Velychko lucra în domeniul IT. Pe atunci nici nu bănuia că urma să fie încarcerat mai bine de 100 de zile în penitenciarul Olenivka.   

Originar din Mariupol, când a răbufnit războiul Kostiantyn s-a alăturat voluntarilor care ajutau în diverse domenii. Echipa sa a fost implicată în organizarea unor rute sigure de evacuare. În scopul acesta s-a deplasat deseori la Berdiansk, în regiunea Donețk. Konstiantyn a ajutat la evacuarea civililor, livrând alimente și medicamente vitale familiilor blocate în apropierea liniei frontului. De la o zi la alta, această activitate a devenit din ce în ce mai periculoasă, pentru că rușii au aflat care erau punctele de control prin care treceau voluntarii. Drept urmare, trupele rusești îi prindeau, îi brutalizau și uneori îi lăsau dezbrăcați. Presiunea psihologică era enormă, dincolo de faptul că voluntarii își riscau viețile.  

Pe 28 martie, Kostiantyn și colegul său Stanislav Glushkov au decis să călătorească de la Zaporizhzhia la Mariupol, deși existau informații că rușii efectuau controale drastice, mulți alți voluntari întorcându-se deja fără să reușească nimic. Cei doi se temeau că accesul în oraș urma să fie închis total. Kostiantyn și Glushkov au fost opriți, deși aveau experiență în comunicarea cu armata rusă, cunoșteau regulile de mișcare în zonă și dețineau certificatele de voluntari necesare, insignele și autocolantele pentru mașini. În momentul în care au aflat cu cine aveau de-a face, rușii i-au acuzat că nu ar fi voluntari reali – deși cei doi evacuaseră copii și femei –, într-un final ordonându-le să-i urmeze până la Nikolske, în regiunea Donețk.  

(Kostiantyn Velychko)

”Ajunși acolo, ne-am dat seama că nu suntem primii voluntari arestați. Rușii rețineau voluntari pentru a provoca un dezastru umanitar în teritoriile ocupate”, a punctat Kostiantyn. După o zi petrecută în spatele gratiilor, la Nikolske, încătușați și ținuți cu capetele acoperite, cei doi bărbați au fost duși la Starobesheve, unde aveau să rămână timp de o zi.

„Am fost interogați și apoi plasați într-o celulă supraaglomerată fără condiții adecvate. Ne-au pus în genunchi pe beton și ne-au lovit în cap cu patul pistoalelor”, își amintește Kostiantyn. Apoi, pentru încă o zi, cei doi au fost ținuți într-un centru special de detenție pentru combaterea crimei organizate, unde au fost din nou interogați și percheziționați, înainte de a fi trimiși la Olenivka.

„[La Olenivka] am fost legați cu bandă adezivă și forțați să stăm ghemuiți și cu mâinile imobilizate la ceafă timp de câteva ore. Într-o astfel de poziție, presiunea în organism crește rapid și vasele de sânge încep să se spargă. Dacă încercam să ne schimbăm poziția, ne băteau”, relatează voluntarul. 

Prizonierii de război (POW) au fost supravegheați de soldați ruși, de ofițeri ai Serviciului Federal de Securitate (FSB), de Comitetul de Investigații al Federației Ruse și de reprezentanți ai comandamentului militar. Între timp, civilii – și în acest caz ne referim la voluntari – au fost supravegheați de așa-zisele autorități din așa-zisa Republică Populară Donețk (DPR).  În urma unui alt interogatoriu, voluntarii au fost filtrați și băgați într-o singură celulă, care mai degrabă părea destinată animalelor, nu oamenilor. Mai puțin norocoși, alți voluntari au fost trimiși la Departamentul de Combatere a Crimei Organizate pentru noi și noi audieri. Pe baza unor acuzații mincinoase, total absurde, de obicei voluntarii reținuți erau condamnați la 10 ani sau mai mulți de închisoare în condiții absolut inumane.

„Am fost ținuți în frig, ne-a fost interzis accesul la aer proaspăt timp de mai bine de două săptămâni și abia am fost hrăniți. A trebuit să dormim în ture, deoarece eram 50 de oameni într-o celulă de 12-14 metri pătrați, așa că nu ne-am putut întinde toți în același timp”, relatează Kostiantyn, cuvintele lui aducându-ne aminte de Gulag. După aceea, unii dintre voluntari au fost mutați în barăci, unde au fost supuși zilnic la diverse munci pentru a le renova, și asta de la 06:00 până la 22:00. Mai târziu, în acele barăci au fost băgați militarii capturați la Azostal. 

„Când a venit Crucea Roșie, reprezentanților acesteia li s-au arătat camerele renovate cu paturi, saltele etc. Așadar, rușii au prezentat o imagine frumoasă, în condiții bune. Ulterior au început să invite jurnalişti de pe propriile canale de propagandă, unul dintre ei fiind Oleksandr Sladkov”, spune Kostiantyn.

Jurnaliștii au văzut condițiile reale de detenție – până la urmă, închisoarea nu este mare: 5-6 clădiri care adăpostesc aproximativ 2.000 de prizonieri – dar presa controlată de Rusia nu a vorbit niciodată despre asta.  

În același timp, rușii îi șantajau pe prizonierii ale căror familii rămăseseră în teritoriile ocupate, forțându-i să acorde ”interviuri” în care susțineau că ar beneficia de condiții bune în detenție.

„Prizonierilor de război li s-a spus că Ucraina a uitat de ei și că vor rămâne întemnițați pentru totdeauna, dar totuși au avut ocazia să-și sune rudele și să le informeze despre locul în care se aflau. În schimbul acestui privilegiu, ei au fost forțați să ia parte la videoclipuri postate online în care cereau Armatei Ucrainene să se predea”, explică Kostiantyn. 

Ulterior, voluntarii au fost mutați într-o zonă mult mai strictă de securitate – o clădire izolată, cu o curte din beton acoperită cu o plasă de sârmă unde toți prizonierii erau forțați să muncească.În primele cinci zile, prizonierilor de război li s-a dat doar o bucată de pâine uscată și 170 ml de apă pe zi. Ulterior, meniul s-a îmbunătățit puțin: li s-au dat paste tari și abia comestibile; o apă maronie care ar fi trebuit să fie ”ceai”; o „ciorbă” apoasă care conținea câteva bucățele de varză și o fărâmă de ceapă; și cereale, care fuseseră gătite într-o cuvă folosită anterior pentru a ține peștele. Meniul a rămas același. Când au fost aduși prizonieri noi, porțiile s-au redus corespunzător. Apa lipsea în mod constant, cu toții sufereau de sete. 

Potrivit lui Kostiantyn, au fost rare ocaziile când cineva care lucra în afara închisorii venea acolo din anumite motive pentru a-i ajuta pe deținuți, inclusiv aducând mâncare sau medicamente.

„Celor mai mulți lucrători ai închisorii le-a făcut plăcere să abuzeze deținuții. I-au umilit și i-au bătut cu brutalitate în mod constant. Voluntarii au fost adesea abuzați fizic, chiar în primele zile de închisoare. Am fost biciuit peste față, peste corp și mâini când eram surprins că nu munceam sau că vorbeam chestiuni interzise. Alți civili au fost torturați cu șocuri electrice, forțați să sape morminte și așa mai departe. Iar când militarii din Azovstal au fost aduși la închisoare, au fost bătuți și torturați în celule de izolare pentru ca alți prizonieri să nu poată afla ce se întâmpla”, își amintește Kostiantyn.

Trei cazuri i-au rămas întipărite pe retină, nu le va uita întreaga viață. Cu o ocazie, când au sosit noi prizonieri, patru bărbați au fost bătuți atât de tare încât nu au mai putut sta în picioare timp de patru sau cinci zile. Într-un alt caz, un prizonier a fost trimis la izolare în cele mai îngrozitoare condiții doar pentru că a cules două cireșe din grădina unui ofițer superior. Cel mai înfricoșător caz se referă la un apărător de la Azovstal, care a fost bătut cu bestialitate timp de mai multe zile, într-un final recurgând la sinucidere. Totuși, condițiile în care a murit rămân încă neelucidate. 

„În noaptea de dinainte de a-și lua viața, o voluntară, Hanna Voroșeva, a auzit o parte dintr-o conversație purtată de gardieni cu prizonierul. L-au întrebat dacă a înțeles totul și dacă va face totul corect. A doua zi, și-a tăiat încheieturile. În mod normal, acest lucru ar fi dificil de reușit într-o celulă aflată în regim de izolare, întrucât toți prizonierii sunt percheziționați cu cea mai mare atenție. Cu toate acestea, lângă mort s-au găsit lame”, notează Kostiantyn. 

Voluntarii au fost ținuți ca ”deținuți administrativi” timp de 30 de zile, dar acest termen a fost prelungit în mod repetat. Având în vedere că prizonierii civili nu puteau fi schimbați ca prizonieri de război, procesul de eliberare a acestora a fost unul lent.Pe 4 iulie, Kostiantyn și alți câțiva voluntari au primit un document prin care erau înștiințați că în cazurile lor „a fost refuzată deschiderea unui dosar penal” și au fost eliberați. Fericiți, au plecat spre Donețk și de acolo către alte destinații, cât mai departe de iadul prin care trecuseră.

„Timp de două luni, nimeni nu a fost eliberat din închisoare – doar mutat între diverse instituții. Dincolo de asta, mulți militari au fost duși în Rusia sau în Republicile Populare Lugansk/Donețk. Peste 500 de persoane închise de 10 ani sau de mai mult se află acum în centrul de arest preventiv din Donețk. În timpul închisorii mele, pe acolo au trecut aproximativ 5.500 de oameni, iar când am fost eliberați, rămăseseră vreo 2.000. Cei mai mulți prizonieri de război au fost trimiși către destinații necunoscute”, relatează Kostiantyn.

El a putut să reziste torturii și condițiilor cumplite de detenție atât de mult timp numai datorită ajutorului și sprijinului comun dintre voluntarii întemnițați. Certitudinea că rudele și prietenii lor știau unde se aflau și că încercau să-i elibereze i-a ajutat de asemenea să reziste.