Scriitoarea Doina Jela, verdict necruțător: ”Monumentul ăsta n-a răsărit din senin. A răsărit din indiferența noastră și a copiilor noștri pentru ceea ce am trăit noi. Ba chiar uneori din complicitatea lor ignorantă și agresivă”

Scriitoarea și jurnalista Doina Jela punctează, pe Facebook, un aspect absolut esențial în contextul amplasării monumentului așa-zișilor ”securiști eroi” în Cimitirul Eroilor de la Pitești: ”Monumentul ăsta n-a răsărit din senin. A răsărit din indiferența noastră și a copiilor noștri pentru ceea ce am trăit noi. Ba chiar uneori din complicitatea lor ignorantă și agresivă”.

Doina Jela amintește de cine a apărat ”armata invizibilă” a Securității ”valorile fundamentale ale României”, așa cum se insistă pe soclul monstruosului monument al securiștilor, care ne bagă frica în oase și după 32 de ani, dovadă că nimeni nu se atinge de el nici cu o floare. Vă prezentăm în integralitate comentariile scriitoarei: 

”Bună dimineața.

Iată, pentru prietenii și „urmăritorii”, cu și fără ghilimele, monumentul cu care s-a îmbogățit recent patrimoniul „patriei apriori”. 

În Cimitirul Eroilor din Pitești. Știți care Pitești. 

Ca să știți și meșterul popular care l-a cioplit. Și pioasa față bisericească care l-a sfințit să-i meargă bine. Să nu-l pângărescă ereticii. Din cine e formată „armata nevăzută”, știm toți. Ne bagă frica în oase și după 32 de ani, dovadă că nimeni nu se atinge de el nici cu o floare. 

De cine a apărat însă „armata nevăzută” „valorile fundamentale ale României”, poate că totuși, nu știți. Vă amintesc, cumva, pe scurt, ca să nu vă plictisesc, și în ordine cronologică.

1. de luptătorii din munții României, împotriva sovietizării „patriei apriori” între 1945 și1962, când au fost împușcați ultimii;

2. de țăranii care s-au opus colectivizării, tot până în 1962, când aceasta a învins la sate și chiar la orașe, prin confiscarea și a ultimei prăvălii și atelier privat de cizmărie;

3. de luptătorii solitari, individuali, atâția câți mai supraviețuiseră terorii și propriei frici paralizante, induse de „armata” pe cât de nevăzută pe atât de omniprezentă, după așa-zisa ei schimbare la față, după ce „mâna însângerată a lui Dej” ( citat din succesorul lui), a început să putrezească, sau să ardă în iadul unde s-a dus.

4. de muncitorul Vasile Paraschiv, care i-a scris o scrisoare noului stăpân, spunându-i doar că „așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu”; în cazul lui, patria a fost apărată prin torturi aplicate zile în șir în beciuri în Pădurea de la Păulești, și prin îndelungi internări la psihiatrie; de Paul Goma, căruia i-a smuls barba Pleșiță, personal, tot fiindcă a scris o scrisoare lui Ceaușescu, cerându-i să respecte tratatele semnate; de Neculai Constantin Munteanu, pe care l-au dat cu capul de masă, tot pentru o scrisoare adresată lui Ceașcă. E drept, că în stilul lui, pe care nici azi nu-l înghite armata nevăzută și nici facebookul; de Monica Lovinescu, căreia trebuia, la ordinul lui Ceaușescu, să-i „rupă gura cu care denigrează valorile patriei și mâna cu care scrie, să o transforme în legumă” ; de sutele, miile, zecile de mii care voiau să scape din „patria apriori” și trebuiau uciși la frontieră, cu căngile, cu elicele bărcilor de patrulare, cu bastoane de cauciuc, cu câini, sau cu gloanțe; de Radu Filipescu, care scria manifeste; de muncitorii de pe Valea Jiului, în 1977, și de la Brașov, în 1987, care voiau salarii mai bune; de Doina Cornea, și de cele 50 de kg ale ei, pe care au bătut-o cu picioarele, sub ochii trecătorilor, când a încercat să iasă din casă. Și de mulți, mulți alții, pe care vă rog, chiar insistent, să ni-i amintiți aici, tuturor, fiindcă ei reprezintă valorile fundamentale ale României, ei ne spală obrazul de lașități complicități, frici, indiferență, oboseală.

Armata asta, nevăzută, a stat ascunsă la propriu, vreo două săptămâni după Revoluție, când a tremurat prin cazărmi de frica mulțimii. Atât de înfricoșată, în unele locuri, pe bună dreptate, fiindcă pe unii, puțini, mulțimea i-a sfâșiat, în alte locuri însă nu, fiindcă s-a strigat, cu noblețe, de peste tot „fără violență!”. Atât de grețos de înfricoșați, acești „apărători nevăzuți”, că unii dintre fiii lor, de rușine, de oroare, de groaza de a fi fost zămisliți de asemenea monștri, și-au luat lumea în cap și s-au oprit în niște mânăstiri îndepărtate, făcându-se călugări.

După 32 de ani de la Revoluție, lucrurile s-au schimbat pentru ei. Treptat, nu dintr-o dată. Monumentul ăsta n-a răsărit din senin. A răsărit din indiferența noastră și a copiilor noștri pentru ceea ce am trăit noi. Ba chiar uneori din complicitatea lor ignorantă și agresivă”.