Preaticăloșia sa, patriarhul Kirill

a ajuns să fie pus pe lista celor sancționați de Kiev pentru binecuvântarea repetată, cu insistență deloc creștină, a actualului război. Pentru a intra în vigoare, actul urmează să treacă și pe la alte instituții ucrainiene, nu în ultimul rând pe la Președinte. Gestul este sugestiv. După ce guvernul de la Londra l-a adăugat pe șeful BORuse pe lunga listă a celor sancționați (refuzul vizei, înghețarea activelor etc. în țara respectivă), Ungaria fiind cea care a împiedicat un gest similar la nivelul întregii UE, Ucraina pecetluiește faptul bisericesc al ruperii Ortodoxiei sale, împiedicând activ ca arhipăstorul de la Moscova să își viziteze oile cuvântătoare de dincoace de Nipru. Cum ar fi, oare, ceva similar și din partea Republicii Moldova? 

Chestiunea este din ce în ce mai gravă prin consecințe, scoțând la iveală, precum recent la Belgrad, succesul narațiunii potrivit căreia Rusia apără pe dreptcredincioși de atacul occidental secularizat și alienant. 

Transformarea lui Putin și a aparatului său politic, inclusiv eclesial, în cruciat al moralității a fost sesizată de mai multă vreme. S-a scris deja mult pe temă. Problema vesticilor: pe lângă siguranța nezdruncinată în varianta lor de lume liberală, a tot susținut agenda minoritară în defavoarea percepției și sensibilităților majoritare. Pe scurt, fix precum în cazul altor apucați, la construirea monumentului lor și-au adus un important aport inclusiv demolatorii de azi. 

Ce ar fi de făcut. Tot pe scurt: în post-belicul care se pare că se tot amână, cel puțin UE, dacă nu și SUA, trebuie să regândească strategiile, să accepte că rolul de educator forțat riscă distanțarea multora care, interior și formal deopotrivă, nu încetează de azi pe mâine să fie europeni. Nu, nu este vorba despre fronda pro-rusă a rușilor și nu numai din țările occidentale - o vezi cam peste tot, la firul ierbii, dacă ai ochi și minte -, despre dorința de a vedea regimul actual de la Kremlin răsturnat etc., ci despre urgența apropierii celor bruscați, fără a pierde din vedere pe cei în numele cărora s-a produs un asemenea dezechilibru. Altminteri, riscul populismului este ridicat, victoria non-militară a Rusiei ajungând o chestiune de timp. 

Kirill și anturajul lui este toxic pentru Ortodoxie pentru că aneantizează efortul interpretării modernității în cheie duhovnicească, transformând pe mărturisitorul dreptei credinței în potențial terorist ideologic și nu numai. Ceea ce am văzut că s-a petrecut în ariile largi ale Islamului se reeditează în Biserica de Răsărit. Un fapt smintitor, aducător de tulburare, străin duhului dialogului Evangheliei cu istoria. Nimeni dintre cei teferi nu va putea accepta extremismul: la Est se află doar lumină, iar la Vest, simetric, doar întuneric. O încleștare pe această poziție este contraproductivă nu doar pentru misiunea Ortodoxiei în lumea de azi, ci nu mai puțin pentru orice fel de apel la cunoscutele rădăcini creștine ale deja citatei modernități.

Personal, refuz să îmi definesc identitatea prin numărul în creștere al anatemelor la adresa altora. Orto-doxia mea este mai curând suma slăbiciunilor personale care, recunoscute și transfigurate comunitar și sacramental, mă transformă pe mine, pe cei asemenea mie și, de ce nu?, inclusiv pe cei pe care azi, din rațiuni geopolitice, am încetat să îi mai consider frați de Creație, făpturi în care chipul lui Dumnezeu nu poate fi șters definitiv. Dreapta credință este o ușă deschisă, nu fereastră oarbă, zidită, Ortodoxia reprezentând libertatea și firescul omului, iar nu cazarma unei iluzorii cuceriri geografice. Fermitatea poziției nu exclude invitația, așa cum iertarea păcatelor nu ne scutește de repetarea lor. Dinamica Duhului este, în concluzie, surprinzătoare. A o fixa sau încremeni aduce de aceea mai curând a tentativă de înlocuire a lui Dumnezeu. 

Cunoscută înainte de noaptea bolșevismului drept punte între teologie și filosofie, între mister și rațiune, între frumusețe și disperare, Ortodoxia rusă actuală se osifică, se chircește sub povara clipei, inclusiv prin încurajarea crimei, strălucirea coroanei spirituale fiind furată de orizontul de sub cozoroc. Mă repet: războiul va trece cândva; cine va rămâne pentru a restitui, fie și din bucăți, umanitatea acceptată și trăită ca atare de Dumnezeu întrupat? Cum o să mai privim sfinții în ochi? 

Of!