România timidă versus războiul de agresiune al Rusiei

Ca de fiecare data, când vine vorba de probleme cu impact social, România se divizează și azi, în fața înspăimântătorului război de agresiune al Rusiei, în funcție de capacitățile intelectuale ale celor ce, în mod obișnuit, o compun. La tot pasul, azi, România Lucidă, cea a puținilor oameni care sesizează întocmai și încearcă să disemineze realitatea alarmantă, se confruntă, pe de o parte, cu România Inconștientă, a difuzorilor de fake-news-uri bazate pe trompetele suveranist – putiniste. 

Rarefiată, timidă, reacția cerebrală a românilor la măcelul și la catastrofa umanitară din Ucraina (a se vedea doar ecoul estompat în România al ultimelor bombardamente criminale din Vinița) este rezultatul propriilor noastre carențe în materie de conștiință colectivă. În veacuri, lipsa asumării individuale s-a însumat, prin forța exemplului, la nivel de grup, și s-a transmis din generație în generație, ca un ADN comunitar. Pentru un popor ce are un cântec de deșteptare ca imn național și o baladă a resemnării drept operă fundamentală, perpetuarea congenitală a lașității, ignoranței și bășcăliei comportamentale pe post de baricade împotriva unei amenințări globale este, totuși, consecința firească.

Dacă românii ar fi avut vocația baricadei, și nu doar iluzia ei, geto – ortacii lui Burebista ar fi fost înregistrați de istorie drept prima trupă pe butoaie goale pe jumătate, capabilă să se opună, prin sacrificiu suprem, decretului barbar de masacrare a viilor. 150 de ani mai târziu, dacii frumoși și liberi nu și-ar mai fi tranzacționat soacrele prin corturile cu veterani ale Legiunii Gemina, i-ar fi dezumflat lui Traian cauciucurile de la pontoane și l-ar fi mânat pe Apolodor, 18 secole mai încolo, să-i construiască lui nea Nicu poduri pe la Agigea, firește, pe-un salar baban de brigadier plus Medalia Muncii Clasa I ca bonificație cincinală.

Dacă românii ar fi avut vocația baricadei, și nu doar iluzia ei, la Călugăreni i-ar fi servit lui Sinan, pe bază de secure, un platfus dentar cu vedere la ceafă și nu s-ar fi retras în codri cu doar doi dinți din proteza otomanului la cingătoare. Horea și Cloșca n-ar fi făcut buba în piața publică jucându-se cu roata iar Cuza ar fi prins și-al doilea mandat, în ciuda Monstruoasei Coaliții, votat fiind de cârduri de badeacârțani diasporeni prin toate cancelariile occidentale.

Dacă românii ar fi avut vocația baricadei, și nu doar iluzia ei, 50.000 de lăutari n-ar fi cântat la aceeași masă, de ziua lui Ponta, pe Arena Națională, iar 3 milioane de voturi acordate lui Dragnea n-ar fi bătut, în 2016, dublul oferit doi ani mai devreme, cu ajutor din afară, unui președinte de conjunctură.

Dacă românii ar fi avut vocația baricadei, și nu doar iluzia ei, nu s-ar fi adunat, vreme de luni de zile, în Piață, vehemenți dar totuși cuminți și timorați, protestatari de week-end și de oportunitate, bându-și cafeaua, din termosuri, la Palat, între un pogo mic, demonstrativ, cu Jandarmeria, și-un exercițiu de incantații – ”hoții, hoții! – demn de un stadion de liga a treia, la un penalti fraudulos acordat în minutul 91.

Dacă românii ar fi avut vocația baricadei, și nu doar iluzia ei, n-ar fi opus pandemiei șmecheria lor proverbială, dar închipuită, și nici microbului din stradă heităreala de facebook, comodă, scuipată pe tastaturi din fotolii. N-ar fi confundat cu conformismul lupta activa împotriva pericolului, prin respectarea normelor de conduită, și nici nu ar fi ales driblingul social ca măsură de autosatisfacere a orgoliilor personale.

Dacă baricada le-ar fi fost o reală vocație, milioanele de români ce fac azi schimb de iluzii triste pe rețelele de socializare ar fi intrat de ani de zile în mișcări civice ori în platforme de acțiune, transformându-se în tot atâtea milioane de baricade individual asumate împotriva fatalității de grup, a ignoranței colective și a prostiei criminale.