EXCLUSIV Interviu / Rusaliile Negre și iadul deportării în Bărăgan. Cornelia Fetea, despre calea pribegiei la 7 ani. Copilărie furată, vise de chirpici

Cornelia Fetea (foto dreapta sus) era o fetiță de numai 7 ani când, într-o noapte de Rusalii, și-a văzut bunicul îngenuncheat, cu obrajii scăldați în lacrimile disperării, sărutând poarta casei și predând mai apoi cheia securiștilor. Întreaga familie avea să fie mânată ca niște animale, numai că nu cu vorba și toiagul, ci cu arma-n coaste, pe lungul drum al nimicirii ce se întindea din Banatul montan spre stepa Bărăganului.  

În aceeași noapte de sfântă sărbătoare (18 iunie 1951), aleasă în batjocură de comuniștii atei, peste 33.000 de țărani bănățeni au fost încărcați în vagoanele deportării. Acestea au fost Rusaliile Negre, să nu le uităm! Mulți nu își vor mai vedea niciodată plaiurile natale. Supraviețuitorii vor trece prin chinuri cumplite, rămânând traumatizați pe viață. Nimic nu va mai fi la fel. Copilării furate și vise de chirpici. 

Vă invit să citiți și să distribuiți interviul cu luminoasa doamnă Cornelia Fetea, președinta AFDPR Caraș-Severin.

(Fotografie document din deportare / sursa: doamna Cornelia Fetea)

Răzvan Gheorghe: La 18 iunie 1951, pe când aveați doar 7 ani, ați fost deportată în Bărăgan. Relatați-mi, vă rog, ce vă amintiți din acea zi.  

Cornelia Fetea: M-am născut în Nicolinț, sat din județul Caraș-Severin, aflat în apropierea Oraviței, într-o familie de țărani de frunte, gospodari respectați și îndrăgiți în comunitate noastră bănățeană. Înainte de război, bunicul meu era proprietarul unei stupine apreciate, astfel încât îşi trimitea mierea până la Viena. Aveam o casă mare, pământ, animale şi toate utilajele necesare. Odată instaurată dictatura comunistă, copilăria mea a fost marcată de mai multe evenimente tragice, care mi-au deturnat întreaga viață. În 1948, când aveam doar patru ani, tatăl meu a fost arestat de Securitate, dus cu duba neagră și azvârlit în temnițele bolșevice, pentru că i-a ajutat cu haine și alimente pe partizanii din munți. Când în sfârșit s-a reîntors acasă, în 1951, familia mea a fost lovită de o nouă năpastă pusă la cale de totalitarismul roșu: deportarea.

Strămutarea noastră s-a efectuat cu arma-n coaste și a început pe 18 iunie, dis-de-dimineață, chiar în a doua zi de Rusalii. Este evident că sorocul a fost ales într-adins, pentru a ne spori suferința dar și cu intenția de a lua în batjocură însemnătatea acestei mari sărbători creștine! Înainte de ivirea soarelui, casa ne-a fost împresurată de numeroși soldați înarmați cu muniție de război, în timp ce mai mulți securiști au dat năvală în ogradă, cuprinși de agitație. Când a auzit izbiturile din ușă, bunicul s-a speriat grozav, crezând că va urma arestarea unui membru al familiei. Niciodată nu și-a închipuit că vom fi tâlhăriți ca la drumul mare și că vom fi luați cu forța din propria locuință!

Eu și sora mea Doina – aveam 7 ani, ea împlinise 9 – am izbucnit în lacrimi, îngrozite de vacarmul și de forfota din curte. Doina era în clasa a treia, cu doar o zi în urmă participase la o serbare școlară. Țin minte că mama și bunica priveau deznădăjduite pe fereastră iar eu nu puteam înțelege de ce le tremură picioarele în halul ăla... Tata – era pământiu la față – le-a deschis ușa și unul dintre securiști ne-a înștiințat, în câteva cuvinte aruncate pe un ton răstit, că avem la dispoziție doar două ore pentru a ne face bagajele, întrucât urma să fim duși ”în altă parte”.

Și-apoi, vlăjganul acela, care avea un grad mare, ţinând cont de aerele pe care și le dădea, ne-a întors spatele și a refuzat să ne spună, în pofida întrebărilor tatei, destinația spre care urma să fim mânați ca niște animale. Am început să împachetăm, ce era să facem? Securiștii ne supravegheau cu strictețe ca să nu luăm cu noi decât strictul necesar. Brutele n-au arătat pic de compasiune pentru lacrimile și spaimele noastre. Fiindcă eram o familie numeroasă, formată din șapte persoane – două copile, părinții, bunicii din partea tatălui și străbunicul – ni s-a permis să folosim două căruțe în care am înghesuit, în cea mai mare grabă, o mână de lucruri. Numai după ce bunica i-a implorat cu cerul și cu pământul, plângând în hohote și explicându-le că are două nepoțele de crescut, securiștii ne-au permis să luăm o vacă iar tatălui meu i s-a dat voie să ia trei cai pe care obișnuiam să-i folosim la muncile câmpului.

La plecare am fost nevoiți să predăm cheia securiștilor. Bunicul a îngenuncheat și a sărutat poarta casei. Plângeam cu toții, eram disperați. În acel moment familia mea a pierdut întreaga agoniseală adunată cu chin și trudă din generație în generație. Tot din acea clipă a început un calvar îndelungat ale cărui consecințe nefaste le resimt din plin chiar și în ziua de astăzi. 

Ni s-a pus în vedere să nu încercăm să comunicăm cu oamenii întâlniți pe traseu – oricum, vecinilor le-a fost interzis să iasă din curți sau să privească pe ferestre – și am fost încadrați de soldați înarmați, care ne-au escortat până la marginea comunei, într-un loc numit „Lunca Mică”. Acolo se aflau mai multe căruțe ale pierzaniei pline cu țărani din satul nostru, cu toții gospodari cărora li se confiscase întreaga avere acumulată cu trudă și sudoare: case, pământuri, utilaje, animale și orice altceva. Așa am aflat că doar din Nicolinț erau deportate 17 familii. După ce ne-au adunat într-un convoi lung, lung, pe care parcă-l văd și acum, autoritățile ne-au mânat în grabă spre gara din comuna Răcășdia, unde ne-am descărcat bruma de lucruri și am așteptat sosirea garniturilor din satele Iam și Milcoveni, de unde urmau să mai fie aduse grupuri de țărani strămutați. 

(Doamna Cornelia Fetea, fostă deportată în Bărăgan și președintă a AFDPR Caraș-Severin)

Răzvan Gheorghe: Ce amintiri aveți din timpul drumului? 

Cornelia Fetea: Am fost îngrămădite câte două familii într-un vagon – nu conta că abia dacă mai aveam aer, două familii să fie! Vagoanele erau păzite cu strictețe de soldați înarmați care au evitat orice dialog cu noi. La plecare, cu toții am început să plângem deznădăjduiți, văzând cum lăsăm în urmă plaiurile natale și gospodăriile ridicate cu atâtea eforturi. Unele femei au leșinat, altele au îngenuncheat și au prins să se roage la Dumnezeu, tremurând și sughițând în palme. Parcă înțelegând drama prin care treceam, mecanicul a fluierat locomotiva a jale, de mai multe ori, până când am lăsat în urmă Răcășdia.

Din moment ce nimeni nu ne-a spus unde vom fi duși, prin acel tren al groazei au început să circule tot soiul de zvonuri înfricoșătoare. Ai mei se temeau că vom fi duși până pe malul mării ca să fim înecați la comanda Securității – umbla vorba că asta fusese soarta unor bulgari deportați cu câteva săptămâni înaintea noastră. Însă cei mai mulți credeau că ne duceau în Siberia, la fel cum făcuseră și cu germanii. Vă dați seama ce atmosferă apăsătoare, ce spaime și ce dureri se consumau în acele vagoane jegoase și lipsite de aer în care se aflau, pe lângă țărani încă în putere, bătrâni suferinzi și copii de-o șchioapă a căror singură vină era că se născuseră în niște familii înstărite, care nu erau pe placul regimului comunist?

Am fost trași deseori pe câte o linie moartă ca să așteptăm alte și alte garnituri pline cu țărani desproprietăriți. Vă dați seama, disperarea generală creștea de la o haltă la alta. Era o vară toridă, din pricina miasmelor de nesuportat călătoream cu ușa deschisă. Când staționam la marginea unei gări mai veneau cei de la Crucea Roșie şi ne dădeau câte un pahar cu apă, iar copiii primeau o feliuță de pâine unsă cu marmeladă. Uneori meniul de austeritate mai presupunea și un păhărel cu ceai abia îndulcit pe care-l primeau doar cei mici. Fiindcă trenul abia dacă se târa pe șine, alimentele pe care le luaserăm cu noi se terminaseră sau se alteraseră din pricina căldurii înăbușitoare. Zile-n șir am suferit de foame. La un moment dat niște femei care lucrau pe marginea căii ferate ne-au întrebat unde ne duc soldații. Auzind că am fost dați afară din propriile case, multe dintre ele și-au smuls baticurile din cap și-au început să plângă în hohote de mila noastră. Scena asta mi-a rămas întipărită în memorie. 

Răzvan Gheorghe: Unde s-a terminat drumul cu trenul și ce a urmat după aceea? 

Cornelia Fetea: După zile și nopți de chinuri, trenul a staționat în gara Călărași, unde ni s-a ordonat să ne descărcăm în grabă bagajele și să ne îngrămădim din nou în mai multe căruțe ale unor oameni din partea locului. Ei trebuiau să ne ducă mai departe, spre destinația noastră necunoscută. Oamenilor li se spusese că suntem „dușmani ai poporului”, „criminali” sau chiar „coreeni” – începuse Războiul din Coreea și blestemații de securiști i-au mințit că noi am fi niște asiatici primejdioși, când se vedea de la o poștă că suntem români get-beget, doar că eram aduși din altă regiune a țării! Îmi amintesc că, atunci când căruțașul nostru ne-a auzit graiul bănățean și-a holbat ochii și a exclamat mirat: 

– Cum... voi vorbiți românește?!

Convoiul a trecut prin comunele Modelu și Roseți, apoi am fost debarcați de-a valma în mijlocul unui câmp arid și dezolant, unde am fost înștiințați că vom rămâne pentru totdeauna. Ne aflam în plină stepă a Bărăganului, la kilometri distanță de orice altă localitate. Acolo trebuia să construim un sătuc nou, numit Roseții Noi, și să participăm la muncile câmpului dar și la tăiat de stuf, în bălțile de dincolo de brațul Borcea, unde se ajungea cu bacul în niște condiții pur și simplu subumane. La sosirea noastră, în preajmă se afla un lan de grâu, la marginea acestuia fiind înfipți mai mulți țăruși numerotați, în spatele cărora, pe o parcelă micuță, fiecare familie urma să-și sape un bordei în care să locuiască. Ne aflam sub razele nemiloase ale soarelui de Bărăgan, fără apă potabilă și lipsiți de orice fel de umbră.

(Fotografie document din deportare / sursa: doamna Cornelia Fetea)

Răzvan Gheorghe: Cum au primit deportații aceste vești? 

Cornelia Fetea: Chiar când am pus piciorul în acel iad din mijlocul pustiului, Paraschiva Toc, mama învățătoarei mele, o femeie bătrână și blajină, s-a prăbușit din picioare și a murit de inimă rea, în brațele noastre, neputând să accepte situația disperată și umilitoare în care fusese adusă. Autoritățile nu au arătat pic de compasiune – au dat dispoziția ca trupul neînsuflețit să fie cărat cu o căruță, printr-o căldură de foc, până la Călărași, unde a fost înmormântat la marginea unui cimitir orășenesc, dar asta numai prin mila unor cetățeni credincioși, mișcați de drama acestei familii, altminteri rămășițele pământești ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Întrucât bănățenii sunt români cu credință în Dumnezeu, mulți deportați au vrut să o însoțească pe ultimul drum, așa cum presupune datina, dar soldații le-au interzis categoric să părăsească noul domiciliu.

Drept urmare, la înmormântare au putut participa numai rudele directe – soțul, fata și socrul –, cărora însă nu li s-a permis să scrie numele defunctei pe cruce, ci doar inițialele, probabil pentru a nu mai putea fi identificată ulterior. Blestemații nu ne-au chinuit doar pe noi, cei rămași în viață, ci ne-au batjocorit până și morții! 

La câteva zile după ce am ajuns în acel pustiu a pierit și cel mai frumos cal dintre cei luați cu noi. Asta fiindcă apa din Bărăgan era foarte sărată și bietul armăsar a refuzat să o bea, chiar dacă a trecut prin chinuri inimaginabile, agonizând până la moarte. Vă daţi seama? Deportat laolaltă cu noi, calul a ales să moară! Nu o să uit niciodată cum s-a chinuit acolo, sub soarele acela neîndurător, până când și-a dat ultima suflare... În schimb, vaca a rezistat, cu laptele ei ne-am hrănit noi și ceilalți copii. 

Răzvan Gheorghe: Au murit mulți deportați? 

Cornelia Fetea: În perioada de început au murit cei mai mulți. Să vă spun de ce. La câteva zile după moartea calului, timp în care am îndurat o sete îngrozitoare, umezindu-ne buzele cu apa sărată a Bărăganului, care mai mult ne deshidrata, soldații ne-au adus, în mărinimia lor, o cisternă cu apă luată direct din Dunăre, plină de mâl, vegetație putrezită, felurite insecte și broaște. Urmarea? Mulți deportați s-au îmbolnăvit și au murit pe capete în perioada imediat următoare, presărând cu ciolanele lor stepa Bărăganului. Febra tifoidă și tifosul exantematic făceau ravagii mai cu seamă printre copii. Dat fiind numărul ridicat de decese, autoritățile ne-au permis să ne organizăm un cimitir – adică soldații azvârleau cadavrele într-o căruță, le duceau pe câmp și le aruncau în gropi puțin adânci, ca pe niște hoituri de animale.

În timp, ne-am săpat mai multe fântâni, numai că lacrimile pământului erau la fel de sărate ca ale noastre, cu excepția unui puț îndepărtat unde am găsit apă dulce, numai că era o corvoadă să îți cari proviziile tocmai de acolo. Îmi amintesc că în primele zile am fost nevoiți să dormim sub căruțe, pradă ploilor și roiurilor de țânțari. Odată s-a iscat o furtună de vară cu tunete și fulgere iar părinții ne-au adăpostit pe mine și pe sora mea într-un dulăpior vechi, pe care îl luaseră de acasă în speranța că vom mai avea cândva patru pereți. Sărmanii se temeau să nu facem vreo aprindere de plămâni și să ajungem în cimitirul de la marginea lanului de grâu.

(Fotografie document din deportare / sursa: doamna Cornelia Fetea)

Răzvan Gheorghe: Ce munci erau nevoiți să presteze deportații bănățeni? 

Cornelia Fetea: Regimul de strămutare era din cale-afară de sever: în fapt, ne duceam zilele într-un fel de lagăr păzit de jur-împrejur pe o rază de mai mulți kilometri. Cu excepția câtorva bătrâni bolnavi și vlăguiți, printre care s-a numărat și bietul meu străbunic, toți deportații erau obligați să muncească din greu. La truda câmpului luau parte până și copiii mai mici de zece ani. Am muncit de nenumărate ori visând cu ochii larg deschiși la gamela aceea nenorocită în care ne aruncau câte un polonic de resturi fără niciun gust, pe care o primeau numai cei care ieșeau la lucru. 

Se stabiliseră niște norme uriașe, aproape imposibil de îndeplinit în acele condiții. Deși nădușeau de dimineață până seara – deseori săpau canale de irigații –, toți cei care nu își realizau norma erau bruscați și amenințați în permanență. Unii bărbați au fost bătuți cu bestialitate în baza unor motive fanteziste, știu din relatările alor mei. Mama și bunica erau trimise la tăiat de stuf, pe partea cealaltă a brațului Borcea. Sărmanele țineau sare grunjoasă în buzunare și o presărau peste lipitorile care le sugeau sângele. Alți deportați au fost trimiși pe câmpurile de bumbac și în orezării, la fel de pline de lipitori. În principal, țăranii din satul meu s-au ocupat de lanurile de grâu. Cătunul nostru era Roseții Noi, mai târziu a fost denumit ”Olaru”.

Răzvan Gheorghe: Inițial, toți deportații au locuit în bordeie. Ce vă amintiți din perioada copilăriei îngropate? 

Cornelia Fetea: Așa a fost, cu toţii am trăit în bordeie. Săparea lor a fost anevoioasă și a durat mai bine de o săptămână – solul Bărăganului s-a dovedit atât de arid și de bolovănos, încât se îndoiau cazmalele pe care ni le-au adus soldații. Totuşi ni s-a permis să tăiem niște salcâmi pricăjiți dintr-o pădurice aflată undeva, dincolo de zare, din lemnul cărora tatăl meu ne-a înjghebat două paturi rudimentare și extrem de incomode. Această ”mobilă”, care a găzduit nu mai puțin de șapte persoane, a fost îngrămădită în noua noastră ”casă” – o groapă de un metru și jumătate adâncime pe care o acoperiserăm cu crengi și paie. Niște vecini de suferință, care se aflau deja la a doua deportare, ne-au învățat cum să ne construim bordeiul. Noi bănățenii nu mai văzuserăm așa ceva și nici nu ne închipuiam că niște ființe umane pot ajunge să viețuiască în bezna din măruntaiele pământului, ca niște râme. Însă nu am avut o alternativă, astea au fost ordinele. 

Vă mărturisesc că marea groază a copilăriei mele era un fel de șobolan lung și dezgustător, care ieșea din pământul acela galben și dădea năvală peste noi în bordei. Şi asta se întâmpla destul de des! Animalul slobozea un sunet gutural, asemănător unui lătrat ciudat și răgușit, care răsuna de undeva aproape, chiar din pereții jilavi ai noii noastre locuințe. Putea ieși de oriunde... Eu și sora mea plângeam înfricoșate și nu reușeam să punem geană pe geană de teamă să nu ne muște. ”Cățelul pământului”, așa-l numeau unii dintre deportați, dar probabil că era vorba de o cârtiță, un hârciog sau popândău deranjat că-i încălcaserăm teritoriul. Lighioana asta a fost principala spaimă a copilăriei mele. Chiar și acum am coșmaruri în care aud mârâiturile alea înfiorătoare. A fost cumplit. 

Răzvan Gheorghe: Prima iarnă ați petrecut-o în acest bordei? 

Cornelia Fetea: Nu, slavă Domnului. În bordeie am stat până la finalul toamnei. Pe parcursul lunilor ni s-a permis să ne construim case – de fapt, cuvântul ”casă” nu e cel potrivit, erau doar niște colibe ca vai de ele, ridicate din cărămizile de pământ pe care le fabricam în niște gropi din apropiere. Noi copiii frământam cu picioarele pământul galben și cleios, amestecat cu paie adunate de pe câmp, iar adulții îl revărsau în niște forme de lemn, cărămizile întărindu-se sub razele soarelui. Acoperișul era din stuf. Extrem de neîncăpătoare, cocioabele aveau un format tip: o singură odaie pentru o familie și maxim două pentru neamurile mai numeroase. Era înghesuiala de pe lume. 

Pe la începutul deportării, reușind să ia de acasă și o sumă însemnată de bani, pe care o pitiseră în bagaje, părinții ne-au cumpărat câteva hăinuțe amărâte, pe sub mână, de la niște oameni din Roseți, care era cel mai apropiat sat de cătunul nostru, situat la câțiva kilometri. În 1952, datorită stabilizării financiare, banii și-au pierdut valoarea. Cu toţii eram mai amărâţi ca niciodată. Întreaga noastră agoniseală se prefăcuse în cenuşă. 

Dacă verile erau caniculare în Bărăgan, iernile s-au dovedit extrem de geroase. Crivățul șuiera necontenit, stivuia troiene care aproape că ne acopereau în totalitate colibele. Vă dați seama, eram în mijlocul câmpiilor, la cheremul acelor viscole interminabile.

(Fotografie document din deportare / sursa: doamna Cornelia Fetea)

Țin minte că mama ne anunța când era Crăciunul. Tot atunci tata obişnuia să reteze o crenguță de salcâm pe care bunica o împodobea cum putea mai bine, cu niște bucățele de bumbac albe și galbene. La al doilea Crăciun petrecut acolo ai mei au agățat în acest ”brăduț” și câteva nuci trimise de la Nicolinț, de bunicii din partea mamei, care din fericire rămăseseră în libertate. Cântam colinde și plângeam în jurul acelei crăci care, orice am fi făcut, nu putea semăna cu niciun brad din lume. În cătun erau deportați și niște nemți care mergeau de sărbători din colibă în colibă, interpretând tot soiul de melodii la acordeon – aceasta era una dintre puținele și micile noastre plăceri.  

Când le aveam, fiindcă deseori s-a întâmplat să nu le avem, puținele merinde le găteam la un primus care funcționa pe bază de petrol. Întrucât nu dispuneam de lemnele necesare încălzirii, adunam încă din timpul toamnei ciulinii de pe câmp, dar și o sumedenie de rădăcini, pe care le smulgeam din pământ pentru a putea face cât de cât focul în anotimpul rece. Când eram nevoiți să deschidem ușa cocioabei ne întâmpina un peisaj înghețat și dezolant care se întindea cât vedeam cu ochii. Vântul sufla rece, tăios, cu toții am tras niște friguri de pomină deși stăteam încotoșmănați cu toate hainele. Trăiam într-o lume a groazei.

Răzvan Gheorghe: Știu că v-ați continuat școala în anii deportării. Cum a fost posibil? 

Cornelia Fetea: Toți părinții au pus mână de la mână și au făcut muncă voluntară până când au construit o școală micuță din chirpici în care am putut să ne continuăm lecțiile. Când am început școala, în luna septembrie, încă se mai lucra, așa că o perioadă am învățat în odaia fără acoperiș. N-aveam niciun fel de rechizite și nici alte mobiliere cu excepția unor bănci grosolane din lemn de salcâm cioplite cu toporul, dar asta nici nu mai conta. Am avut parte de o pleiadă de învățători minunați, pentru că printre deportați se aflau mulți intelectuali din Caraș-Severin, Timiș și Mehedinți, strămutați laolaltă cu cei mai de frunte gospodari ai satelor. Ăsta a fost unicul lucru bun din acel pustiu de întuneric și tristețe. 

Aflând că ne găseam pe o fostă moșie a Brătienilor, învățătorii ne-au dus să vizităm conacul abandonat și pe jumătate distrus. Clădirea era uriașă și fusese deja sortită pieirii, își căsca ferestrele goale ca o casă bântuită. În stepa Bărăganului am văzut multe conace jefuite și lăsate pradă dezastrului, priveliștea lor era dureroasă. Desigur, proprietarii erau condamnați la ani grei de zeghe. Asta a fost soarta elitelor neamului.  

Dictatura comunistă nu ne-a confiscat doar averea și casa părintească, ne-a răpit copilăria şi ne-a interzis posibilitatea unei vieți cât de cât normale. Noi nu am știut ce e aia o păpușă sau o bomboană... Pe de altă parte, sănătatea ne-a fost afectată în mod grav din pricina lipsei de alimente și a condițiilor în care am fost forțați să trăim de azi pe mâine. La intervale îndelungate, fiindcă altfel nici nu se putea, bunicii din partea mamei ne trimiteau câte un colet micuț în care puneau niște haine și puține alimente, care însă ajungeau la noi pe jumătate alterate. Odată, deși simțeam că mă topesc pe picioare de poftă, am fost nevoită să arunc niște cireșe care mucegăiseră.

(Fotografie document din deportare / sursa: doamna Cornelia Fetea)

Răzvan Gheorghe: A încercat cineva să fugă din deportare?

Cornelia Fetea: La un moment dat, pe câmpiile alea pârjolite de soare și-au făcut apariția niște haite de câini turbați care i-au atacat pe deportați. Aveau ochii tulburi și făceau spume la gură. Printre cei mușcați s-a numărat și sora mea, Doina, care oricum era bolnavă de nefrită (maladie inflamatorie a unui rinichi sau a ambilor rinichi – n. m.). Disperat de cele auzite, bunicul din partea mamei s-a strecurat în cătun, împreună cu mai mulți foști consăteni, și au luat-o pe Doina împreună cu încă două copile bolnave, Tatiana Puia și Măriușa Boată. Voiau să le ducă la un spital ca să aibă parte de un tratament adecvat. Din păcate, purtând straie diferite de cele din partea locului, aceşti oameni curajoşi au fost reperaţi în gara din Ciulnița. Fetițele au fost cărate înapoi în cătun, dintr-o secție de miliție în alta, în timp ce bietul meu bunic a fost pus în lanțuri și azvârlit într-un arest al Securității, unde a fost stâlcit în bătaie și interogat timp de mai multe zile. Peste ani, Doina avea să ajungă la insuficiență renală, se va chinui întreaga viață și va muri la vârsta de numai 53 de ani. S-a molipsit de această boală acolo, în deportare.

Toți cei care au încercat să fugă din deportare au fost prinși și condamnați la închisoare. Țin minte că o doamnă – Fleșeru o chema – și-a luat inima-n dinți și a părăsit cătunul, întrucât era gravidă și se temea să aducă pe lume un copil în acele condiții puțin spus insalubre. A fost prinsă în gara din Călărași și a fost trimisă la penitenciarul Văcărești, unde a și născut. Doamna Fleşeru a făcut un an de pușcărie pentru că a vrut să-i ofere copilului o naștere normală. 

Răzvan Gheorghe: Când și cum a avut loc eliberarea din deportare? 

Cornelia Fetea: În 1956, după un calvar care s-a întins pe o perioadă de cinci ani, regimul comunist a emis decizia 6200, care prevedea eliberarea eșalonată a deportaților. Pentru că tatăl meu fusese deținut politic, am crezut că întreaga familie va fi ținută pentru totdeauna în pustiul Bărăganului, indiferent de zvonurile privind eliberarea. Asta a fost marea noastră teamă. Într-o noapte de toamnă, exact când ne așteptam mai puțin, un soldat a bătut cu pumnul în ușa colibei și a zbierat cât l-au ținut plămânii: 

– Eliberareaaaaa!

Nu voi uita niciodată imensa bucurie pe care ne-a trezit-o acel anunț. Eu și sora mea am început să râdem în hohote și să batem din palme în timp ce părinții și bunicii au izbucnit în şuvoaie de lacrimi și s-au îmbrățișat cuprinși de emoție. Totuși am fost siliți să mai rămânem în Bărăgan până în primăvară, fiindcă urma o iarnă grea și nu mai aveam o casă la care să ne întoarcem. Am purces la drum de cum s-au topit zăpezile. Într-un târziu ne-am revăzut plaiurile natale după o călătorie îndelungată din haltă-n haltă cu un tren personal.

Răzvan Gheorghe: Ce ați mai găsit din toate pe care le lăsaserăți în urmă? Cum a fost noua viață? 

Cornelia Fetea: N-am mai găsit nimic. În vechea noastră casă fuseseră cazați niște soldați iar acum se afla într-o paragină de nedescris. În lipsă de locuință am stat pe la rubedenii, ce să facem? După câteva luni, tata a început să repare vechea casă dar munca a mers foarte încet, întrucât lucra de unul singur și nici nu aveam bani pentru materiale. Nu mai posedam nimic al nostru, fuseserăm jefuiți ca-n codru… nu mai aveam o cană, o amărâtă de lingură… 

Fiind în continuare considerați „dușmani ai poporului” ne-a fost interzis să deținem chiar și o palmă de pământ. Bunicii ne-au pus la dispoziție o parcelă micuță pe care am reușit să cultivăm niște legume, altfel am fi murit de foame. Până la urmă ne-am mutat din nou în casa părintească unde am trăit într-o sărăcie lucie. Tatălui meu nu i s-a permis să lucreze și nici nu am avut posibilitatea să vindem în piață vreo gâină sau niște ouă, întrucât nu mai aveam niciun animal. Odinioară gospodari de frunte ai satului, acum trăiam la limita subzistenţei! Eu și sora mea eram deja măricele și nu aveam haine pentru școală – dacă bunicii mai puneau bani deoparte și reușeau să ne cumpere o bluză sau o rochiță, le-am purtat întotdeauna pe rând.

În sat aveam tot felul de datini din străbuni. La sărbători, ceilalți copii se îmbrăcau frumos, ceea ce ne durea foarte tare. La un moment dat a avut loc o nuntă a unei fete care ne era rudă îndepărtată iar noi nu am fost invitate nici măcar la horă pe motiv că nu aveam bani de dat ca dar, și nici haine potrivite. Când am înțeles că oamenii aceia ne-au ostracizat fiindcă le era rușine cu noi, deşi eram fete educate și proveneam dintr-o familie până nu demult înstărită, ne-am simțit din cale-afară de umilite, mai cu seamă că eram vecini și auzeam lăutarii și râsetele fetelor din sat. 

Cu toate acestea, deși au fost multe zile în care nici nu aveam ce pune pe masă, să știți că nu m-am considerat niciodată săracă, întrucât am pus accentul pe moralitate și pe valorile autentice învățate în casa părintească. Dar asta nu m-a oprit să nu mă simt umilită, în repetate rânduri, de indiferența și de ipocrizia acelora din jur care au găsit de cuviință să își uite semenii și să-i lase de izbeliște doar pentru că au sărăcit în urma nenorocirii comuniste.

Răzvan Gheorghe: Familia a mai fost hărțuită de Securitate? 

Cornelia Fetea: Desigur, hienele nu ne-au dat pace! Hărțuielile Securității au continuat și după întoarcerea din deportare. Împreună cu sora mea am încercat să ne înscriem la un internat, în Anina, dar am fost respinse categoric și chiar catalogate „năpârci”, fiindcă proveneam dintr-o familie chiaburească strămutată. Asta era tot ce conta pentru oamenii ăia. Aceleași referințe au ajuns și la gimnaziul din localitate, numai că acolo am avut noroc cu o secretară tânără și sufletistă, căreia îi făcea curte un fost deținut politic. Ea a rătăcit acele caracterizări ordinare, expediate de agentul sanitar din Nicolinț, și am putut să urmăm cursurile liceului din Anina. Am locuit la o gazdă care nu a avut mari pretenții bănești, din moment ce ne-a cazat într-o fostă cămară din care, în prealabil, a scos borcanele cu zarzavat și putina cu varză murată.

Deși iernile trăgeam un frig strașnic, eu și sora mea ne-am petrecut nopțile învățând, ghemuite sub o plapumă trimisă de acasă. Doina a absolvit prima și, întrucât nu i s-a permis să meargă la facultate, pe motiv de ”origine nesănătoasă”, a urmat cursurile unei postliceale de farmacie. Același lucru l-am făcut și eu, nevoită de împrejurările nefaste, după ce am încercat, în zadar, să fiu acceptată la Facultatea de Medicină, sau la Facultatea de Litere. Naiva de mine visam să urmez o carieră în învățământ dar s-a ales praful de toate visele mele. Până la urmă am ajuns să lucrez într-o farmacie din Oravița, unde am fost foarte apreciată. În aceeași perioadă m-am căsătorit cu un tânăr inginer, salariat al minei de uraniu de la Ciudanovița, care a fost avertizat de conducerea întreprinderii să nu care cumva mă ia de nevastă, pentru că își va strica dosarul. Așa era în anii ăia, dosarul conta enorm. Cu toate acestea, lui nu i-a păsat deloc, mai cu seamă că era oricum „pătat” – provenea dintr-o familie de baptiști iar tatăl său fusese național-liberal. După un an am avut o fetiță, pe Lăcrămioara, care a terminat Facultatea de Chimie și Fizică la Iași. În prezent este profesoară de liceu la Timișoara. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Lăcrămioara a reuşit ceea ce mie mi-a fost interzis!