Îndumnezeirea maidanului

este titlul cărții unui contemporan, iscusit tâlcuitor care, asemeni altor directori de opinie spiritual-național-bisericească, tac tocmai în vremurile de criză, de cotitură. Profeți pragmatici, așteptă rezultatele campionatului pentru a comenta calitatea jucătorilor. Poate că este mai bine așa sau poate nu, același public entuziast de dinainte de război așteptând mângâiere și încurajare mai ales în timp de conflict. Oricum, dincolo de titlu și de persoană, reținem pentru moment formula care, în afara oricărui dubiu, ne spune ceva aparte.

Astfel, ne spune, fie și cu titlu de sugestie, despre încercările celor două părți ale luptei de a își legitima poziția. Ucrainienii, care au între timp mai tot Occidentul de partea lor, revitalizează narativul identitar, insuficient articulat, motiv să apeleze la dimensiunea principial-juridică: invadarea unui stat suveran, ignorarea voinței majorității cetățenilor respectivului stat etc. Pe ansamblu, atât cât pot înțelege și auzi din mărturiile unor cunoscuți (prieteni și colegi) de la fața locului, chestiunea credinței este tratată cu rezervă, ierarhia ortodoxă, indiferent de observanță, oscilând vizibil între atitudinile de la început și retragerea de după. Abia de două-trei zile parcă le sunt auzite vocile în vacarmul între timp generalizat.

În ceea ce îi privește, rușii împachetează mizeria în staniolul sfințeniei. Reîncălzirea pildei de pseudo-sinaxar a tânărului soldat Evgheni are o marea și insurmontabilă problemă: dacă zisul lui martiriu a avut loc în decursul încleștării generice dintre Creștinism și Islam, cum era printre altele "decriptat" inclusiv de Patriarhul Alexei de atunci războiul ruso-cecen, acum, pe Nipru, se duce un sângeros război fratricid. Chiar rușii sunt cei care, inclusiv în Doctrina lor socială a BORu din 2000, legitimează imperativul unității dintre națiunile având un trunchi etnic și de credință comun. Or, a muta decorurile de la Groznâi la Kiev este nu doar o dovadă de proastă regie, dar mai cu seamă un indiciu al caracterului butaforic. Piesa nu trece, fie și cu public plătit.

Toate acestea au, în cele din urmă, de a face, da: ați intuit, cu îndumnezeirea maidanului. La propriu și la figurat. S-a verificat inclusiv în istoria modernă: folclorul, încărcătura simbolică, gesturile teatrale, proclamațiile și execuțiile exemplare care însoțesc marile schimbări nu sunt suficiente per se. Dacă ar fi rămas la anarhia teroristă a revoluției, Franța de azi ar fi fost o țară mai rea decât Rusia actuală. La fel, la București, șarada cu terorișii și revoluționarii, făcuți, nu născuți, nu ar fi ținut până azi dacă nu ar fi urmat, cu opinteli, europenizarea noastră. Exemplele pot continua. În traducere: trecerea prin praful sfințeniei a trupurilor sfârtecate, de o parte și de alta, nu garantează nici "sacralitatea" operațiunii speciale, nici caracterul ei ineluctabil de voință divină, nici reconfirmarea că din sângele martirilor se naște Biserica văzută.

Brutal formulat: maidan avem, îndumnezeire mai ba. Este motivul, tot aparent simplist, de năimit, pentru care unii dintre noi, în chip public sau "doar" în conștiința noastră, demascăm manevra drept ceea ce este în fapt: un atentat la religiozitate prin manipularea inadecvată a religiosului însuși. Pare complicat, dar nu este. Așa cum un diabetic nu poate fi gestionar al magaziei cu dulciuri, un criminal nu se poate ascunde în spatele iconostasului. Indiferent dacă el însuși a finanțat lăcașul.