De Învierea Domnului Hristos

Niciuna din spaimele lumii noastre nu e nouă – epidemiile, războiul, toate cele ce aduc suferința și moartea erau foarte prezente în lumea antică, în acea lume sofisticată, a civilizației și de multe ori a luxului. 

Oamenii puteau trăi o viață destul de bună în orașe strălucitoare, într-o lume educată, cu legi bine așezate, conectată de negustori și de armatele bine ordonate ale imperiilor. O lume în care cei care cercetau astrele și filozofii încă îl căutau pe Creator, dar care nu avea curaj să se gândească la victoria definitivă a vieții împotriva morții. Moartea era sfârșitul a toate și nimic nu trecea de ea. 

Când Sfântul Pavel le vorbește grecilor în agora, în locul unde se țineau marile dezbateri, de Înviere, aceștia îl iau în râs. Grecii știau bine lumea. Stăpâniseră din Egipt până în India. Ai lor erau peste tot – din Spania până în nordul Africii, din Sciția până în Georgia ori Armenia, din Persia până în Afganistan. Grecii cunoșteau ideile și concepțiile religioase, filozofice ori științifice ale lumii antice despre viață și despre moarte și nicăieri (din câte știau ei) nu se vorbea de Înviere, încă de Înviere deplină, de resturare a întregii ființe, suflet și trup. 

În marele și civilizatul Imperiu al romanilor din acea lume, între evrei, care se numeau popor ales, un Om vindecase bolnavi atinși de boli incurabile, înmulțise în chip minunat hrana și, peste toate, înviase pe câțiva care fuseseră morți de câteva zile. Evreii avea învățătura că Fiul lui Dumnezeu va veni în lume și vă păși între oameni, iar mulți dintre ei spuneau că Acela care își arătase puterea asupra materiei, Iisus Hristos, era chiar El. Numai că în urma unei uneltiri locale, care l-a pus într-o lumină jenantă pe guvernatorul roman din acea provincie, Acela despre care se știa că este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a fost condamnat și executat în cele mai rele condiții. Și atunci întunericul a cuprins iar lumea. 

Se putea constata că nimic nu putea învinge moartea, nici măcar Cel care îi putuse învia pe alții, care fusese El însuși ucis. Era Dumnezeu adevărat? O fi fost, dar și el era mort. 

Numai că la câteva zile după moartea Sa, s-a aflat că Acela înviase. La trei zile, așa cum spusese. Iar lumea întreagă s-a umplut atunci de bucurie, căci Învierea lui Hristos Domnul era cu adevărat dovada că moartea fusese biruită, că viața învinsese moartea, prin lucrarea Mântuitorului Hristos. 

Suntem împreuna în Biserica lui Hristos, o Biserică a Învierii. A vieții veșnice, a biruinței asupra morții. Iar lumea întreagă are speranță restaurării sale depline, a vieții depline și a creșterii nesfârșite în lumea Domnului. Învierea Domnului Hristos a adus viață întregii lumi, învingând moartea întregii lumi. De la Mântuitorul Hristos oamenii au privit cu curaj deplin în fața morții, având certitudinea că au viață veșnică – a sufletului care supraviețuiește trupului mort, apoi a trupului restaurat.

Când spunem Hristos a Înviat, spunem că și noi vom învia. Noi și cei dragi nouă împreună cu întreaga lume. Să ne bucurăm așadar, spunând din inimă, Hristos a Înviat! Căci aceasta este cea mai mare bucurie!