"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un articol mai vechi postat pe blogul Historice.ro, istoricul și jurnalistul George Damian explică, pe înțelesul tuturor, de ce automatul Kalașnikov (AK-47) nu ar fi putut fi inventat de un sergent sovietic fără studii superioare, așa cum a susținut întotdeauna propaganda rusească, umflându-l cu pompa pe tanchistul Mihail Kalașnikov.
”O simplă privire asupra AK-47 lămureşte originea sa: mecanismul de înzăvorâre şi cel al trăgaciului sunt indentice cu cele ale puştii americane M1-Garand, tubul şi pistonul de gaze, alături de forma exterioară sunt preluate de la StG-44. Orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un sergent sovietic fără studii universitare ar fi putut inventa singur o armă atât de complexă precum AK-47”, punctează George Damian, amintind ceea ce rușii refuză să recunoască: Mihail Kalașnikov l-a avut coleg pe Hugo Schmeisser, inventatorul StG44, detaşat mai mult sau mai puţin voit în Uniunea Sovietică. Bineînţeles, Mihail Kalaşnikov a negat că ar fi copiat ceva de la Schmeisser, iar Kremlinul a prezentat produsul final ca fiind eminamente rusesc.
Podul.ro vă prezintă în integralitate articolul istoricului George Damian:
”Cine a inventat Kalaşnikovul?
Legenda ne spune că sergentul tanchist Mihail Kalaşnikov, aflat rănit în spital, s-a gândit să inventeze o armă mai bună împotriva invadatorului hitlerist. Şi aşa a apărut AKM-ul sau automatul Kalaşnikov, poveste clasică de propagandă sovietică.
Orice inginer ştie că proiectarea unui mecanism precum cel pentru o armă automată este o problemă extrem de complicată. Dincolo de dificultăţile mecanice, contează enorm masa fiecărei piese, densitatea şi rezistenţa metalelor folosite, trebuie calculate extrem de precis tensiunile arcurilor şi nu în ultimul rând arma trebuie să poată fi fabricată cât mai repede şi cât mai ieftin dacă vrei să o produci în milioane de exemplare.
Apoi multă vreme a existat dilema: ce vine mai întâi? Glonţul sau arma? După Primul Război Mondial, ani de-a rândul mai mulţi ingineri mult mai bine pregătiţi decât Mihail Kalaşnikov s-au străduit să creeze o armă automată care să folosească acelaşi cartuş folosit pentru mitraliere şi puştile cu repetiţie. Pistoalele mitralieră folosesc cartuşul de 9 mm, cartuş de pistol (de aici şi denumirea!) care este eficace pe distanţe scurte, însă militarii îşi doreau o armă automată eficace pe distanţe lungi şi care să fie mult mai mobilă decât mitralierele Maxim, Vickers sau Schwarzlose care cântăreau câte 20 de kg.
După câteva experienţe eşuate (Chauchat-ul francez şi Fedorov-ul rusesc) au început să apară arme automate funcţionale: BAR de concepţie americană, Lewis englezească, ZB vz. 26 a cehilor (copiată sub denumirea de Bren în Marea Britanie). Denumite în engleză „light machine gun”, în română puşti mitralieră, toate aceste arme aveau câteva dezavantaje majore: erau foarte grele (între 9 şi 13 kg) şi practic imposibil de folosit la foc automat fără bipodul ataşat (reculul produs de cartuşele de mitralieră era mult prea puternic). Unele din aceste arme au dispărut, altele au fost folosite din plin în al Doilea Război Mondial. Ultima armă care să meargă pe ideea folosirii unui cartuş normal la foc automat a fost FG 42-ul german – care a fost şi cel mai bine alcătuit model, cu o greutate de doar 4,5 kg. Însă costurile ridicate de producţie, alături de faptul că arma era dificil de mânuit din cauza încărcătorului dispus lateral au făcut ca aceasta să fie produsă în doar câteva mii de exemplare.
O altă idee contemplată din perioada interbelică a fost crearea unei puşti semiautomate care să folosească muniţia normală, la care însă se renunţa la capacitatea de foc automat. Era evident avantajul unei puşti semi-automate faţă de o puşcă cu repetiţie la care reîncărcarea se făcea manual prin manevrarea închizătorului, chiar şi fără posibilitatea focului automat. Au existat câteva modele funcţionale ale unor astfel de arme înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (SVT-40 în Uniunea Sovietică ar fi trebuit să se afle în dotarea tuturor soldaţilor, izbucnirea conflictului i-a prins în plin proces de schimbare; germanii au încercat un proiect propriu eşuat cu Gewehr-41 după care s-au mulţumit să copieze mecanismul SVT-40 în Gewehr-43). Singura astfel de armă de acest tip care a avut succes a fost puşca M1 Garand aflată în dotarea armatei americane.
Însă a rămas dorinţa unei arme individuale capabile de foc automat care să păstreze eficacitatea unui cartuş de 7-8 mm pe distanţe lungi. Soluţia a fost găsită în paralel de germani şi sovietici: cartuşul intermediar. Ideea e simplă – reducerea cantităţii de pulbere şi a cartuşului pentru a putea fi controlat focul automat. Aşa a apărut cartuşul german 7,92x33mm Kurz şi perechea sa sovietică 7,62×39 mm (există o discuţie dacă nu cumva sovieticii au copiat cartuşul german). Pentru cartuşul 7,92x33mm, proiectanţii germani conduşi de Hugo Schmeisser au creat între 1942-1943 arma denumită StG-44 (Sturmgewehr – puşcă de asalt). Deşi la exterior este extrem de asemănătoare cu Kalaşnikovul sovietic, mecanismul interior este diferit. Soldaţii germani au îndrăgit imediat noua armă: le oferea aceeaşi putere de foc ca a pistoalelor mitralieră sovietice, vestitele PPSh-uri, doar că la distanţe mult mai mari, de 200-300 de metri.
Mihail Kalaşnikov şi-a definitivat proiectul armei ce avea să devină vestita AK-47 (mai apoi AKM) în anul 1946. Trebuie spus că l-a avut coleg pe inventatorul StG-44, Hugo Schmeisser, detaşat mai mult sau mai puţin voit în Uniunea Sovietică (bineînţeles, Mihail Kalaşnikov a negat că ar fi copiat ceva de la Schmeisser). O simplă privire asupra AK-47 lămureşte originea sa: mecanismul de înzăvorâre şi cel al trăgaciului sunt indentice cu cele ale puştii americane M1-Garand, tubul şi pistonul de gaze, alături de forma exterioară sunt preluate de la StG-44. Orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un sergent sovietic fără studii universitare ar fi putut inventa singur o armă atât de complexă precum AK-47”.
