Ortodoxia după război (bilanț provizoriu)

Pe 24 februarie 2022, la ordinul președintelui Putin, trupele rusești au intrat în Ucraina. Se încheiau săptămâni de intensă diplomație, de pelerinaj politic la Kremlin, mai toți liderii europeni încercând, stând la o masă grotesc de lungă, să vorbească față către față cu un autocrat ajuns la scadența vârstei biologice și pe vârful suprem al puterii. Ce dezastru s-a putut produce în orașele și satele Ucrainei, cât de bătăios s-a arătat președintele Zelenski, stilizat de media occidentală în supererou, câte milioane de femei și copii au luat drumul refugiului, bărbații fiind chemați la oaste – toate acestea le-am putut vedea în direct pe toate canalele. Desigur, nu toate informațiile au putut fi verificate, de unde și neîncrederea multora că ceea ce se arată nu coincide cu ceea ce este. Cel mai târziu însă la înmormântările tinerilor soldați de origine română – a doua mare minoritate etnică din țara vecină – unii s-au convins că războiul este “pe bune”.

Până la pace, omenie…

La mai bine de o lună, negocierile de pace nu arată deloc promițătoare. Pe teren, armata rusă a încasat pierderi cu adevărat incredibile, în timp ce rezistența ucrainiană s-a dovedit, de data aceasta fără exagerare, eroică pur și simplu. Refugiații din calea războiului au umplut gările și sălile de sport ale Europei, mulți trecând inclusiv prin România sau, precum cei din zona Cernăuților, așteptând la noi momentul în care să se poată întoarce acasă. Le-au venit în ajutor cu maxim de eficiență și empatie organizațiile statului, ONG-urile și masiv Biserica Ortodoxă Română prin eparhii, mânăstiri și parohii. În umbra morții, s-au consumat acte de viață pe care, vorba Sfântului Apostol Ioan, lumea nu poate adăposti cărțile care ar putea să le menționeze. Românii au dat un exemplu necăutat de umanitate, arătând că, la nevoie, ortodoxia se traduce prin ortopraxie.

Acestea sunt datele. Acum, spațiul virtual de la noi – nu în ultimul rând grupul synopsis.ro – a fost martorul unei avalanșe de poziții dacă nu părtinitoare, favorabile Rusiei, cel puțin înțelegătoare față de o acțiune considerată legitimă. Au fost invocate, la grămadă, mimând analiza competentă și echilibrată, deja celebrele “linii roșii”, crimele americanilor în Serbia, Siria sau Afganistan (chestie de timp: de Vietnam nu au pomenit decât puțini), pandemia, comploturile internaționale, evreimea mondială, oculta etc. În contrast absolut cu oamenii de bine care așteptau la Siret sau la Sighet să îi preia pe semenii lor traumatizați, pe tastatură s-au dat pseudo-războaie. Eu însumi am ieșit cu “vânătăi”, ba chiar unii au îndrăznit să mă influențeze prin intermediul familiei, fapt la limită penal. Ce vreau să exprim cu toate acestea? Că în Ortodoxia noastră mai zac în adormire resurse de resentiment, de frustrări și mai ales de insondabilă, de pe dos apofatică prostie. Dacă nu este de la bun început, evident, ticăloșie. Încă o dovadă că lipsa preocupării pentru un discurs social-teologic se răzbună tocmai în clipe de tensiune, amplificându-le, agravându-le.

Poate fi justificat răul?

Comună apărătorilor noștri ai Rusiei pravoslavnice și apărând dreapta credință cu bombe și rachete a fost, chiar mai este, absența compasiunii elementare. Înscenate sau nu, prelucrate sau nu, imaginile concrete a caselor fumegând, a blocurilor arse sau a unui spital de copii sau teatru distruse au în spatele lor nu doar eventuali regizori, ci în mod cert victime. Multe înmormântate provizoriu în spațiile libere dintre clădiri. Faptul de a nu te cutremura în fața acestei suferințe, asta mă cutremură la rândul său. Cum se împacă, religios vorbind, definiția omului ca făptură creată “după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu cu mutilarea până la moarte a aceluiași om de către alt om? La această întrebare nu s-a străduit să răspundă niciuna dintre multele voci eclesiale din Rusia care au văzut în războiul fratricid fie pedeapsa lui Dumnezeu, fie o inevitabilă, dar terapeutică, terapie de șoc în vederea denazificării poporului ucrainian.

În timp ce la Constantinopol/Istanbul, Alexandria, Atena, Tibilisi, București, Varșovia sau Riga Bisericile Ortodoxe locale făceau apel la rațiune și la pace, condamnând mai mult sau mai puțin fățiș atacul ilegal și imoral petrecut, Patriarhia de la Moscova nu și-a ascuns din prima clipă adeziunea totală la strategia Kremlinului. În câteva rânduri, Patriarhul Kirill, secondat de mitropolitul Hilarion, de alți ierarhi, stareți, preoți sau profesori de teologie, au scandalizat nu atât simțul teologic, cât pe cel uman în simplitatea lui. Ortodoxia rusă și-a agonistit săptămânile acestea un oprobiu de dimensiuni planetare, dovadă și suspendările masive ale comuniunii prin refuzul pomenirii Întâistătătorului vechiului scaun moscovit, mutat cândva tocmai din Kievul aflat acum în bătaia artileriei rusești. Pe scurt și la obiect, războiul din Ucraina este inclusiv teologic o catastrofă, o rușine pe obrazul Ortodoxiei. Cum o să putem să o spălăm, mila Domnului!

De ce tace teologia de școală?

Ca mereu în crizele ultimelor trei decenii, am resimțit, preot și profesor de teologie, absența din spațiul nostru public a pozițiilor teologiei de școală. Fără a acuza pe nimeni, mă îngrijorează tăcerea asurzitoare a celor care, prin vocație și profesie, tocmai asta ar trebui să fie: călăuzitori. Cine să explice, să contextualizeze, să mijlocească o înțelegere mai adâncă, să atragă atenția asupra exagerărilor, să avertizeze asupra consecințelor dacă nu teologii? Nu, nu este cazul să exagerăm, să întețim focul spaimelor, dar pe vremuri de război, când lumea căzută în păcat judecă binar – viață sau moarte –, nu poți fi nici imparțial, nici dilematic, nici așa zicând echilibrat. Prețuiesc nespus tăcerea rugătoare a Părinților, duhul slujbelor în timpul cărora s-au rostit, uneori printre lacrimi, rugăciuni pentru pace, dar tocmai din mediul acesta monahal, de la Sihăstria Putnei de pildă, s-au auzit cele mai tranșante, mai dureroase cuvinte despre nedreptate, despre cutezanța de a judeca în locul lui Dumnezeu. Nu am auzit însă nimic dinspre cetate, multele noastre Facultăți de Teologie intrând, precum în pandemie, pe un modus de cazemate ale rezistenței prin tăcere.

În vremuri de război, tăcerea celui chemat să vorbească se cheamă, nemilos, complicitate. Nu este el călăul, ci îi dă acestuia la mână funia. Or, exercițiul lucidității reprezintă pentru teologia ortodoxă marele examen al vremurilor noastre. Îmi spunea, la un moment dat, într-un interviu luat pe insula Halki, simpaticul Mitropolit Kallistos Ware că dacă primul mileniu creștin a fost al Hristologiei (cum și în ce fel a avut loc Întruparea), al doilea a fost al Ecclesiologiei (cum și în ce fel Organizarea), al treilea, în care pe atunci urmam să pășim, va fi cu siguranță al Antropologiei (cum și în ce fel Umanitatea). Ceea ce părea o simplă schemă, mi se descoperă și confirmă consecvent de peste două decenii. La urma urmelor, la ce folos sufletesc să ne așteptăm de la cuvintele lui Dumnezeu, de la instituția Bisericii Sale, dacă, la nevoie și în primejdie, omul este primul sacrificat? Motiv să revin, nu fără interes, la necesitatea luării în serios a unei Teologii Sociale Ortodoxe nu doar ca disciplină de teologie sistematică, așa cum o predau la Cluj, ci mai ales ca instrumentar care să ne ajute la încadrarea istoriei, a faptului vieții și să ne întărească rolul mărturisitor prin excelență de avocați ai umanității și libertății.

Noua ordine mondială a... Ortodoxiei

Războiul acesta a schimbat fundamental harta autorității morale cu urmări canonice. Așa cum aminteam deja, pe fundalul traumei și în fața călcării voluntare a poruncilor Vechiului și Noului Testament – de la “Să nu ucizi!” la porunca iubirii –, nu este chiar deloc surprinzător că rețeta neinspirată a gloriei postcomuniste a Ortodoxiei rusești a ars punțile. După deceniile martirajului, persecutată crâncen de bolșevici, aparent revitalizată de Stalin în contextul celui de al doilea război mondial, Patriarhia Moscovei a redevenit după 1992 ceea ce era înainte de 1917: orchestra de antren metafizic a puterii politice. Altfel decât Patriarhia Ecumenică, bazată doar aparent pe relația dintre Împăratul bizantin și Arhiepiscopul de Constantinopol, fiind însă nu mai puțin și sediul limpezimii dogmatice, far de credință, intrat în repetate rânduri în cețurile rătăcirilor efemere, Moscova a crezut că alianța cu simbolistica statului, accesul la vârful acestuia, folosirea banului public și forjarea pe linie bisericească a agendei externe îi vor asigura pe secole dominația. O iluzie, așa cum se vede cu ochiul liber. Ceea ce este construit cu precădere pe fundamente lumești, cu lumea va pieri. Criza Ortodoxiei rusești deschide un nou capitol.

Concret, la nivel structural, mult citatul “teritoriu canonic rus” încetează să mai producă efecte. Inclusiv în diaspora. Ce înseamna asta? Că am putea rezolva conflicte înghețate și soluționa blocaje mereu amânate din cauza rezistenței ruse. Moldova, Macedonia, Polonia, Ucraina, mai nou Africa – toate aceste dosare se vor redeschide și nădăjduiesc că se va găsi un consens panortodox pentru a nu mai ține în prizonierat geopolitic oameni care își lucrează de fapt, la bază, propria mântuire. Maniera în care, până acum, Bisericile Ortodoxe locale discutau la masa tratativelor de parcă ar fi fost state, iar nu comunități de credință, trebuie să înceteze. Așa cum trebuie să se curme, cât este posibil, elanul uniformizării cu orice preț, ca și cum diversitatea neamurilor nu ar reprezenta tot atâtea pietre scumpe în coroana Stăpânului. Tangajul, uneori deosebit de puternic, între panelenism și panslavism ne-a costat deja, istoric și emoțional, prea mult. A venit momentul, vorba lui Ware, să ne preocupăm de om în toate condiționările sub care acesta trăiește, să îi privim chipul prin care ne vorbește Hristos, transfug imediat după nașterea în adăpostul improvizat din Betlehem.

Concluzie deschisă

Tragedia consumată în ultimele săptămâni reprezintă, în cheie teologică, un capital de start, un patrimoniu imaterial din care se pot naște realități înnoite, călite, rezistente pe viitor la ispita violenței de orice fel. Aceste zile și în toiul nopților nedormite, cel puțin unii dintre noi am început să vorbim cu Dumnezeu mai apăsat: de ce, la ce bun, Doamne? După inimă și minte, El a răspuns sau a părut să tacă. Tuturor însă ne-a vorbit prin ai Lui: prin mâini înfrigurate, bobi sărați de lacrimă, ursuleți de pluș strânși cu putere la piept, prin ochi de copil care au văzut deja prea multe răutăți și cărora, încet, trebuie să le arătăm și splendoarea lumii create de El, de Cel care, buni sau răi, ne ține în palme, pe unii întărindu-i și pe alții ajutându-i să se îndrepte. Dacă vor.

Sus să avem inimile!