Unde e groapa comună în care au fost aruncate trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor bănățeni conduși de Spiru Blănaru și asasinați de Securitate. ”Cadavrele au fost duse cu un camion militar și azvârlite apoi, cu prelată cu tot, în fundul gropii”

După ce Securitatea genocidară a reușit lichidarea grupării de partizani condusă de avocatul Spiru Blănaru, în primăvara lui ‘49, familia Blănaru a fost deportată degrabă, trecând prin chinuri de neînchipuit. Primele amintiri ale fiului lui Spiru Blănaru – ne referim la inginerul Corneliu Horescu Blănaru (detalii AICI), care avea doar 3 ani când a fost executat tatăl său – sunt din vagoanele de vite în care a fost deportată familia. Scriitoarea Doina Magheți are dreptate: trenul acela tăia istoria în două. 

Pagina de Facebook Rezistența Anticomunistă din Banat prezintă o serie de fragmente din interviul pe care luminosul domn Corneliu Horescu-Blănaru i l-a oferit scriitoarei Doina Magheți (Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate, Editura Marineasa, Timișoara, 1998).  Printre acestea se numără și cele în care inginerul relatează informațiile aflate de la unul dintre soldații care odinioară a păzit groapa comună în care a fost aruncat trupul spart de gloanțe al tatălui său, împreună cu trupurile celorlalți partizani din lot. De notat că rămășițele lor pământești nu au fost recuperate nici până în prezent. 

Prezentăm în integralitate fragmentele reliefate de pagina de Facebook Rezistența Anticomunistă din Banat: 

”Aveam trei ani când tata a fost executat. Eram atunci cu mama, bunicii și străbunicii la Poarta Albă. Parcă văd și-acum imaginea satului, sârma ghimpată care împrejmuia lagărul și baraca în care locuiam. Primele amintiri sunt difuze. Totuși, Cuza Vodă mi-l amintesc bine. Era prin 1956 când am fost încartiruiţi acolo. Am prins sărăcirea populației de dinaintea colectivizării. Sub ochii mei, oamenii mâncau porumb fiert ca să poată supraviețui. Serile, organele de ordine îi transportau pentru... discuții în beciul Primăriei. Noi, copiii, ne zbenguiam pe-afară și vedeam prin geamurile de la subsol cum îi băteau cu bestialitate și aruncau apă peste ei. 

După șapte ani de deportare, ne-am întors acasă, la Domașnea. Aveam 10 ani și, până la terminarea liceului, am tot simțit că mă aflu sub lupa Securității. 

Am un profund sentiment de tristețe. De curând am întâlnit un domn pensionar, fost soldat în anul 1949: unul din cei câțiva soldați puși să păzească groapa în care urmau să fie aruncați cei din grupul de rezistență al tatălui meu. Din spusele lui, am aflat că au fost aduși într-un autovehicul militar și azvârliţi apoi, cu prelată cu tot, în fundul gropii. Ulterior, brazde proaspete mascau locul. Se pare că undeva, la colțul cimitirului din Calea Lipovei (vis-a-vis de ‹Frigo Carnex›), ar fi îngropat tatăl meu. 

Cel mai grav lucru este că, după 50 de ani de dictatură, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. S-a murit degeaba în țara asta. Urmele sunt prea adânci ca să poți uita. La mijloc se află suferința unui întreg popor. Aici nu poate fi vorba de iertare. Poți ierta un om pentru răul pe care ți l-a pricinuit, dar nu poți ierta crima instituționalizată, crima ridicată la rang de putere. Poporul trebuie să-și judece criminalii!”.

(Doina Magheţi, Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate, Editura Marineasa, Timișoara, 1998)

Recent, la Editura Eikon a apărut o nouă carte a doamnei Doina Magheţi – Condamnat la moarte: trenul care mă duce taie istoria în două. Aceast volum este dedicat inginerului Corneliu Horescu Blănaru, fiul avocatului Spiru Blănaru , lider, luptător și martir al Rezistenței Armate Anticomuniste din Banat. Cartea poate fi comandată online AICI.

Citiți AICI amplut interviu pe care domnul Corneliu Horescu Blănaru l-a acordat în exclusivitate pentru Podul.ro. 

(Foto deschidere: domnul Corneliu Horescu Blănaru cu portretul tatălui său, partizanul Spiru Blănaru / sursa: arhiva Podul.ro)