S-a înălțat la Cer domnul Petru Cojocaru, fost deținut politic și supraviețuitor al abominabilului Experiment Pitești

Arestat cu brutalitate în 1948, la 22 de ani, teregoveanul avea să fie torturat bestial în anchetele Securității, acestea prelungindu-se aproape un an de zile. A fost condamnat la 12 ani muncă silnică, pedeapsa fiindu-i redusă la 10 ani, în urma recursului. 

A fost transferat la penitenciarul Pitești, unde a trecut prin ceea ce de regulă numim ”Experimentul Pitești”, fiind bătut și torturat groaznic de reeducații lui Eugen Țurcanu, rezidentul Securității, dar și de directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu (detalii AICI). 

A fost eliberat înainte de termen, în ’56, ulterior fiind hăituit și supravegheat de Securitate până în ‘89. Petru Cojocaru a plecat la Domnul pe 8 martie. 

Pagina de Facebook Rezistența Anticomunistă din Banat – administrată de teregoveanul Dan-Nicolae Nicorescu, cercetător neobosit al partizanilor bănățeni – prezintă o serie de fragmente din volumul de memorii al regretatului domn Petru Cojocaru, ”Sub vremuri – Memorii din detenție”: 

”Teregovenii cu căruțe mergeau toamna cu încărcătură de mere, prune, pere de iarnă și țuică de prune înspre pusta Timișoarei ori înspre Regat, unde schimbau aceste produse pe grâu sau cucuruz. Dacă vorbeau admirativ despre cele văzute în pusta Timișoarei, nu tot așa vorbeau de cele văzute în Regat. Îi contraria vorba repezită și gureșă a celor din Regat, în contrast cu vorba domoală și așezată a celor din pustă.(...) 

Între timp se produsese retragerea fostei administrații, rămânând astfel locuri vacante. Dintre localnici, câțiva au prins mersul vremii. Aproape nimeni dintre pământeni nu urmase școli gimnaziale (care erau în limba maghiară), pentru că nu voiau să-și schimbe graiul, opunând în acest fel rezistență în fața ofensivei oficiale de maghiarizare. În mod deosebit, numele erau astfel alese ca să nu poată fi maghiarizate. Nume ca Horia, Romulus, Sabin, Traian, Valeria, Sabina, Călina, Solomia, Ofelia, Iconia erau frecvente în sat. [...] Toate mamele din sat își purtau pruncii în leagăn. Acesta era făcut din coajă de tei, ca să fie ușor și pentru că ea nu crapă la soare”. 

”Înainte de Crăciunul anului 1944, a apărut o echipă de legionari parașutați din Germania. L-am cunoscut pe Chirilă Ion, țăran din Ciuchici, pe care l-am găzduit la fratele de cruce Magheţ Lazăr, care locuia împreună cu bunicul său. Lazăr avea să urmeze Teologia la Caransebeș, devenind preot. La ultima noastră întâlnire i-am spus la despărțire:

- Binecuvintează, părinte!

- Dumnezeu să ne binecuvinteze pe amândoi, mi-a răspuns.

Ion Chirilă era îmbrăcat în haine militare românești și avea tot felul de acte, fiind pregătit pentru o luptă de partizani, în spatele frontului sovietic. Avea și mulți bani, în bancnote de 2.000 de lei.

După Crăciun au mai venit ostași ce trebuiau ascunși. I-am dus la Domașnea, la domnul Nicolae Horescu, care avea o gospodărie frumoasă. Unul din cei doi ostași era Spiru Blănaru, care mai târziu se va căsători cu Mărioara, fiica cea mare a domnului Horescu”.

”Toată lumea era convinsă că va câștiga Partidul Național Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. La noi încă nu se știa că în comunism nu contează câți și cu cine votează, ci contează cine numără voturile.

Satul meu, Teregova, a fost obligat să voteze la Gărâna, o mică așezare situată în Munții Semenicului, aproape de Reșița. Oamenii erau hotărâți să lupte și aveau ascunse arme în leagănele cu prunci pe care femeile le purtau în spate, în cazul în care ar fi fost nevoie de ele”. 

„Toţi cei bătuţi ne uitam pe furiş la cei cu reeducarea. Aceştia au anunţat că s-a alcătuit un comitet care va lua legătura cu autorităţile, adică cu directorul închisorii şi, prin acesta, mai departe. Şeful acestui comitet era Eugen Ţurcanu. El a anunţat că prima condiţie pentru reeducare este sinceritatea totală faţă de Securitate, adică va trebui să spunem acum tot ce nu s-a declarat la ancheta făcută înaintea procesului. Cine va fi prins că nu este total sincer, va da socoteală în faţa tuturor şi nimeni nu îl va ierta sau scuza.

Înainte de cină s-a făcut o clasare a celor din camera 4 Spital: cine era condamnat singular şi cine a venit condamnat într-un lot, deci care aveau diverse legături între ei. Din lotul nostru de la Timişoara au fost aleşi câţiva elevi, care au fost întrebaţi cine le-a fost şef. După câteva clipe de tăcere unul a răspuns:

– Cojocaru.

– Luaţi-l, a rostit Ţurcanu. Şi pentru că el v-a minţit şi v-a înşelat, aplicaţi-i o corecţie!

Niciunul dintre componenţii lotului cu care am fost judecat nu s-a mişcat.

– Dacă nu faceţi ce v-am spus, atunci unul câte unul va fi luat la întrebări de mine, a încheiat Ţurcanu, cu vocea lui uşor răguşită.

Un băiat înalt din Câmpia Banatului s-a trezit din starea de toropeală, dându-mi o palmă mai moale, mai fără convingere, apoi a doua și a treia cu putere. Apoi a mai venit încă unul şi încă unul... Lovit, împins, rostogolit cu pumnii şi picioarele, cei trei mă loveau tot mai repede şi mai tare, iar Ţurcanu, de la locul lui, îi îndemna:

– Aşa veţi reuşi să vă scăpaţi de sub influenţa lui! Mai tare, mai cu inimă, dacă nu ştiţi sau nu puteţi, vin eu să vă arăt.

Nu ştiu cât a durat, nici dacă am ţipat sau gemut de durere. Am auzit când Ţurcanu a spus:

– Nu trebuie omorât, mai are multe de spus!

După o vreme, am reuşit să mă târăsc până la locul meu de pe prici, şi, după încă o vreme, să mă urc pe scândurile goale ale priciului. Nu puteam gândi, nu puteam înţelege. Era o învălmăşeală în capul meu cum nu a mai fost”.