EXCLUSIV Interviu. Temnița luminii. Cumplita dramă a familiei preotului Boris Răduleanu: de la presiunile KGB la anchetele Securității Uranus, în ghearele psihopatului Enoiu, ”Măcelarul de la Interne”. Mărturiile Galinei Răduleanu

Scriitoare, medic psihiatru și fostă deținută politică, luminoasa doamnă Galina Răduleanu (89 ani / foto stânga sus) este pe jumătate ucraineancă și pe celelalte două sferturi rusoaică și româncă. N-aș fi început cu acest amănunt dacă Rusia nu ar comite un genocid de proporții, chiar lângă granițele României, în Ucraina sfârtecată. Să nu uităm că genocid săvârșea și în vara lui 1940, când trupele rusești au năvălit în Basarabia, distrugând totul în cale. E momentul în care familia preotului Boris Răduleanu (pe atunci Babcenko / foto dreapta sus) părăsește orașul Bălți și se refugiază în România din dreapta Prutului, la Craiova. 

Pe-atunci Galina Răduleanu avea doar 7 ani, în timp ce Mihai, fratele mai mic, nici nu putea înțelege ce se întâmpla în jurul lor. Însă ea își amintește prea bine, cu ochii copilei de odinioară, chinurile și umilințele îndurate de familie până în momentul în care au reușit, după mari dificultăți generate de ruși, în special de poliția secretă, să treacă podul de la Ungheni, dincolo de care se găseau zonele aflate sub controlul autorităților românești. Își amintește vagoanele împuțite de vite în care erau îngrămădiți refugiații (femei, copii și bătrâni de-a valma), lipsurile de tot felul și amenințările sovieticilor, toate acestea fiind puse în umbră de strălucitorul curaj al tatălui, preotul Boris Răduleanu, care a rezistat cu demnitate presiunilor KGB-iștilor ce doreau să-l zdrobească și să-l transforme în spion. Însă nimeni și nimic nu a reușit să-l frângă vreodată pe Boris Răduleanu. 

După trecerea podului de la Ungheni, mama Galinei Răduleanu va interzice ca în casă să se mai vorbească vreodată limba rusă. La Craiova, familia Babcenko devine Răduleanu, preluând numele satului Răduleni din județul Soroca, unde slujise părintele Boris.

Un an mai târziu, în vara lui ‘41, după celebrul ordin al mareșalului Ion Antonescu – ”Ostași, treceți Prutul!” –, familia Răduleanu revine în Bălți, regăsind orașul năruit de bombardamente. 

”Tata a slujit la Biserica Sfântul Nicolae, care fusese bombardată. O bombă căzuse chiar prin acoperiș, din interior se vedea cerul. A reparat biserica, i-a refăcut pictura și a slujit cu iubire de Hristos și oameni. Am locuit în casa parohială. Biserica Sfântul Nicolae a fost prima biserică din Basarabia care a funcționat, apoi și altele, din ce în ce mai multe, pe măsură ce trupele românești alungau urgia bolșevică”, își amintește Galina Răduleanu.

Într-o conjunctură despre care veți afla din interviul-fluviu ce urmează (prezentat în exclusivitate de Podul.ro), Boris Răduleanu va fi trimis în prima line a ofensivei de la Stalingrad – carne de tun, desigur, cu scopul de a fi nimicit. Deși vede moartea cu ochii în repetate rânduri, părintele supraviețuiește nesperat (e acceptat în ultimul camion cu soldați germani care se retrag prin iadul de flăcări al orașului năruit), revine degrabă în Basarabia, își ia familia și se refugiază pentru a doua și ultima oară în România din dreapta Prutului. Unde intră cu toții în colimatorul Securității, evident. 

Așa cum veți remarca, problemele familiei cu autoritățile comuniste s-au dovedit diverse și numeroase, finalmente culminând cu arestarea, în 1960, a preotului Boris Răduleanu și a celor doi copii, Galina și Mihai Răduleanu. Printre altele acuzați și de ”legionarism”, în spiritul vremurilor, veți vedea în ce fel de context și condiții. Cu toții vor trece prin anchetele bestiale și traumatizante de la Securitatea Uranus, unde șef absolut era criminalul psihopat în serie Gheorghe Enoiu, pe care Galina Răduleanu îl portretizează remarcabil. 

Vor urma ani grei de temniță politică pentru fiecare dintre ei, tatăl fiind întemnițat singur pentru amar de timp în sinistrul celular al Aiudului, în și mai sinistra perioadă a reeducării lui Gheorghe Crăciun, după ce a refuzat categoric orice compromis cu autoritățile genocidare, la fel cum orice compromis a fost respins, fără pic de menajamente, de toți reprezentanții familiei Răduleanu. Aruncat în ghearele celei mai cumplite izolări, părintele Boris se împrietenește cu un păianjen, hrănindu-l cu propriu sânge.   

Volumul de memorii al Galinei Răduleanu – ”Repetiție la moarte” – e o carte cum puține mai sunt în memorialistica de pușcărie. Experiențele relatate acolo cu mult har scriitoricesc sunt dezvoltate și în prezentul interviu. Pentru doamna Răduleanu, închisoarea a sfârșit prin a reprezenta ”a patra dimensiune”, un spațiu de manifestare a celor mai adânci și mai lăuntrice trăiri. ”Repetiție la moarte” e și jurnalul unei reverii explozive, a unei permanente scormoniri și descoperiri a sinelui. Atât cât se poate mărturisi în scris sau prin viu grai, firește, întrucât inefabilul excede formele și se sustrage cuvintelor. La fel ca mântuirea, revelația e pur și simplu personală. Pușcăria s-a dovedit revelatoare pentru Galina Răduleanu și a rămas esențială. De unde și dorul mistuitor de închisoare. O atitudine similară am întâlnit la Bartolomeu Anania și Iustin Pârvu, cărora le era dor de pușcărie ca de o ființă plămădită din carne și oase, nostalgia aceasta nepărăsindu-i nicicând. Și în cazul lor a fost vorba despre o temniță a luminii pe care ochii nu o pot percepe, desigur, înțeleasă în sens devenirii spirituale. 

În curând, doamna Galina Răduleanu va lansa o nouă carte, ”Jurnalul unui psihiatru. Și nu numai”, din care veți afla detalii inedite privind prigoana Securității din epoca lui Ceaușescu. 

La solicitarea doamnei Galina Răduleanu îi publicăm numărul de telefon – 0745 960 971 –, în speranța că va fi contactată de alte deținute politice pe care le-a cunoscut în spatele gratiilor sau de rudele acestora. 

Nu în ultimul rând, prezentul interviu se dorește o fermă declarație anti-8 Martie, sărbătoarea bolșevică și internaționalistă. Nu pot să nu remarc cum împarte Putin flori doamnelor și domnișoarelor, la Kremlin, în timp ce omoară copii, femei și bătrâni în Ucraina. Așa cum reamintește scriitorul și teologul Cristian Bădiliță, 8 martie nu este nici pe departe o așa-zisă Ziuă a Femeii, ci ziua drepturilor femeilor comuniste, impusă, acum 101 ani, de criminalul bolșevic Vladimir Ilici Lenin, la propunerea tovarășei Alexandra Kollontai care obișnuia să spună: ”Pentru o femeie comunistă a face sex cu orice persoană e la fel de banal precum a bea un pahar de apă”. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul.

(Preotul Boris Răduleanu și fiica sa, Galina / 1967)

Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă! Vă foarte mulțumesc că îmi acordați acest interviu. Este o mare onoare. Să purcedem, vă rog, cu o serie de repere personale. 

Galina Răduleanu: M-am născut la Bălți, în Basarabia, pe 9 martie 1933. Prima limbă pe care am vorbit-o a fost rusa, apoi, cred că pe la trei-patru ani, am deprins și româna. Tatăl meu – preotul Boris Răduleanu – s-a născut în 1905, iar mama, Alexandra, în 1908, deci au făcut școala în limba rusă o bună bucată de vreme. Mama era ucraineancă, iar tata, moldovean cam pe un sfert, de pe urma bunicii Ana, care a fost răzeșoaică din județul Bârlad și care nu a vrut să învețe niciodată limba rusă. Bunica era o fire bătăioasă, o femeie foarte puternică și descurcăreață, ținea întreaga gospodărie în spinare. Bunicul – preotul Grigore Babcenko – era un amestec de ucraineano-rus. A fost un trăitor modest, preot de țară, dar avea figura aceea a Sfântului Ioan de Kronstadt, dacă ai văzut vreodată icoana lui. O figură slabă și luminoasă cu niște ochi serafici, o figură de mistic slav. Două episoade m-au făcut să cred că bunicul are un loc special în lumea de dincolo. 

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

La un moment dat, a răbufnit o epidemie de tifos exantematic și s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu-i mai dădeau șanse de supraviețuire, chiar i-au spus bunicii să se pregătească de înmormântare. Boala ajunsese într-o stare extrem de avansată – nu mai mânca, nu se mai mișca, nu mai vorbea… pur și simplu își aștepta sfârșitul. Familia era disperată. Bunicul a avut doisprezece copii, tata a fost al unsprezecelea – cei mai mulți erau foarte mici iar cei mari nu ieșiseră încă la liman, nu-și găsiseră un rost în viață. Ei bine, pe când trăgea să moară, s-a-ntâmplat ca prin sat să treacă o procesiune ce purta icoana Maicii Domnului, cu scopul de a alunga și a stinge epidemia. Atunci, avea să-mi povestească tata, bunicul l-a visat pe Sfântul Nicolae, care i-a spus: 

– Știu că ai mulți copii, te vom lăsa să mai trăiești … ani. 

Nu mai rețin cifra pe care i-a zis-o, numărul anilor ce-i mai erau permiși, însă bunicul și-a revenit din boală ca prin minune și a mai trăit exact cât i s-a spus, până când tata a împlinit 17 ani și a terminat seminarul, călcându-i pe urme în slujirea lui Hristos. Așadar, când bunicul a trecut din viața asta, copiii erau deja mari, se puteau descurca și pe cont propriu.  

Răzvan Gheorghe: Care a fost cel de-al doilea episod ce vă face să credeți că bunicul Grigore are un loc special în lumea de dincolo?  

Galina Răduleanu: Al doilea episod avea să se petreacă mult mai târziu, după căderea URSS. Bunicul slujise la biserica din satul Trifești, județul Orhei. A murit destul de tânăr, ți-am zis. Mormântul lui se afla în curtea bisericii, așa cum se obișnuia. După 1944, când au revenit ca un puhoi, rușii au ras tot ce au prins în cale, dezastru a fost... La fel ca toate celelalte locașuri de cult, biserica din Trifești a fost desființată și transformată în depozit de grâne, situația rămânând neschimbată până după ‘90. Crucea mormântului a dispărut fără urmă, evident, chiar și locul de îngropăciune a fost dat uitării, orice semn pierzându-se în negura deceniilor. Bătrânii locului se prăpădiseră de ani și ani de zile, nimeni nu mai știa locul cu pricina. Curtea era destul de mare, așa, cam la vreo 3000 de metri pătrați, porțiuni întregi fiind lăsate de izbeliște, pline de bălării, mărăcini. Deci mormântul bunicului era pierdut, neștiut, ignorat cu desăvârșire. Refugiată dincolo de Prut, familia mea nu a putut face nimic. 

După ‘90, când în sfârșit locașurile au fost redate cultului, la biserica din Trifești s-au efectuat o serie de lucrări pentru a o racorda la curent electric. Trăgând firele, muncitorii au săpat un șanț și au dat peste mormântul bunicului. Parcă rămășițele lui au vrut să fie scoase la lumină. Cred că mormântul a fost redescoperit printr-o minune. 

Răzvan Gheorghe: Recuperarea aceasta comportă și un simbolism interesant: lucrările au fost cauzate de intenția aducerii luminii în biserică.  

Galina Răduleanu: La asta nu mă gândisem, dar așa-i, aducerea la lumină a rămășițelor lui a coincis cu aducerea luminii în biserică. Să îți spun și cum am aflat că mormântul fusese găsit, ca să vezi legăturile, fiindcă nimic din ce se-ntâmplă bine sau rău nu este o simplă întâmplare. 

La începutul anilor ’90 lucram la spital în București. În pavilionul unde activam a ajuns și o doctoriță basarabeancă, iar profesorul, știind că și eu sunt basarabeancă, mi-a zis:

– Ia-o și ocupă-te de ea. 

Ne-am împrietenit, am ajutat-o să se acomodeze și să-și găsească o locuință rentabilă, mi-am luat-o ca pe o datorie de suflet. S-a stabilit cu întreaga familie la București, ne-a legat o prietenie foarte frumoasă. Ea era din Orhei, așa că am rugat-o ca atunci când se ducea acasă să treacă și prin Trifești, să vadă ce se mai întâmpla pe acolo. S-a dus, a aflat cum fusese descoperit mormântul și mi-a povestit întreaga situație. Vestea m-a emoționat teribil. Tot cu ajutorul ei am dus o cruce de piatră la Trifești, o fotografie a bunicului și o candelă. A fost ca un fel de sărbătoare pentru întregul sat. Acolo oamenii aveau cruci simple de metal. O cruce de piatră cu poză era un eveniment, chestia asta a animat toată suflarea satului. De atunci, în fiecare duminică se face slujbă la mormântul bunicului.  

Și mă gândesc așa: dacă doctorița basarabeancă nu venea la București, chiar în spitalul unde lucram, dacă nu mi-o repartiza profesorul și dacă ea nu ar fi fost din Orhei, eu nici nu aș fi știut sau nici nu m-aș mai fi preocupat de asta. Probabil că nici acum nu aș fi aflat. Ăsta-i adevărul… Pe când așa, ea a venit și mi-a zis: 

– Am văzut mormântul, uite cum a fost găsit...

Și atunci m-am dus acolo. Cred că toată această înlănțuire de întâmplări și acțiuni a fost de la Dumnezeu.

(Doamna Galina Răduleanu / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Să ne întoarcem la perioada inițială petrecută în cea mai pitorească Basarabie. Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în vara lui 1940, când au năvălit trupele rusești?  

Galina Răduleanu: Când ne-au ocupat rușii abia terminasem clasa I-a. Împlinisem 7 ani, că m-au dat la școală mai devreme. N-am putut să plecăm în scurtul răgaz cât ni s-a dat voie să o facem pe cale legală. Tata oricum voia să plecăm – preot autentic, nici prin gând nu-i trecea să rămânem sub puhoiul rusesc ateist –, dar mama era bolnavă și imobilizată la pat, cu reumatism acut, așa că nu am putut să ne deplasăm chiar atunci, a trebuit să mai amânăm puțin. Când și-a revenit mama, tata a început să acționeze în vederea plecării noastre în România din dreapta Prutului. Mi-l amintesc mergând din poartă-n poartă și făcând liste cu numele celor ce doreau să se refugieze – haosul și precipitarea evenimentelor cauzaseră blocarea a numeroase familii de basarabeni care acum încercau să plece. S-a bătut mult până când a obținut aprobarea rușilor pentru oamenii înscriși pe liste. 

Desigur, tata era urmărit pas cu pas. KGB-ul intenționa să-l facă spion, să-l forțeze să lucreze pentru ruși în dreapta Prutului. L-au chemat și i-au pus în vedere treaba asta, dar i-a refuzat. Perfizi prin definiție, KGB-iștii au continuat să-l supună presiunilor și i-au fixat o ultimă întâlnire, ca să le dea răspunsul final, și asta trebuia să se întâmple chiar în ziua în care urma să trecem podul de la Ungheni, unde se termina zona controlată de sovietici și începea cea aflată sub controlul trupelor românești. Acolo era granița. KGB-iștii l-au strâns cu ușa până-n ultima clipă, crezând că-l vor zdrobi, având în vedere situația disperată a familiei. N-au reușit! 

Nici până să ajungem la graniță nu ne-a fost deloc ușor. Se întâmpla vara, era zăpușeală. Rușii aveau sistemul lor să te facă să renunți, adică să îți fie lehamite. Ne țineau în vagoane împuțite de vite, ne uitau prin gări, pe câte o linie moartă… Mâncarea era foarte puțină, n-am avut apă îndeajuns. Țin minte că o dată ne-au dat niște covrigi. Copil fiind nu am resimțit o anumită suferință, nu conștientizam dramatismul situației. Mă jucam printre linii cu fratele mai mic, Mihai, ne făceam de lucru… Rețin însă tristețea părinților, grijile întipărite pe fețele lor.  

Și am ajuns la podul de la Ungheni. Evident, tata a refuzat din nou, categoric, orice formă de colaborare cu KGB. La graniță funcționa o comisie mixtă alcătuită din militari sovietici și români, care aproba sau refuza trecerea podului. Pentru că i-a refuzat, ceea ce nu le-a picat deloc bine, rușii au făcut astfel încât să ajungă la urechile românilor din comisie minciuna că tata ar fi fost spion KGB. În consecință, n-au vrut să ne lase să trecem podul. Groaznic a fost!

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră aveați și o păpușă specială. Povestiți-mi despre ea.

Galina Răduleanu: Ooo da, păpușa… Mama ascunsese mai multe bijuterii în ea, bijuterii rămase de la bunica Ana. Fratele meu era prea mic ca să realizeze, dar eu știam că e o primejdie. Nu înțelegeam exact ce și cum, dar mă simțeam de parcă duceam o bombă. Remarcasem atenția specială pe care i-o acordau părinții, grija și temerile lor. Știam prea bine că păpușa era importantă pentru noi. Eram așa de înfricoșată… cumplit a fost… 

Când n-au vrut să ne lase să trecem podul am simțit că se întâmpla ceva rău. Mama începuse să plângă, tata era disperat. Ne păștea pericolul să ajungem în Siberia, mulți basarabeni s-au prăpădit acolo, familii întregi... Dacă rămâneam, ne aștepta moartea, cu atât mai mult cu cât tata refuzase în repetate rânduri și fără echivoc KGB-ul. Rușii s-ar fi răzbunat crunt. Și totuși s-a produs miracolul. Chiar în momentul acela, la comisie s-a întâmplat să vină și un om apropiat tatei, fără să aibă nici cea mai vagă idee că noi ne aflam atunci acolo. Pur și simplu s-a nimerit să aibă o treabă de rezolvat. Dacă ar mai fi întârziat puțin, doar câteva minute, am fi fost întorși din drum și nu ne-ar fi întâlnit. Bărbatul acesta de toată isprava a luat cuvântul în fața comisiei și le-a explicat militarilor români ce fel de om era tata. Atunci ne-au dat drumul. Din clipa în care am trecut podul de la Ungheni, mama ne-a interzis să mai spunem vreo vorbă în limba rusă. Nu mai suporta să o audă. De atunci nici eu nu am mai vorbit rusa, ceea ce a fost o pierdere pentru mine. 

Răzvan Gheorghe: Vă înțeleg. Și eu mi-aș fi dorit să-i citesc în original pe Dostoievski și Cehov.

Galina Răduleanu: Eu am vrut să citesc poezie… pe Lermontov… pe Pușkin... Chiar am încercat pe urmă, mult mai târziu, dar cu dicționarul nu merge. Pronunț foarte corect, nu am probleme la capitolul ăsta, dar nu mai știu cuvinte. Totuși mai înțeleg câte ceva, fapt confirmat cu ocazia unor excursii în Rusia. Când toți ceilalți se duceau, a nu știu câta oară, să vadă stârvul lui Lenin, eu îmi vedeam de programul meu – mă duceam la vechile mănăstiri, vizitam locuri încărcate de spiritualitate. După ce au făcut nenorociții de comuniști și urmașii lor, nu știu care mai e acum situația Bisericii Ruse. Aș vrea să mă duc într-un pelerinaj pe la mănăstirile lor, dar nu în perioada asta, cu pandemia și cu nebunia de la granița Ucrainei. Părintele de la biserica unde mă duc mi-a dat o carte despre mucenicii din catacombele Rusiei. E înfiorător ce s-a întâmplat acolo… nu-mi închipuisem că a fost așa ceva… Torturile s-au dovedit inimaginabile. Se scalpau preoți, au fost călugărițe aruncate în păcură clocotită. A fost cumplit, cumplit… Aș vrea să știu care e situația acum.  

Răzvan Gheorghe: Biserica Rusă a rămas în continuare o armă geopolitică folosită intens și fără scrupule de Kremlin. Întreaga instituție se află sub patronajul direct al serviciilor secrete. Patriarhul Rusiei este Kirill, adică vechiul agent KGB ”Mihailov”, personaj cu o îndelungată și notorie carieră în contrabanda cu tutun și alcool. Adevărata ortodoxie nu sfințește arme de ucidere în masă, așa cum fac acest Kirill și acoliții săi în sutane, indivizi manevrați de la Kremlin. Marii ierarhi ruși se gudură pe lângă pulpanele lui Putin și-i ridică osanale. Evident, propaganda rusească prezintă pan-slavismul kremlinologic drept ortodoxie. După ce Bartolomeu I a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, Biserica Rusă și-a intensificat ofensiva împotriva Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Mai nou, Biserica Rusă a anunțat că și-a înființat un Exarhat Patriarhal în Africa.      

Galina Răduleanu: În Africa?! Cu ce credincioși? 

Răzvan Gheorghe: Rusia își născocește mereu credincioșii. Asta stă în firea Kremlinului. 

Galina Răduleanu: Ce am citit în cartea aceea m-a cutremurat. În 1927, locțiitorul patriarhului Rusiei a dat o circulară prin care toate bisericile erau forțate să slujească noul imperiul format, imperiul răului. Sigur că a urmat o revoltă iar cei care nu s-au supus ordinului au fost masacrați fără pic de milă, au trecut prin chinuri de neînchipuit. Torturați, omorâți… preoți și călugărițe la grămadă. Mă-ntreb dacă ăștia de acum sunt cu Kirill sau sunt împotrivă. Dacă sunt cu Kirill, înseamnă că sunt pierduți. Oricum, Rusia a pierdut Ucraina din punct de vedere teologic. 

Răzvan Gheorghe: Cei de acum sunt cu Kirill, adică sunt îngenuncheați în fața Kremlinului. Într-un editorial recent, părintele Radu Preda îi zugrăvește perfect, din doar câteva tușe groase, pe ierarhii ruși sau filoruși: ”Cu excepția luminoasă a Vlădicului Dorimedont de Edineț, mort în condiții suspecte, restul erau și mai sunt o haită de vechili post-sovietici de cea mai proastă extracție morală, intelectuală și umană. Din același aluat am văzut ulterior că sunt făcuți și alți ierarhi care au menținut, cu instrumente politico-(pseudo)bisericești, influența rusă în teritoriu după dizolvarea URSS: în Georgia, dar și în Estonia, fără a putea să îl laud nici pe rusul din Germania”. Asta se întâmplă când Biserica este sub vremuri. Trecând la un alt registru, ca o scurtă paranteză, ar fi de remarcat că Bisericii Ortodoxe Române i-ar trebui mai mult elan, mai multă prezență…

Galina Răduleanu: Ai noștri sunt, din păcate, foarte obedienți. 

Răzvan Gheorghe: Nu înțeleg de ce Patriarhul Daniel și alți înalți ierarhi tolerează ploaia de atacuri imunde la adresa martirilor anticomuniști din închisori și nu exprimă poziții tranșante în acest sens. Să mă ierte Dumnezeu, dar Patriarhul tace asurzitor. Poate că se teme de influența unor cercuri direct interesate în compromiterea Rezistenței Anticomuniste Românești…

Galina Răduleanu: I-o fi sau nu frică, Patriarhul să nu uite că pentru asta e făcut – să se lupte. Frica și ezitările te fac să îți ratezi menirea. Adevărul trebuie rostit răspicat ori de câte ori se ivește ocazia. E singurul care ne va elibera. Suporți, suporți, dar trebuie să fii tu însuți, altfel eșuezi în funcția ta, în misiunea ta.   

Răzvan Gheorghe: Doamnă, de ce credeți că deranjează atât de mult sintagma ”sfinții închisorilor”? 

Galina Răduleanu: Pentru că memoria morților noștri e relevant. Pentru că memoria luptei lor a fost, este și rămâne extrem de importantă. Memoria lor e memoria noastră. Spune Radu Gyr: 

”Morminte dragi, lumină vie
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgând sub glie
Ca un şuvoi subpământean”.

Despre memorie e vorba în aceste versuri. Și datoria noastră este să scoatem această memorie la lumină. 

Răzvan Gheorghe: Spunea părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: ”O să se bată cu noi și morți, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”

Galina Răduleanu: Da. E vorba despre biruința memoriei și despre mărturisirea adevărului. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim la firul relatării inițiale. Ce vă amintiți din perioada primului refugiu în dreapta Prutului? 

Galina Răduleanu: Ne-am refugiat la Craiova, unde am rămas un an de zile, ‘40-’41. Tata a funcționat ca preot. Pentru o scurtă perioadă au fost la putere legionarii. Cel mai bun prieten al tatei a fost preotul Ilie Imbrescu (foto sus). Părintele era tot la Craiova, dar venea deseori și la București. 

Răzvan Gheorghe: Deschid o paranteză și contextualizez pentru cititori. Părintele Ilie Imbrescu urma să fie arestat în martie 1948, făcea parte dintr-o grupare de rezistență anticomunistă și era afiliat Mișcării Legionare. Va muri la penitenciarul Aiud, în 1949, în urma unei peritonite a cărei tratare a fost întârziată criminal de administrație. 

Hainele părintelui i-au fost trimise soției, aceasta găsind câteva poezii scrise pe o foiță subțire de hârtie ce fusese ascunsă într-un guler. Poeziile au ajuns la preotul Boris Răduleanu, care le-a încredințat Xeniei Mămăligă, verișoara dumneavoastră, în vederea multiplicării și răspândirii lor. Dumitru Stăniloaie s-a aflat printre cei la care au ajuns copii. Pe atunci, dumneavoastră erați încă minoră. Când a fost arestată, securiștii căutând originalele, Xenia a susținut în anchetă că le arsese, că nu mai existau, deși poeziile erau ascunse în brațul unui fotoliu din casa ei. Anchetatorii vor afla adevărul în urma unui tertip pervers – i-au introdus în celulă o călugăriță cunoscută care devenise informatoare, astfel încât, până la urmă, Xenia i-a mărturisit acesteia, în necunoștință de cauză, locul în care erau ascunse poeziile. Călugărița le-a raportat imediat securiștilor. Găsite la percheziție, versurile au devenit material de acuzare. 

Xenia Mămăligă avea să le publice după ‘90, remarcând că, fără trădarea călugăriței, poeziile părintelui Imbrescu n-ar mai fi fost salvate niciodată de la dispariție, întrucât fotoliul acela urma oricum să fie vândut, împreună cu alte mobile rătăcite pentru totdeauna.       

(Părintele Ilie Imbrescu)

Galina Răduleanu: Da, așa s-a întâmplat. Poeziile au reprezentat un cap de acuzare în procesul Xeniei. Percheziția a avut loc la ceva timp după arestarea tatălui meu. Pe el l-ar fi arestat oricum, aveau mai multe motive. 

Răzvan Gheorghe: Vom ajunge și acolo. Să revenim la perioada în care familia dumneavoastră se refugiase la Craiova.  

Galina Răduleanu: La Craiova am făcut clasa a II-a, din care nu îmi mai pot aminti aproape nimic. Când ești refugiat, sentimentele care te năpădesc nu-s prea plăcute. Mă simțeam străină în propria mea țară iar asta doare, stânjenește teribil. Mă simțeam smulsă din locul meu, dezrădăcinată, transplantată. Pe-atunci încă nu ne numeam Răduleanu, ci Babcenko, după bunicul Grigore. Cine ne auzea numele credea că suntem ruși neaoși. Sentimentele anti-rusești erau extrem de accentuate în România. Pentru a nu ne cauza suferințe nouă, copiilor, din pricina unui simplu nume, tata a renunțat la Babcenko și a luat numele satului Răduleni din județul Soroca, unde slujise ca preot. De atunci, numele nostru a devenit ”Răduleanu”, însă eu rămăsesem Galina și chiar eram foarte complexată din pricina asta – când toți din jur erau anti-ruși, fapt ce nu mă deranja câtuși de puțin, eu aveam nume rusesc... Diminutivul mă supăra cel mai mult – când eram strigată ”Galea” îmi venea să intru în pământ! Eram copil, nu puteam percepe situația într-un alt mod. 

În ‘41, când mareșalul Ion Antonescu a zis ”Vă ordon, treceți Prutul!”, familia mea l-a trecut, ne-am întors în Bălți. Am regăsit un oraș ruinat, bombardat fără milă. Imaginea era dezolantă, parcă desprinsă dintr-un coșmar. Clădiri năruite cu totul sau prăbușite doar pe jumătate, ziduri înnegrite de flăcări… 

Răzvan Gheorghe: Ați mai găsit ceva din lucrurile pe care le lăsaserăți? 

Galina Răduleanu: Mai nimic, probabil că fiecare luase ce prinsese. Când am plecat, tot ce am apucat să luăm a încăput în două geamantane, atât și nimic mai mult. Am fost nevoiți să o luăm de la capăt. Așa a fost să fie, de fiecare dată am luat-o de la capăt. Tata a slujit la Biserica Sfântul Nicolae, care fusese bombardată. O bombă căzuse chiar pe acoperiș, din interior se vedea cerul. A reparat biserica, i-a refăcut pictura și a slujit cu iubire de Hristos și oameni. Am locuit în casa parohială. Biserica Sfântul Nicolae a fost prima biserică din Basarabia care a funcționat, apoi și altele, din ce în ce mai multe, pe măsură ce trupele românești alungau urgia bolșevică. 

Acolo am terminat școala primară. Era o atmosferă națională, oamenii nu se fereau să-și manifeste patriotismul. Învățam poezii, devoram cărțile care îmi cădeau în mână și eram foarte interesată de tot ce se întâmpla în țară. Ca să scap de vigilența părinților, supărați că îmi diminuam în permanență orele de somn, citeam cu o lanternă sub pătură. Nu eram un copil absent, ci foarte, foarte implicat. Nu-mi dădeam seama, dar probabil că eram un copil precoce. La doar 9 ani am învățat toată poezia Luceafărul pe dinafară. Țin minte că, într-o seară, am luat oglinda mamei și am încercat să prind luceafărul în ea. Știam că nu e posibil, dar am zis, hai să-ncerc, poate că totuși… 

Răzvan Gheorghe: Foarte mult din inocența acesta transpare în ”Repetiție la moarte”…

Galina Răduleanu: Am păstrat-o în mare parte, dar pe-atunci chiar trăiam vârsta de aur a inocenței. Credeam în povești, citeam enorm, enorm...

(Preotul Boris Răduleanu, fost deținut politic)

Răzvan Gheorghe: Cum ați început să scrieți?

Galina Răduleanu: De la tata mi se trage. Pe la 8-9 ani m-am trezit că îmi pune în mână o carte și un creion. 

– După ce termini cartea, scrii aici impresiile, mi-a zis. 

Apoi mi-a dat un caiet și m-a îndemnat: 

– Aici scrii tot ce ți se întâmplă în fiecare zi.   

Răzvan Gheorghe: Foarte important tatăl dumneavoastră pentru neuitare, pentru memorie. După ce ați ieșit din închisoare, tot dânsul v-a îndemnat să scrieți cele întâmplate. 

Galina Răduleanu: ”Scrie că uiți!”, așa mi-a zis. În copilărie tata ne povestea multe lucruri mie și lui Mihai. Nu știu cum era pentru Mihai, nu-mi dau seama, dar pentru mine relatările tatei aveau o greutate deosebită, le păstram cu mine și le tot prelucram în minte, le-ntorceam pe toate fațetele. La noi în casă se și cânta. Mama era înzestrată cu o voce superbă, uneori cântam colinde și diverse cântece pe patru voci. În perioada de dinaintea refugierii din vara lui ‘40 cântam multe cântece rusești, apoi mama nu a mai vrut să audă de ele. Aveam totuși foarte multe înclinații spre spațiul slav. Mă emoționau mult cântecele, corurile rusești, mai târziu pictura, poezia lor. Și liturghia de proveniență slavă este foarte melodioasă. 

Răzvan Gheorghe: Într-un interviu pe care mi l-a oferit în urmă cu niște ani, regretatul părinte Nicolae Bordașiu mi-a relatat cum a fost fermecat, în studenție, de o liturghie pravoslavnică pe care a auzit-o răzbătând din bisericuța Sfântul Lazăr, aflată în cimitirul Mănăstirii Cernica. A pătruns în lăcaș și s-a lăsat absorbit de liturghie. Cel ce o săvârșea era un călugăr rus pe care preoții și monahii noștri urmau să-l numească Ioan cel Străin, acesta devenind curând unul dintre marii maeștri ai grupării ”Rugul Aprins”. Călugărul ajunsese la Mănăstirea Cernica împreună cu mai multe fețe bisericești, printre acestea numărându-se și mitropolitul Nicolae al Rostovului, care se refugiau din calea puhoiului sovietic. Ioan cel Străin venea de la Mănăstirea Optina Pustîn, considerată cel mai important centru spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XIX-lea.    

Galina Răduleanu: Da, exact. Ioan Kulaghin era numele real al lui Ioan cel Străin, monahul isihast. Grozavă e liturghia de sorginte slavă! Să cauți și să asculți Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur compusă de Ceaikovski. E pur și simplu extraordinară. Am avut șansa să o ascult în interpretarea unui cor din Bulgaria. Imnurile acelea sunt nemaipomenite, ai impresia că nici nu mai ești pe pământ. Nu se poate descrie în cuvinte. 

Dacă tot vorbim despre trăirea rusească, să notăm că trăirea lor e de o densitate teribilă, atât la bine cât și la rău. Adică rusul e extremist, e atras de limite, nu a cunoscut niciodată calea de mijloc; nu și-a însușit virtuțile echilibrului. Rusul te îmbrățișează și după aia bagă cuțitul în tine.

Cu ani și ani în urmă, aflându-mă într-o excursie în Rusia, m-am dus în pelerinaj la complexul de biserici situat în imediata apropiere a Mitropoliei lor. Acolo e și ”Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov, pictura originală. Era chiar ziua hramului Sfântului Serghie, o sărbătoare foarte importantă pentru credincioșii ruși. Într-o biserica se oficia slujba la subsol. Am intrat. Atmosfera m-a înghițit cu totul. Era atât de multă lume… o înghesuială de nedescris… nici nu puteai respira… Toată biserica cânta. De undeva din spate primeam lumânări pe care le dădeam în față, din mână-n mână. 

– Pentru toți, așa spuneau. 

Adică lumânările acelea nu erau pentru cineva anume, erau destinate tuturor, vii și morți deopotrivă. La momentul cuvenit au început să cânte Crezul – să-l cânte, nu să-l rostească. Toată lumea cânta. Am avut impresia că se dărâmă zidurile. Cântau atât de armonios, secondându-se unii pe ceilalți, încât era divin, absolut divin. N-am mai trăit niciodată așa ceva. În bisericile noastre mulți cântă fals, alții aiurea, ăsta-i adevărul. 

Răzvan Gheorghe: Să ne întoarcem în anii războiului. Povestiți-mi ce s-a întâmplat după revenirea familiei dumneavoastră în Basarabia. 

Galina Răduleanu: Scurta revenire în Basarabia a reprezentat cea mai fericită perioadă a vieții mele. A fost puțina mea copilărie. Am avut două vacanțe minunate la bunica, în Clișcăuți, județul Hotin, un sat aflat lângă Noua Suliță, cam la jumătatea distanței dintre Cernăuți și Hotin. Acolo a fost oaza mea de fericire. Eu și Mihai umblam desculți cât era ziua de lungă, ne scăldam, făceam tot felul de nebunii, ne cocoțam în copaci… Asta a fost fericirea copilăriei mele. Însă era război, iar războiului nu-i pasă de copilăria nimănui. Tata a ajuns pe front, în prima linie. 

Răzvan Gheorghe: Nu era preot militar. De ce în prima linie? 

Galina Răduleanu: A intrat într-un conflict cu o somitate bisericească. Având un acut simț al dreptății, tata nu a închis ochii și nici nu a făcut compromisuri. Spunea oricui în față tot ce gândea, chiar dacă asta deranja teribil – nici nu ar fi putut trăi altfel, fără principiile lui. Drept răzbunare, respectivul a tras niște sfori și l-a trimis pe front, direct în prima linie. Evident, tata nu era preot militar, nici nu putea fi – asta ești sau nu de la început –, însă a fost trimis în prima linie pentru a fi distrus. Așa a ajuns la Cotul Donului. 

Răzvan Gheorghe: Străbunicul meu matern a căzut prizonier la Cotul Donului. Virgil Bobârnichi, subofițer de artilerie. Familia l-a crezut mort, ai mei n-au știut ani de zile nimic de soarta lui. A refuzat categoric să se alăture Diviziei Tudor Vladimirescu și a ales demnitatea prizonieratului, o parte consumându-se în Siberia. S-a întors ca o mână de oase, după ’46. Deblocat din armată, a dus o viață grea și a fost aruncat în pușcărie, la finalul anilor ‘50, pentru doi ani, deși încă nu fusese condamnat și urma să fie achitat în instanță.     

Galina Răduleanu: A fost un măcel îngrozitor la Cotul Donului. Foarte mulți au murit, alții au luat calea prizonieratului siberian. Tata a scăpat cu viață printr-o minune. S-a agățat de ultimul camion plin cu nemți care se retrăgeau, iar nemții l-au acceptat. Dacă nu l-ar fi luat cu ei, fie îl omorau rușii atunci, fie ajungea în Siberia, de unde nu știu dacă s-ar mai fi întors.

Fiind zi și noapte în prima linie, tata a văzut de multe ori moartea cu ochii. Rușii trăgeau razant rafale de proiectile, te rădeau și dacă te făceai ghem. Mi-aduc aminte, copil fiind, de o relatare a tatei care m-a impresionat nespus. El avea o ordonanță de prin Oltenia, un țăran. Când începeau rafalele acelea razante, țăranul se ghemuia în dreptul lui, îl proteja cu propriul corp. Tata i-a interzis să mai facă chestia asta: 

– Mă, și tu ai copii, și eu am, de ce faci așa ceva? 

– Ca să vă apăr, i-a răspuns. 

Îți dai seama ce spirit avea țăranul nostru în acele vremuri?  

Odată, regimentul a staționat într-un sat năruit, iar tata a fost încartiruit într-o casă bombardată, care mai avea o singură cameră întreagă, restul fiind distruse de suflul exploziei. Ascunse de furia bolșevicilor, tata a găsit cinci icoane, într-un zid înnegrit de pârjol. Le-a adus în țară. Una dintre ele este această icoană a Maicii Domnului pe care o vezi aici. Da, a fost ascunsă în zid. Prin ce au trecut sărmanii oameni…

(Icoana Maicii Domnului scoasă de părintele Boris Răduleanu din zidurile casei năruite / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu celelalte icoane? 

Galina Răduleanu: Una este la Mănăstirea Diaconești, alta – ”Schimbarea la față” – a fost dată de tata în Franța. Icoana Sfântului Ioan Botezătorul am dat-o la biserica unde mă duc. Icoana Sfântului Arhanghel Mihail – care era o splendoare – a avut o poveste aparte. L-am rugat pe tata să mi-o dea mie, și mi-a dat-o, dar după aceea tot el a zis:

– Nu, hai să i-o dăm fratelui tău, că tot îl cheamă Mihai. 

– Tată, nu i-o da, că el și-așa nu crede! 

– Nu, nu. Dacă i-o dăm se va întâmpla o minune!

Nu s-a întâmplat. În schimb, s-a întâmplat că icoana a ajuns material de acuzare la proces, fiindcă îl reprezenta pe Arhanghelul Mihail. Așa am pierdut această icoană inimaginabil de frumoasă.

Răzvan Gheorghe: În 1960, când a fost arestat, studentul Mihai Răduleanu avea puțin peste 20 de ani. Nici n-ar fi putut fi legionar, n-avea vârsta și nici îndeletniciri în acest sens. 

Galina Răduleanu: Pentru securiști nu conta deloc asta. Dacă voiau să te bage la închisoare se foloseau de absolut orice și te-nfundau imediat. Relatez un caz dintre multe altele pe care le-am amintit în ”Repetiție la moarte”. În timpul detenției am stat și cu o doamnă arestată pentru că îl adăpostise pe un anume Pora. Nu rețin dacă respectivul a fost sau nu legionar, dar era compozitor. Cât a stat ascuns a scris niște compoziții. Când l-au prins, securiștii au remarcat că una dintre acestea se numea ”Celeste Garden”. Au acoperit cu o bucată de hârtie ”n”-ul de la finalul cuvântului ”garden” și le-a rezultat ”Garda Cerească”. Făcătura asta a ajuns ”material probator” al acuzării iar justiția comunistă a tratat-o, firește, cu toată seriozitatea și rigoarea, sancționând-o cu cea mai mare severitate. La fel s-a întâmplat și cu icoana Arhanghelului Mihail. Așa se scrie istoria. Așa s-au inventat numeroși ”legionari” care n-aveau nici cea mai mică legătură cu legionarismul, acuzație predilectă și obsesivă a acelor ani.  

Răzvan Gheorghe: Salvat de acel ultim camion cu soldați nemți care se retrăgeau din hecatomba de la Cotul Donului, tatăl dumneavoastră a ajuns inițial la București, unde atunci venise și mama dumneavoastră. Știu că s-au întors în ultimul moment în Basarabia ca să vă ia și să porniți către al doilea refugiu în România din dreapta Prutului. Relatați, vă rog, împrejurările. 

Galina Răduleanu: Eu și Mihai eram mici, rămăseserăm acasă. Da, așa a fost, părinții au ajuns și ne-au luat chiar în ultimul moment. Țin mine că se alcătuiseră niște convoaie uriașe de căruțe încărcate cu bruma de lucruri a sărmanilor basarabeni care fugeau din calea rușilor. Nu mai voiau să rămână, deși prima oară rămăseseră. Acum știau prea bine ce urgie urma. După ce a scăpat de la Cotul Donului, tata ajunsese la București, unde atunci era și mama. Au venit cât au putut de repede… au ajuns în ultimul moment. Din clipă-n clipă cineva ne-ar fi putut pune într-o căruță și exista riscul să ne pierdem, să ajungem într-o casă de copii, cine știe unde… Era haosul de pe lume. 

Așa am ajuns la Lugoj, unde tata avea niște prieteni cărora le trimiseserăm din timp o parte din lucrurile noastre. Asta mulțumită precauțiilor mamei, care avea un nemaipomenit simț al practicului, al realității. Ea a tot trimis lucruri acolo deși tata comenta de fiecare dată, insistând că România nu va pierde războiul. Tata era o fire boemă, idealistă, spirituală, eu îi semăn în totul. Mama nu, ea era cu picioarele pe pământ. A trimis lucrurile și bine a făcut. La Lugoj am locuit până în ’48. Acolo am început liceul, un liceu de provincie bun. A fost o perioadă foarte frumoasă. Am avut norocul să prind cadre didactice formate în școala de altădată.  

În ‘48 ne-am mutat la București. Tata a fost transferat la parohia Chitila iar eu am continuat la Liceul ”Spiru Haret”, apoi, din clasa a X-a, m-am dus la Liceul ”Gheorghe Lazăr”, o instituție de învățământ redutabilă. Și aici mai activau încă profesori foarte buni, unii veneau de la fostele licee ”Carmen Sylva” și ”Regina Maria”, cândva de renume național. Vechile cadre didactice erau împrăștiate prin București – am făcut parte din ultima generație care a avut privilegiul să învețe și cu profesori formați în școala de odinioară, oamenii aceștia marcându-mi existența și pregătindu-mă cum nu se putea mai bine pentru intrarea la facultate. Însă aduceau și din provincie profesori nepregătiți care nu își făceau profesia cu cinste. În instituțiile de învățământ se organizau ședințe politice, agățaseră lozinci peste tot, programa degrada constant, devenise o rușine națională, mai ales la Istorie și Limba Română. Îmi amintesc că la geografie ni se preda numai geografia URSS. Toate chestiunile acestea aveau scopul de a ne deznaționaliza și de a ne reeduca, de a ne spăla pe creier. Marea partea a cărților care contau cu adevărat erau interzise. La bibliotecă nu puteai cere orice carte. 

(Galina Răduleanu)

Răzvan Gheorghe: Știu că urma să fiți eliminată din învățământ pentru un motiv politic. Mai exact, pentru ceva ce ați scris într-un jurnal. S-a întâmplat în perioada de la Liceul ”Gheorghe Lazăr”. Relatați, vă rog, acest episod. 

Galina Răduleanu: În conformitate cu obiceiul pe care mi-l formase tata – ”Scrie tot ce ți se întâmplă și tot ce crezi tu despre asta” –, aveam un carnețel de care nu prea mă dezlipeam, scriam în el chiar și în timpul orelor. O așa-zisă prietenă – colegă de-a mea, tot basarabeancă, dar secretară a UTM-ului – mi-a furat jurnalul și i l-a înmânat directoarei. Colega asta era convinsă, înrăită, încrâncenată, credea cu toată ființa ei în comunism. Directoarea a chemat o inspectoare, m-au chestionat cu răceală și m-au decretat eliminată din învățământ. Asta s-a întâmplat în 1950. 

După zece ani de la acest episod, în 1960, când am fost arestată, anchetatorul se interesa cum o cheamă și unde o putea găsi pe directoare, ca să o acuze că nu a chemat Securitatea, că nu a raportat cazul meu. Ea probabil că nici nu se gândise la asta. Situația era cu atât mai delicată cu cât de față fusese și o inspectoare din Ministerul Educației și Învățământului. 

– Cum ne-ai scăpat atunci!, a răbufnit securistul, plin de ură. 

Ca să înfunzi pușcăria era mai mult decât suficient să spui ceva împotriva rușilor. Ei, dacă m-ar fi arestat atunci, în ’50, și dacă m-ar fi aruncat în pușcărie, probabil că nu aș mai fi fost, fiindcă în perioada aceea, în primele valuri de teroare stalinistă, începând cu ‘48, condițiile din închisori erau îngrozitoare, s-a murit pe capete. E adevărat, în ‘50 eram doar o copilă, dar ce conta? Pentru securiști asta nu avea nici cea mai mică relevanță. Penitenciarul de la Târgșor era plin de copii, aveau loc reeducări…   

Răzvan Gheorghe: Mai precis, ce a scris copila de odinioară atât de cumplit și de fioros în acel jurnal, încât nu doar că a fost eliminată din sistemul de învățământ cu viteza luminii, dar a avut și un noroc uriaș că nu a încăput pe mâna securiștilor?     

Galina Răduleanu: Scrisesem împotriva lui Stalin, explicit și fără pic de menajamente. Multe pasaje au fost concepute chiar în timpul orelor de Limba Română în care ajunseseră să ne predea biografia lui Stalin. Îmi exprimam în scris indignarea și ura față de acest dictator care vine să distrugă tot, noi fiind forțați să-i ridicăm osanale și să-i învățăm biografia inventată.  

Răzvan Gheorghe: Ramses! Ramses! 

Galina Răduleanu: Da, exact. Ramses! Ramses!

Răzvan Gheorghe: Voi aminti aici, pentru cititorii noștri, bancul la care ne referim și care a circulat în perioada comunistă. Angajat pe un șantier al patriei, la un moment dat Bulă le mărturisește colegilor că și-ar dori să trăiască în sclavagism. ”De ce, Bulă, ești nebun? Pe-atunci te biciuiau, te puneau să cari blocuri de piatră…” La care Bulă le răspunde: ”Da, dar măcar nu mă puneau să strig Ramses! Ramses!”. 

Dumneavoastră punctați următoarele, în ”Repetiție la moarte”: ”De fapt nu teroarea îngrozește. Istoria e plină de tirani. Pentru prima dată însă, sclavia are nerușinarea să-și pună firma libertății, iar cel înlănțuit să fie obligat să afirme râzând ‹sunt liber›. În asta constă monstruozitatea”.

Să continuăm. Ce ați făcut după eliminarea din învățământ?     

Galina Răduleanu: Am muncit ca magazioneră la tipografia ”Litera Nouă” din Uranus. Trebuia să mă întrețin cumva și să îmi ajut familia, vremurile erau extrem de grele. Programul începea de dimineață și se termina la ora 13.00, când mă duceam direct la bibliotecă și citeam până seara la 21.00. Pe atunci stăteam la o verișoară. Așa a fost cam un an și jumătate. Atunci am citit enorm, enorm, i-am devorat pe Dostoievski și Tolstoi… am citit cu lăcomie toată literatura care mi-a căzut în mână. 

Cauzată din motive politice, eliminarea mea din învățământ era considerată definitivă. După așa ceva, în anii ăia nu te mai înscria nimeni la liceu. Sufeream îngrozitor, îți dai seama. Doream să-mi reiau studiile, să ajung la facultate. Visam să devin doctoriță, să ajut oamenii, să călătoresc în lumea largă... Până la urmă, după un an și jumătate, soluția a venit de la un prieten de-al tatei, care l-a învățat să declarăm pierdut certificatul de absolvire de la Lugoj, unde începusem liceul, pentru a putea obține un duplicat. Cu ajutorul acestuia m-am înscris din nou la liceu, în clasa a IX-a, dar de data asta la seral, fiindcă eram muncitoare. Am reușit să termin ultimii doi ani în unul singur iar în toamnă am intrat la Facultatea de Medicină din Cluj. Așa am scăpat de urmările eliminării. Și nici nu am recurs la un fals, fiindcă nu puteau găsi nimic care să îmi anuleze diploma. Oricum, am ales să fac facultatea la Cluj tocmai pentru că, după cele întâmplate la Liceul ”Gheorghe Lazăr”, Bucureștiul era destul de periculos pentru mine. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada facultății?

Galina Răduleanu: Ooo, splendidă! Clujul era minunat, încă pulsa de viață culturală. Am fost la concerte, la teatru, la operă. Eram avidă de tot ce însemna poezie, muzică, spiritualitate. Și Facultatea de Medicină era încă la un nivel deosebit, am avut parte de profesori de un calibru superior. După cei șase ani absolut superbi am mai petrecut unul la Brașov, unde mi-am făcut stagiul la ”Interne” și ”Ginecologie”. 

Răzvan Gheorghe: Și apoi v-ați dus doctoriță în satul Poiana Mărului.

Galina Răduleanu: Da. Mi-am dorit enorm să fiu medic de țară, să-i ajut pe țăranii care nu aveau acces în mod uzual la asistență medicală. Întreaga mea viață am iubit lumea satului. Poiana Mărului e în Munții Piatra Craiului, la aproximativ 30 de kilometri de Brașov. Zona e atât de frumoasă încât îți taie respirația. Tânjeam să fac muncă de pionierat în domeniul meu. Am fost primul medic care a locuit în Poiana Mărului. Mai venise unul înaintea mea, dar acela făcuse naveta. Zona era foarte sălbatică, erau casele simple de altădată, acum e plin de vile. La sfârșitul anilor ‘50 drumul principal nici nu trecea pe acolo. De la Tohan trebuia să merg pe jos patru kilometri, nu de puține ori prin noroaie, bălți. Dacă găseam o ocazie era mare lucru. Noaptea nu aveam curent electric – aveam doar ziua și numai între anumite ore.   

Răzvan Gheorghe: Chiar asta v-ați dorit. Erați o idealistă desăvârșită. 

Galina Răduleanu: Bineînțeles! Îmi făcusem rost de un cal și mă duceam călare să vad copiii nou născuți, pacienții… Țin minte că, în ’60, apăruse primul vaccin antidifteric și cei mai mulți țărani refuzau vaccinarea. Difteria era una dintre principalele cauze de deces în România și în întreaga lume. La noi în țară rata de mortalitate a acestei boli a fost foarte mare până în 1960.

– De ce să-i fac injecție copilului, că-i sănătos?, întrebau țăranii. 

Dacă ar fi început o epidemie, ar fi murit pe capete, cum de altfel se și întâmplase în trecutul deloc depărtat. Au acceptat abia când i-am amenințat că-i amendez. Apoi, la câteva luni, veneau și-mi mulțumeau: 

– Știți, a început să se îngrașe după injecția aia!

Țăranii din Poiana Mărului erau niște suflete extrem de curate, oameni de ispravă și cu frică de Dumnezeu. Veneau toți la biserică, țineau posturile și nu făcea nimeni întrerupere de sarcină, deși în anii aceia încă mai era permis. Trebuie spus că aveau un preot foarte bun, un părinte plin de har care urma să fie arestat de Securitate. Viața de medic la Poiana Mărului a fost o experiență colosală. Chiar mă gândeam că n-avea rost să mai plec, că aici voi rămâne pentru tot restul zilelor. Tata era disperat. Voia să revin la Cluj sau la București, să îmi iau specializare. Eu nu-mi doream decât să fiu medic internist, nici prin cap nu-mi trecea să fiu psihiatru. 

Răzvan Gheorghe: Când și cum v-a arestat Securitatea? 

Galina Răduleanu: S-a întâmplat pe 23 septembrie 1960. Era într-o vineri. Mai întâi, securiștii au venit la dispensar, apoi au venit acasă și au făcut percheziție. Într-un final mi-au zis să-mi fac bagajul. Mi-am luat câteva haine, nu cine știe ce, și dusă am fost. 

Răzvan Gheorghe: V-ați fi așteptat să aveți probleme cu Securitatea?

Galina Răduleanu: Nu, asta nici prin cap nu-mi trecuse. Ce-i drept, tata fusese arestat încă din martie, dar nu mi-am închipuit niciodată că voi avea și eu probleme. Sufeream cumplit, desigur, știindu-l arestat… mama era devastată, dar eram într-atât de naivă încât credeam că, nevinovat fiind, urmau să-l elibereze până la urmă. Mă îngropasem în muncă, aveam planuri mari, printre care și construirea unui dispensar nou. Pe verișoara mea – la Xenia Mămăligă mă refer – o arestaseră în august, dar nu știam nici asta. Acum e la Dumnezeu, în iulie face doi ani. 

Inițial m-au dus în arestul Securității Brașov, unde am rămas până duminică, apoi m-a preluat chiar Gheorghe Enoiu, șeful anchetatorilor de la Securitatea Uranus. Enoiu își petrecuse weekendul la Brașov, așa că am avut ”privilegiul” să mă ducă la Uranus cu mașina lui mică, pe bancheta din spate. De la bun început mi-a atras atenția să nu scot nici un sunet. Tot drumul a vorbit cu un alt securist. Nu m-au încătușat și nici nu mi-au pus ochelarii negri, că era ziuă, ar fi fost vizibil. Când am pășit în celula din arestul Securității Uranus am intrat într-o altă viață. Acolo se mai găseau două femei, una dintre ele fiind informatoare a Securității, dar eu nu bănuiam asta.   

Răzvan Gheorghe: Vă referiți la Mia Morgan, nu? Ea a fost prima dintre informatoarele care v-au luat în primire.

Galina Răduleanu: Da. 

Răzvan Gheorghe: Ați portretizat-o excelent în ”Repetiție la moarte”. Când citesc, parcă o văd în fața ochilor. 

Galina Răduleanu: E foarte posibil ca Mia să nu mai trăiască, că era cu vreo zece ani mai mare ca mine și ar trebui să aibă pe puțin 100 de ani. În orice caz, dacă mai e în viață, e în Israel. A plecat acolo de mult timp, asta își dorea. În celulă mai era Anișoara, viitoarea soție a lui René-Radu Policrat, care avea să devină deputat și senator PNL în primele legislaturi de după ‘89. În timp ce Anișoara era deprimată și realmente îngrozită, Mia era de o seninătate deplină, debordantă. Mi-a luat imediat bagajul, m-a ajutat să-mi fac patul, era serviabilă și foarte drăguță. Așa cum am scris în carte, Mia era inteligentă și vicleană, știa cum să ți se bage pe sub piele, cum să te joace pe degete. Oricum, era o femeie foarte interesantă, cunoștea o grămadă de chestii și era la curent cu multe din câte se întâmplau pe afară, fiindcă evreilor li se permitea să primească diverse chestii din exterior.     

Răzvan Gheorghe: A ținut mult ancheta?

Galina Răduleanu: Nu a durat foarte mult – nici nu avea de ce să se întindă din moment ce nu existau fapte. Pentru securiști erau de ajuns presupunerile și inventarea unor așa-zise fapte sub forma ”discuțiilor dușmănoase”. Tata era intrat de mult timp în colimatorul lor. L-ar fi arestat oricum. 

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum au început problemele tatălui dumneavoastră cu Securitatea?  

Galina Răduleanu: Orice spuneai putea fi catalogat drept ”discuție dușmănoasă”. Așa s-a întâmplat și în cazul tatălui meu – niște informatori l-au turnat că spunea diverse. Turnători erau pretutindeni. Plus că tata nu a fost de acord cu pactizarea patriarhului Justinian Marina cu regimul comunist criminal și ateist. A considerat că așa ceva e un păcat de moarte și că e o compromitere a Bisericii lui Hristos. Indiferent de urmările pe care le suferă exponenții ei, Biserica trebuie să-L mărturisească pe Hristos, nu să se închine în fața celor care-L urăsc pe Hristos și-l servesc pe diavol. Asta a făcut Justinian Marina, s-a plecat în fața comunismului și a colaborat cu autoritățile criminale. 

Problemele tatălui meu au început după ce a spus toate astea cu voce tare. În cadrul protopopiatului fuseseră impuse ședințe politice lunare. La un moment dat, într-o astfel de împrejurare, cineva a zis că ”așa-i în democrație, lumina vine de la Răsărit!”. Și tata i-a spus:

– Nu-i adevărat. Lumina vine de la Hristos!

Drept urmare, protopopul Dragomirescu – Dumnezeu să-l ierte – l-a anunțat că nu mai avea voie să ia cuvântul. 

– În condițiile astea, eu nu mai vin, le-a zis tata, și nu s-a mai dus. 

Așa a atras asupra lui ochiul Securității. Pe de altă parte, făcea în continuare catehizarea copiilor în biserică, fapt interzis de regim. Toate acestea au atârnat greu la dosar. Ar fi fost de-a dreptul imposibil ca un preot atât de bătăios pentru credință – care nu se temea să rostească adevărul și care avea principii extrem de sănătoase, solide – să nu ajungă în pușcăriile comuniste. Printre capetele de acuzare s-a numărat și ”legionarismul”, evident.

Răzvan Gheorghe: În fișele matricole penale, atât tatăl cât și dumneavoastră figurați ca ”legionari”. Firește, acuzația era un laitmotiv al acelor ani, funcționa ca o circumstanță agravantă și îi ajuta pe securiști să obțină condamnări mai aspre. În ceea ce-l privea pe tatăl dumneavoastră, anchetatorii invocau și faptul că numele lui apărea pe o listă de membri ai Mișcării Legionare. Despre ce era vorba? 

Galina Răduleanu: În ’40, când familia s-a refugiat prima oară în dreapta Prutului, preotul Ilie Imbrescu, care era legionar, a trecut numele tatălui meu pe acea listă de membri ai Mișcării Legionare, dar asta numai pentru a-l ajuta pe tata, despre care ți-am relatat că fusese bănuit de spionaj în favoarea sovieticilor, și asta doar din cauza minciunilor KGB. Prezența lui pe o astfel de listă spulbera orice bănuială, ne ferea de ostracizare. Acesta a fost unicul motiv al gestului. Tatăl meu era un om dedicat altarului și nu ar fi făcut politică nici în ruptul capului, avea repulsie față de așa ceva.    

Tata nu a fost niciodată membru al Mișcării Legionare, dar adevărul e că a fost simpatizant. Îmi amintesc că ținea în casă un exemplar al cărții lui Ion Moța, ”Cranii de lemn”, una din cele mai interzise scrieri. Săraca mama era disperată, temându-se că va fi găsită la o percheziție. Ca să scape de gura ei, tata a ascuns-o în pod. Am văzut-o, nu o citisem, dar îmi amintesc coperțile volumului. Aveam 13-14 ani pe-atunci, eram doar un copil, nu înțelegeam prea multe. Am răsfoit cărțile ascunse în pod și în una dintre ele am văzut portretul lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu aveam nici cea mai vagă idee cine fusese, însă figura lui m-a impresionat puternic, mi-a rămas întipărită în memorie. Mult mai târziu am aflat cine e. Probabil, cartea respectivă era ”Pentru legionari”, dar nu-mi amintesc exact, nu am citit-o, doar am văzut portretul acela.  

Revin la începutul problemelor tatălui meu cu Securitatea. Pe lângă ciocnirea cu protopopul Dragomirescu, ți-am spus că tata făcea catehizarea copiilor, lucru deloc pe placul comuniștilor. Avea o atitudine de preot demn care îl slujea pe Hristos, nu politica regimului. Tot în perioada aceea a intrat și într-un conflict cu președintele de Sfat din Chitila, individ care fusese vânzător de ziare. Tovarășul pretindea că Biserica trebuia să se supună Sfatului și voia să dispună de tot ce deținea Biserică în Chitila. Tata s-a opus cu fermitate, desigur. 

Toate motivele astea au declanșat o adevărată furtună împotriva lui. S-au purtat îngrozitor cu tata, îngrozitor… L-au dat afară din casa parohială – au venit cu un camion, i-au aruncat bruma de lucruri în remorcă și l-au evacuat. L-au mutat forțat în satul Slobozia Moară, la vreo 40 de kilometri de București. Mi-a povestit că acolo se cultivau mulți cartofi. Eram la facultate pe-atunci. A trebuit să își găsească pe undeva o cameră foarte modestă, înghesuită și ca vai de lume. L-au chinuit cât au putut de mult, nici salariu nu i-au dat. Ai mei au trăit de pe azi pe mâine. Asta a fost situația până când l-au arestat. Atunci ne-au luat și puținul pe care-l mai aveam. 

La percheziția ce a urmat, printre lucrurile familiei securiștii au găsit un jurnal de-al meu – erau însemnări vechi, de după exmatriculare, din perioada în care munceam magazioneră la tipografia ”Litera Nouă”. Acolo relatasem cum o cunoscusem pe Medeea Hanuțiu, o bună prietenă de-a Xeniei Mămăligă. Medeea era legionară, la fel ca Xenia, se vizitau deseori. Odată s-a întâmplat să fiu în casa Xeniei când a venit Medeea, care, printre altele, mi-a povestit și despre poeziile lui Radu Gyr. Eram înnebunită, abia așteptam să le citesc. Aveam o pasiune nestăvilită pentru poezie în general, dar pe Gyr îl căutam de ceva vreme și nu-l găseam nicăieri. Medeea mi-a promis că îmi va aduce să citesc niște poezii de-ale lui. Și atât. Nu mi le-a adus și nici nu mi le-a citit vreodată. Totul a rămas la nivel de simplă discuție, de promisiune. Dar eu am scris asta în jurnal iar securiștii au transformat poeziile lui Gyr într-un cap de acuzare.  

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Destinul dumneavoastră a avut o puternică și constantă legătură cu poezia.

Galina Răduleanu: Da, așa este. Previzibil, securiștii au folosit poeziile lui Gyr pentru a mă acuza de ”legionarism”. Nici nu mai aveau nevoie de alt cap de acuzare, ăsta era arhisuficient. Și-apoi, anchetatorii puneau problema în maniera asta primitivă: ce discuții pot avea loc între un preot ce se opune regimului și fiica lui, exmatriculată politic, care are asemenea gânduri, pe care le mai și scrie? Dușmănoase, firește! Deci articolul 209, punctul 2, litera A. E limpede.

Securiștii răstălmăceau orice, orice… amenințau și făceau constant presiuni… Cea mai traumatizantă a fost groaza permanentă pe care o resimțeam, temându-mă ca nu cumva să mă terorizeze până acolo încât să mai bag pe cineva în lot, prin mărturiile mele. Pentru mine ăsta a fost cel mai îngrozitor lucru. Dacă problemele cădeau doar în spinarea mea, nu mă interesa, că știam că asta este… dar nici nu puteam lua drept certitudine faptul că voi fi condamnată la ani de închisoare pentru simplul motiv că am vorbit cu tata. Mi se părea stupid, mi se părea absolut imposibil. Dovadă că foarte mult timp, adică până la proces, am zis că, dacă mă condamnă, eu mă fac psihiatră, deci eram cât se poate de sigură că nu se putea așa ceva. Eram total nevinovată. Dar uite că s-a putut. 

Răzvan Gheorghe: În pușcărie urma să aveți și un vis premonitoriu. Se făcea că stăteați pe un mal și scoteați oameni din apă. 

Galina Răduleanu: Visul acela a fost o previziune, o metaforă a specializării în psihiatrie pe care urma să o fac. Apa semnifica un ocean al nebuniei. Oamenii erau pacienții smulși din el. Și uite că aveam să ajung psihiatru. Chiar spusesem că mă fac psihiatru dacă mă vor condamna, necrezând că o condamnare ar fi putut fi posibilă. Dar când e să se-ntâmple, se întâmplă.

Răzvan Gheorghe: Care a fost cel mai dureros moment din perioada aceea?

Galina Răduleanu: Șocul l-am resimțit abia la proces. Atunci s-a derulat cel mai dureros moment din viața mea… când l-am văzut pe tata. Îl aduseseră într-un hal fără de hal, era scheletic, pierit… Imaginea asta a fost mai mult decât puteam îndura. M-a durut teribil, teribil… nimic nu avea să mă mai doară la fel. Scheletic era și fratele meu Mihai, pe care-l arestaseră, îl anchetaseră și-l judecau în același lot. Imaginea lor m-a devastat. 

Răzvan Gheorghe: Impresionantefragmente. Le voi da citire acum: 

”Am traversat o curte în unghi și am intrat în sala de așteptare a Tribunalului Negru Vodă. Ne-am așezat pe niște bănci lungi, spate-n spate, ca să nu ne putem privi. Profitând de toată agitația din jur, tata s-a-ntors cu toată fața spre mine. Arăta atât de îngrozitor, încât pentru o clipă am avut în fața ochilor toate chinurile prin care trecuse și care-l aduseseră în starea aceea.

Un gardian l-a apostrofat cu brutalitate. Tata i-a răspuns cu o voce atât de stinsă, care mi se părea că cere îndurarea. Era dincolo de ce puteam suporta și, pentru prima dată în viața mea, am izbucnit în hohote de plâns:

– Ce-au făcut din tine, tăticule?

Afară, la difuzoare, melodia unei sârbe săltărețe a acoperit sughițurile mele de plâns. În comunism nu domnește decât fericirea și ești obligat să țopăi, chiar și la înmormântare”.

Galina Răduleanu: Momentul a fost îngrozitor de dureros. Îmi amintesc că, în sala de așteptare a tribunalului, într-un colț, o muscă se zvârcolea în pânza unui păianjen. Descriu asta și în carte. Vedeam cum păianjenul se apropia ușor, ușor de muscă. Era groaznic. Scena mi-a rămas întipărită pe retină. 

Răzvan Gheorghe: Asta urma să se întâmple și în sala de judecată, în realitate. Păianjenul se apropia de dumneavoastră… 

Galina Răduleanu: Da, mă simțeam în situația muștei. Asta mi s-a părut cumplit.

Răzvan Gheorghe: Un păianjen – de data aceasta, având o cu totul altă conotație – a fost amintit și de preotul Boris Răduleanu. În ”Repetiție la moarte” scrieți următoarele: ”Tata mi-a povestit mai târziu cum, fiind ținut luni de zile singur în celulă se împrietenise cu un păianjen, care-și făcuse pânza într-un colț și pe care-l lăsa să se hrănească cu sânge lui”.

Galina Răduleanu: Tata a stat singur un an de zile în Celularul Aiudului, atunci s-a întâmplat. Păianjenul acela i-a mai alungat din amar, i-a fost prieten fără glas. Ei, toate frânturile acestea mi-au rămas încrustate în memorie, nu le-am putut uita și nici nu vreau să mă desprind de ele. 

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Când și cum ați aflat că v-au condamnat la 7 ani de închisoare?

Galina Răduleanu: Să îți spun cât de sadici erau, cât de perverși… După proces, când încă nu știam nimic despre condamnare, Enoiu și anchetatorul tatălui meu – Mihăilescu era numele lui – m-au chemat în birou și m-au întrebat câți ani de pușcărie credeam că primisem. Fiind ferm convinsă că nu era posibil să fiu condamnată pe baza tâmpeniilor înșirate de ei la dosar, am crezut că mă aduseseră acolo doar ca să se amuze pe seama mea, așa că nu i-am luat în serios. Chiar credeam că făceau bancuri, ca să nu îmi spună direct că mă eliberează. Așa de proastă eram! Chiar și colegele de celulă erau convinse că voi fi eliberată, își împărțiseră deja lucrurile mele, săpunul și pasta de dinți.

– Ei, cât crezi că ți-au dat?, m-a descusut Enoiu. 

– Nu știu cât… Nu cred că am fost condamnată. 

– Ei, nu… Spune, ce condamnare crezi că ai primit? 

– Păi… nu cred nimic…   

Cred că l-am plictisit, fiindcă nu vedea frică în ochii mei, așa că mi-a zis, ridicându-și tonul: 

– Ha, ai 7 ani! 

Și-apoi au rămas amândoi cu ochii ațintiți la mine, ca să vadă dacă fac crize de isterie. Nu le-am dat satisfacție. Eu încă credeam că era un banc, că era imposibil ca cineva întreg la minte să mă condamne, total nevinovată, la 7 ani de pușcărie. Numai că ei voiau să mă chinuiască, să râdă de mine și să se hrănească cu durerea mea. Întreaga viață nu m-am putut dezbăra de prezumția de nevinovăție, de prezumția de om bun… Eu încă mai credeam că păstraseră un dram de omenie, că făceau bancuri cu mine doar ca să nu îmi spună din prima că mă vor elibera. Când am auzit ”Ha, ai 7 ani!”, eu îmi ziceam ”Ha, ce glumă bună!”. Și i-am răspuns, făcând pe filosoafa:

– Dar ce contează 7 ani în fața veșniciei?     

Văzând că nu începeam cu istericale și că nici nu plângeam înfricoșată, Enoiu s-a dezumflat complet. La fel și Mihăilescu. 

Răzvan Gheorghe: În anii de pușcărie ați trecut și prin momente în care v-a părut rău că aveați o condamnare mică în comparație cu pedepsele primite de multe alte femei pe care le admirați. 

Galina Răduleanu: Așa-i. Când le auzeam pe altele că aveau condamnări de 25-20-15 ani, mi-era și rușine să deschid gura și să le zic de cei 7 ai mei. Le-am respectat enorm pe acele femei demne, știam prin ce chinuri și umilințe trecuseră. Multe veneau după 10 ani făcuți la Miercurea Ciuc, o închisoare extrem de grea. 

Răzvan Gheorghe: A urmat Jilava. Ce v-a impresionat cel mai mult din perioada petrecută la Fortul 13? 

Galina Răduleanu: Rândunelele, da… rândunelele care-și făcuseră cuibul în celula noastră. Au avut și puișori. Eu am plecat de la Jilava înainte ca puii să învețe să zboare, dar tare mi-aș fi dorit să le admir primul avânt. Acolo am observat o chestie interesantă: când se așezau pe marginea cuibului, puii se mișcau în ritmul acelor de ceasornic, astfel încât cel care primea mâncare era mereu altul, nu același. Dacă ar fi fost oameni, același s-ar fi băgat mereu! Însă puii de rândunică știau precis legea asta nescrisă, o respectau întocmai. Pe urmă se întorceau cu codița în sus, părinții le luau găinațul cu ciocul și-l duceau afară. Cuibul era mereu curat.  

În timpul pușcăriei am întâlnit femei chinuite, distruse… mame despărțite de copii… Erau însă foarte, foarte demne, nu își manifestau suferințele, nu-și plângeau de milă. Știau să-și țină cumpătul. Și asta chiar dacă unele erau demolate pe interior, lăsaseră copii de un an-doi afară. Multe veneau după ani grei de zeghe. Le-am admirat tăria și demnitatea. Chiar fiind pe buza prăpastiei, când simți că te prăbușești total, îți dă Dumnezeu puteri pe care nu știi că le ai, dar le ai. Și reziști, reziști, că trebuie să reziști. Găsești resurse și mergi mai departe, chiar de treci printr-un calvar. 

Încercam să ne ocupăm timpul într-un mod cât mai constructiv. Se relatau lucruri interesante, se povesteau cărți, romane, comentam diverse aspecte ce țineau de poezie, literatură, religie și așa mai departe. Alteori comentam puținele și întârziate vești care pătrundeau de afară o dată cu noile venite. Și în perioada anchetelor de la Uranus, și în perioada detenției am întâlnit multe femei care făceau parte din diverse secte sau erau spiritiste. Regimul terminase cu partidele istorice și cu intelectualii – acum, printre alții, îi vâna pe sectanți și spiritiști. Fiind fiică de preot și având credința mea ortodoxă, m-am contrazis deseori cu spiritistele, mai cu seamă că ele credeau orbește în reîncarnare și în alte chestii pe care le-am considerat întotdeauna baliverne. De multe ori m-au amuzat discuțiile de genul ăsta, la început erau ceva cu totul nou pentru mine, însă alteori m-au indispus teribil, sfârșind prin a mă agasa, întrucât mă distrăgeau de la gândurile mele, de la trăiri în voia cărora tânjeam să mă las. Spațiul era foarte restrâns, auzeai lângă tine discuțiile alea pe aceleași teme repetitive și te perturbau chiar dacă refuzai să participi. Asta mă revolta. Mi-am dorit enorm să mă bage în celule cu intelectuale de clasă, să învăț de la ele, dar uite că mă băgau cu spiritiste și sectante.   

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Știu că la Jilava ați cunoscut-o și pe Laurenția Arnăuțoiu, mama partizanilor Toma și Petre Arnăuțoiu. Ce vă amintiți despre ea?  

Galina Răduleanu: Nu am stat mult cu ea în cameră. Credea că urma să fie eliberată, așa spunea. De regulă nu se manifesta în niciun fel. Aproape că nu mai auzea și era destul de închisă, foarte rezervată. Suferea de mai multe afecțiuni. Celelalte fete nu o prea plăceau, tocmai fiindcă se comunica greu cu ea. Într-o zi m-am așezat pe marginea patului ei și am reușit să schimbăm câteva cuvinte. Nu știa că Toma și Petre Arnăuțoiu nu mai erau în viață, nu auzise absolut nimic despre condamnările la moartea și execuțiile din vara lui 1959. Abia aștepta să-i revadă. După ce am fost eliberată mi-am dat seama că ei erau deja morți când noi purtam discuția asta. 

Răzvan Gheorghe: Și-a revăzut curând fiii. De la Jilava a fost transferată la penitenciarul de la Miercurea Ciuc, unde avea să moară la 24 mai 1962.

Galina Răduleanu: Miercurea Ciuc a fost cea mai dură închisoare destinată femeilor anticomuniste. Eu n-am ajuns acolo, însă am cunoscut multe femei care au stat ani de zile la Ciuc.   

Răzvan Gheorghe:”Repetiție la moarte” e o carte cum puține mai sunt în memorialistica de pușcărie. Pentru dumneavoastră, închisoarea a sfârșit prin a reprezenta ”a patra dimensiune”, un spațiu de manifestare a celor mai adânci și mai lăuntrice trăiri, așa cum punctați în volum. ”Repetiție la moarte” e și jurnalul unei reverii explozive, a unei permanente scormoniri și descoperiri a sinelui. Atât cât se poate mărturisi în scris sau prin viu grai, firește, întrucât inefabilul excede formele și se sustrage cuvintelor. La fel ca mântuirea, revelația e pur personală. Pușcăria s-a dovedit revelatoare pentru dumneavoastră și a rămas esențială. De unde și dorul de pușcărie. O atitudine similară am întâlnit la Bartolomeu Anania și Iustin Pârvu, cărora le era dor de închisoare ca de o ființă plămădită din carne și oase, nostalgia aceasta nepărăsindu-i nicicând. Și în cazul lor a fost vorba despre o temniță a luminii pe care ochii nu o pot percepe, desigur, înțeleasă în sens devenirii spirituale. Pentru dumneavoastră când s-a deschis ”a patra dimensiune”?

Galina Răduleanu: Târziu, mult mai târziu. Asta nu s-a întâmplat nici în arestul de la Uranus, nici la Jilava. Bine, la Fortul 13 n-am rămas foarte mult, era pușcărie de tranzit. Pentru mine, detenția a deschis o cale, o devenire. Explozia trăirilor, adâncimea lor m-a copleșit abia la Oradea, adică chiar în ultimul an de închisoare. Ce-i drept, la Arad începusem să simt o alunecare spre altceva, însă acolo eram multe, cam 60 de femei înghesuite într-o cameră. Nu exista intimitate, nu puteai rămâne doar cu gândurile tale. Tânjeam după singurătate, dar fericirea de a sta singură n-am avut-o niciodată în anii de închisoare. Nici când m-au trimis la izolator nu am fost singură. M-au băgat cu maica Nicodema. 

Răzvan Gheorghe: Vom discuta imediat și despre acel episod. Până atunci, o curiozitate personală: dumneavoastră ce credeți, e mai ușor să crezi în Dumnezeu când ești în pușcărie sau atunci când ești în libertate? 

Galina Răduleanu: Nu știu dacă e mai ușor. În orice caz, ți se deschide calea. Rugăciunea e trăită, capătă adâncimi de nebănuit. Dar eu nu cred că toată lumea care a fost la închisoare a devenit mai credincioasă. Nu știu… Poate că unii au rămas doar cu revolta. Din păcate, fratele meu a rămas cu revolta. L-au chinuit teribil, teribil… L-au arestat când era student în anul al IV-lea la Facultatea de Fizică, avea 24 de ani. Pe mine m-au arestat la 27. 

Răzvan Gheorghe: Și totuși ați spus mereu că la vârsta aceea erați prea tânără pentru a înțelege pe deplin experiența închisorii. 

Galina Răduleanu: Cred că am fost făcută pentru pușcărie. Și mai cred că eram prea tânără pentru a-i înțelege abandonul totul pe care îl oferea. 

Răzvan Gheorghe: Încă trăiți cu nostalgia pușcăriei? 

Galina Răduleanu: Da, încă mă năpădește nostalgia închisorii. Toată viața am purtat pușcăria în suflet. Întotdeauna mi-a lipsit interiorizarea atinsă atunci, adâncimea trăirilor… Întotdeauna am simțit că la plecare am lăsat acolo ceva esențial, ceva ce nu am mai recuperat niciodată. Fericirea de atunci… da, despre fericire a fost vorba… era o desprindere de absolut tot… Nu mai exista un altceva. Sigur, comparația poate părea forțată, dar cred că de la astfel de stări își începeau anahoreții ruperea de lume, prin această desprindere, prin această detașare. Nu mai exista nimic altceva, totul dispăruse. Era doar trăirea, coloana infinită. 

Răzvan Gheorghe: Știu că, la un moment dat, v-ați împărtășit cu o firimitură provenită dintr-o fărâmă de anafură care-i aparținuse maicii Veronica. Și ea era întemnițată, dar dumneavoastră nu ați cunoscut-o personal în perioada detenției. 

Galina Răduleanu: Firimitura respectivă mi-a dat-o Xenia Mămăligă – adică ”Nina”, așa apare în carte. O ținea ascunsă într-un tiv și o păstrase cu sfințenie, cu cea mai mare grijă posibilă. În postul Paștelui mi-a dat acea firimitură. 

Răzvan Gheorghe: Tot în ”Repetiție la moarte” relatați că unele deținute cunoșteau o metodă inedită și probabil foarte veche de a afla cu precizie data Paștelui în funcție de un calcul ciudat. Dezvoltați puțin, pentru cititorii noștri.

Galina Răduleanu: Și eu învățasem asta, dar am uitat după atâta amar de timp. Unele femei care făcuseră multă pușcărie puteau calcula cu precizie data în care cădea Paștele în anul respectiv, făcând o anumită socoteală pe protuberanțele mâinii, pe oasele mâinii, pe care le numărau într-o ordine anume. Nu era o metodă transmisă de la vechile călugărițe și nici nu provenea din mediile mănăstirești, fiindcă maicile pe care le-am întâlnit nu o știau. Era o tradiție transmisă de la vechile deținute, din om în om. Și Xenia Mămăligă știa cum se face, ea m-a învățat. Oare mai știe cineva să facă asta în zilele noastre? În orice caz, eu am uitat, iar Xenia nu mai este printre noi. 

Răzvan Gheorghe: La un moment dat, în ultima perioadă a detenției dumneavoastră, au început reeducările acelea bazate pe tentație, pe ispită, pe compromis… Se înființaseră așa-zisele ”cluburi”, se proiectau filme despre colectivizare sau alte prostii, deținutele erau ademenite cu minciuni și propagandă pentru a le forța, într-un fel sau altul, să abdice de la ceea ce regimul numea ”trecutul lor”, sintagmă-umbrelă ce viza nimic și în același timp totul. Asta se întâmplă după ‘60, când acțiunile autorităților intraseră în logica decretului din ’64. Reeducările nu mai presupuneau tortură și brutalități evidente, așa cum se întâmplase la Pitești și oriunde altundeva în timpul valurilor de teroare stalinistă, acum metodele se resemnificaseră și comportau noi chipuri, însă rămăseseră la fel de periculoase și mutilatorii pentru minte și suflet. Presiunile, șantajul și sancțiunile rămăseseră dominante – bunăoară, la Aiud aveau să atingă culmi ale cruzimii și perversiunii. Desigur, situațiile au comportat diferențe, uneori majore, semnificative, de la un penitenciar la altul, în funcție de caracterul de ”periculozitate” al deținuților/deținutelor. Și împotriva femeilor anticomuniste s-a pus la bătaie un rețetar asemănător, însă la alte intensități. 

În ”Repetiție la moarte”, pe fundalul sufocantului conformism adoptat de cele mai multe deținute, descrieți și o scenă când, somată să se desolidarizeze de trecut, maica Nicodema – care, de altfel, nici nu era o fire bătăioasă și nici nu obișnuia să se manifeste împotriva administrației – s-a revoltat și a refuzat categoric, fără menajamente, orice tip de compromis. Nici dumneavoastră și nici celelalte deținute nu v-ați fi așteptat ca tăcuta, blajina și până atunci evaziva măicuță să adopte o atitudine atât de tranșantă, atât de vocală, în timp ce multe altele se prăbușeau.    

Galina Răduleanu: Maica Nicodema nu era o persoană care să aibă o atitudine refractară, de regulă ținea totul în ea, însă atunci s-a manifestat fățiș, revolta i-a devenit vizibilă. Am admirat-o mult pentru asta. De aceea, eu zic că nimeni nu trebuie să se repeadă și să-l judece pe un altul, pentru că în acel om zace ceva ce nici nu realizezi cât de important și de prețios este. Nu știi ce bine se ascunde în sufletul unui om pe care-l desconsideri, zicând că nu face nici două parale. Fiecare dintre noi ascunde și o piatră prețioasă. 

(Fortul 13 Jilava / arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: La izolator cum ați ajuns? 

Galina Răduleanu: Asta s-a întâmplat în perioada în care fusesem numită șefă de cameră. Am fost sancționată pentru că am refuzat să citesc ziarul cu voce tare – de regulă ni se dădea ”Scânteia”, dar erau și alte mizerii. O gardiancă unguroaică mi-a solicitat să-l citesc. Evident, m-am împotrivit. Nu voiam și gata, așa ceva îmi strica viața interioară. De regulă dădeam ziarul altor deținute, erau destule pasionate de asta, unele de-abia așteptau să-l citească cu voce tare, cu intonație... Ziarul trecea din mână-n mână și fiecare citea ce dorea. În ziua aceea însă, gardianca s-a ținut scai de mine: 

– Șefa camerei, ziarul s-a citit?

– Da, i-am răspuns, lăsând să se înțeleagă că l-aș fi citit în gând. 

– Citește te rog ziarul cu voce tare!

– S-a citit. 

– Te rog să citești ziarul!

– Nu-l citesc. 

Îți dai seama ce dramoletă s-a iscat. 

– Lăsați, doamnă, că-l citesc eu!, s-a oferit o alta, ți-am zis că aveam și de genul ăsta.

Pentru că m-am încăpățânat să refuz, gardianca mi-a făcut proces-verbal și am primit 3 zile de izolator. O sancțiune de 5 zile i-a fost administrată și maicii Nicodema, în aceeași perioadă, pentru că a refuzat să vizioneze un film propagandistic la ”clubul” închisorii. Așa că n-am putut fi singură nici măcar la izolare, deși tare mi-aș fi dorit. Asta a fost. 

Dacă aș fi ajuns în pușcărie pe la sfârșitul anilor ‘40 sau în anii ‘50, mai cu seamă în prima lor jumătate, sau după ‘56, în contextul Revoluției Ungare, când a început un nou val de teroare stalinistă, aș fi plătit mult mai scump pentru atitudinea mea sfidătoare. Acum însă, după ‘60, optica se schimbase, se apropia decretul din ‘64. Repet: eu am fost la pușcărie în perioada în care partidul și Securitatea trecuseră de la metodele care se bazau pe brutalități și tortură la metodele de ademenire, de zdrobire perfidă. Ți se tot flutura prin fața ochilor ispititoarea și mincinoasa ideea că dacă te ”schimbi” vei fi eliberat mai repede. Așa generau disensiuni între deținute, fiindcă ni se repeta obsesiv: ”Din cauza celor care nu se schimbă, nici tu nu vei ieși!”. Asta era metoda. 

Pentru mine, cel mai groaznic era că insistau să proslăvim regimul, iar unele chiar se întreceau la asta. ”Ramses! Ramses!”, vorba bancului. La așa-zisele ”cluburi” ți se dădeau ziare propagandistice, cărți, uneori și autori clasici, dar numai părțile agreate de comuniști. Am întâlnit și texte din Eminescu, Ioan Slavici sau Cezar Petrescu. Te sancționau cu izolatorul dacă nu luai parte la activitățile astea. Mai mult, în atelierul unde munceam apăruse și o așa-zisă gazetă de perete pentru care trebuia să scriem pe rând ”articole”. La ”club” ți se cerea să faci ”recenzia” cărții citite, veneau cu tot soiul de prostii. Printre deținutele politice întâlnite de mine nu se mai găseau vârfurile de odinioară, care preferaseră o atitudine fățișă împotriva regimului. Eu am prins sfârșitul perioadei.     

Răzvan Gheorghe: Ați învățat poezii în detenție?

Galina Răduleanu: Adoram poezia, știam multe poezii pe dinafară. Ori de câte ori am avut ocazia le-am învățat și pe cele care circulau prin închisoare. Recitam în minte, din nou și din nou, versurile care se mulau pe trăirile respective, fie că era vorba de un crâmpei de fericire, fie de o stare depresivă, de tristeți. Le resimțeam în deplinătate. În pușcărie cuvintele își relevă adevărata adâncime. Fiecare cuvânt devenea o imagine supradimensionată. Era o reverie, ceva de nedescris. 

Învățasem câteva poezii de-ale lui Radu Gyr, dar puține. La noi, la femei, nu ajungeau toate poeziile care circulau în pușcăriile și lagărele de bărbați. Ei și le transmiteau prin Morse din celulă în celulă până când întreaga pușcărie îl învăța pe Gyr. La noi ajungeau doar poeziile care se puteau strecura. Știam ”Iisus în celulă”, mă emoționa teribil, teribil... Când o recitam în gând, aveam impresia că Iisus chiar era cu mine în celulă. Gratiile dispăreau, zidurile se năruiau… trăirea devenea totul... Deținutele care știau mai multe poezii se fereau să le împărtășească, iar dacă o făceau, asta se întâmpla numai pe furiș, în cel mai mare secret, fiindcă așa ceva se sancționa cu zile de izolare. Totuși am stat cu cineva care a avut tăria să mă învețe ”Iisus în celulă”. Alături de mine au mai memorat-o două deținute. Știam de afară și câteva poezii de-ale lui Nichifor Crainic, dar ce a scris de-a lungul pușcăriei nu a ajuns la noi. Se mai învățau paraclise, acatiste și pasaje din Evanghelii.   

Răzvan Gheorghe: În ”Repetiție la moarte” descrieți și momentul în care, la ”club”, autoritățile le-au anunțat pe deținute că Radu Gyr își renegase trecutul la Aiud, în cadrul reeducării lui Gheorghe Crăciun, ulterior acceptând o formă de colaborare cu regimul. Ce ați simțit atunci? 

Galina Răduleanu: Da… căderea lui Gyr... A fost groaznic când am aflat că cedase. Inițial nici nu mi-a venit să cred. Ceva se dărâmase în mine. Când te legi sufletește de un simbol, vrei să fie neîntinat și doare enorm când îi conștientizezi prăbușirea… Însă toate astea nu i-au știrbit cu absolut nimic poezia, a cărei culme a fost atinsă în spatele gratiilor.  

Răzvan Gheorghe: În perioada detenției dumneavoastră s-a organizat rugăciunea neîntreruptă, cum s-a întâmplat și la Miercurea Ciuc? 

Galina Răduleanu: Da. La penitenciarul de la Arad s-a întâmplat asta. Unele deținute credeau că rugăciunea neîntreruptă apărea de regulă în momente importante pentru noi, că ar putea fi urmată de o îmbunătățire a regimului carceral sau chiar de o mult sperată eliberare. Împărțeam ziua pe bucăți în funcție de activitățile noastre. De exemplu, de dimineață și până când plecam la muncă se ruga cineva, în timpul muncii și până la masa de prânz, altcineva. Și tot așa, la fel se întâmpla și în celelalte intervale ale zilei. Fiecare avea o bucată din zi pe care o umplea cu ce rugăciuni dorea. Eu n-am fost la Miercurea Ciuc, dar mi s-a spus că acolo, în anumite perioade de cumpănă, ștafeta spirituală nu se oprea nici în cursul nopții. Ideea era ca cineva să se roage tot timpul pentru salvarea și mântuirea noastră. 

Răzvan Gheorghe: La un moment dat, într-o celulă vecină cu a dumneavoastră a fost băgat un deținut tânăr. Ați conversat o perioadă prin ciocănituri în zid, iar într-o zi v-a făcut o propunere. Cum a fost să fiți cerută de nevastă prin perete?

Galina Răduleanu: Așa, ca în povești. De aceea am și răspuns ”Da”. (râde cu poftă) Evident că nu ne-am cunoscut niciodată în carne și oase.  

Răzvan Gheorghe: Un simplu ciocănit într-un perete putea deschide noi lumi…

Galina Răduleanu: Când intram într-o celulă abia așteptam să bat în pereți, să aud dacă mi se răspundea. Nu știam Morse, comunicam într-un alfabet rudimentar numit ”alfabetul contelui de Monte-Cristo”. Adică ”a” era o bătaie, ”b” era două bătăi și tot așa. Număram ca să aflăm litera în cauză, ceea ce uneori nu era deloc ușor. Unde intram, băteam în toți pereții disponibili. Întrebarea era ”Cine?”. De multe ori primeam un răspuns. Îmi amintesc că o dată am dat peste o doamnă care s-a apucat să-mi răspundă prin ciocănituri că este o ”doamnă” – dă-i și numără toate literele –, pentru ca mai apoi să înșire nu mai știu câte poziții, funcții – dă-i și numără din nou –, până când, într-un final cum nu se putea mai anevoios, și-a transmis și numele. Vai de mine ce ne-am mai sucit mințile ca să descifrăm! Până când am ghicit noi cuvântul ”doamnă”… 

Răzvan Gheorghe: În ”Repetiție la moarte” descrieți și o scenă de-a dreptul suprarealistă, de un haz nebun, dar care își păstrează și substratul dramatic, întrucât spune multe despre ce fel de oameni ajungeau în pușcării, cu toate că erau absolut nevinovați, uneori fiind și paraleli cu realitățile care-i înconjurau. Redau scena pe scurt. La Jilava, în celulă este introdusă o doamnă în vârstă, care, imediat după ce gardianul zăvorăște ușa, o roagă pe o deținută tânără: ”Fii amabilă, fetiță, du-te tu și roagă-l pe băiatul ăla să ne lase puțin ușa crăpată, să se facă oleacă de curent, că e zăpușeală aici…” 

Galina Răduleanu: Da, incredibilă faza! Și acum râd în hohote când mi-o amintesc. Protagonista era o doamnă sus-pusă, soție de fost general. O moldoveancă dichisită, dar săraca n-avea nici cea mai vagă idee unde ajunsese. Au fost multe chestii foarte colorate în timpul detenției, mă bufnește râsul deseori… În libertate n-aveam să mai râd atât de mult și nici cu atâta poftă. 

Femeile erau altfel acolo. Pe unele le-am reîntâlnit după eliberare și parcă nu mai erau așa senine ca în perioada închisorii. Cea pe care am admirat-o și am iubit-o cel mai mult a fost Elena Bălteanu, de loc din Călărași. Fostă profesoară de latină, nu a mai fost primită în sistemul de învățământ, a ajuns muncitoare la o fabrică de cărămizi. A avut o viață tare grea.  Știindu-i adresa, îi trimiteam an de an, de Crăciun, o felicitare, pe care scriam doar atât: ”A venit și-aici Crăciunul”. Nu era nevoie de mai mult. Ea înțelegea. 

Răzvan Gheorghe: Desigur, doar o colindați cu Radu Gyr. După eliberare, nu doar unii oameni, dar și unele versuri vi s-au părut banale, lipsite de substanța pe care o căpătaseră în spatele gratiilor. V-a fost dor să revedeți munții, pe care-i credeați atât de înalți că străpungeau cerul, așa cum rămăseseră în amintirile copilului de odinioară. Însă munții vi s-au părut mici, caricaturali… 

Galina Răduleanu: Da, am pierdut ireversibil din adâncimea cuvintelor, din sensul versurilor… unele mi se păreau străine, altele deveniseră de-a dreptul banale. Percepția mea nu mai ajungea în miezul trăirilor, cuvintele nu mai explodau în imagini supradimensionate. Da, munții îmi păreau mici, mici și lipsiți de semnificație. Lumea întreagă devenise plată, părăsită de orice relief. Îi rătăcisem noima. 

Dacă aș fi vrut, aș fi putut să mă angajez în București, până la urmă găseam ceva în domeniul meu, însă platitudinea asta mi se părea îngrozitoare… ceva de infern, absolut de infern. N-am vrut în București. Prima oară când am ieșit în oraș era cât pe ce să leșin, n-am putut suporta îmbulzeala, zgomotul, permanenta colcăială… Aveam nevoie de liniște, cât mai multă liniște, așa că m-am dus în județul Hunedoara, la Păclișa, un sat de la marginea țării. Am lucrat ca medic. După câteva luni, la îndemnul tatei, m-am apucat să scriu. Așa a căpătat o primă formă manuscrisul viitoarei cărți ”Repetiție la moarte”. A fost ca o desprindere, am scris-o ca să mă eliberez. 

Răzvan Gheorghe: Ca un fel de exorcizare? 

Galina Răduleanu: Da. Ca o exorcizare. 

Răzvan Gheorghe: Sigur erați supravegheată de Securitate. V-ați gândit la riscuri? 

Galina Răduleanu: Nu m-am temut deloc. Scrisul a venit ca o necesitate, o datorie. Prima formă a manuscrisului a fost finalizată după doi ani de la eliberare, în ‘66. La riscuri nici nu m-am gândit. N-am bănuit că eram supravegheată, îmi păstrasem destul din vechea naivitate. Abia după ‘89, când mi-am văzut dosarul de la CNSAS, am aflat că fusesem urmărită pas cu pas și în anii petrecuți la Păclișa, așa cum de altfel s-a întâmplat de-a lungul întregii perioade comuniste. Informatorii de la Păclișa – colegi, în cea mai mare parte – raportau Securității ce spuneam, cum mă comportam la muncă și în public, dar nu mi-au intrat în casă, toată atenția fiind axată pe ce făceam în exteriorul locuinței. Așa m-am putut ocupa cu scrisul fără să prindă de veste securiștii. În final a rezultat un teanc de foi scrise cu stiloul pe care am reușit să-l trimit la Paris, în ‘66, ajungând în grija lui Leonid Mămăligă, fratele Xeniei, unde avea să rămână amar de ani, în biblioteca lor. Xenia își întâlnise cumnata franțuzoaică la București și a rugat-o să ia și manuscrisul la întoarcerea în Paris, ceea ce s-a și întâmplat – l-a băgat în poșetă și nu a controlat-o nimeni la ieșirea din țară. Din ‘66 și până în ‘90 manuscrisul a rămas în biblioteca lor.  

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum a fost revederea cu el după decenii? 

Galina Răduleanu: Când a ajuns din nou în posesia mea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l pun bine, undeva prin bibliotecă, apoi nici nu m-am mai gândit la el. Luni și luni de zile nu m-a interesat absolut deloc. La un moment dat, nu știu cum mi-a căzut privirea pe manuscris și am început să-l citesc. Am zis, mă, mi se pare interesant! Era scris pe o hârtie de proastă calitate, nu știu cum de-a rezistat, dar se păstrase foarte bine. L-am luat din nou la mână și l-am rescris de vreo trei ori, adăugându-i și unele comentarii de actualitate. I-am dat o continuitate, o curgere. Pe urmă am găsit o tipografie și l-am publicat pe spețe proprii, rezultând o primă ediție destul de modestă. Cele mai multe exemplare le-am dat în dreapta și-n stânga. 

După ’90 lucram la Spitalul Obregia. Când mi-am publicat cartea, i-am relatat directorului despre volum și le-am făcut cadou câte un exemplar cu dedicație șefilor de secții. Abia atunci mi-am dat seama – și mai târziu din ce în ce mai mult – de felul în care eram văzută: pentru ei eram o cioară albă. Nimeni nu mi-a spus nimic despre carte, absolut nimic… nici măcar un minim comentariu. Eram privită cu cea mai mare ostilitate pentru că spitalul era plin cu oameni care colaboraseră cu Securitatea, care făcuseră pact cu regimul. Între ei exista o unitate teribilă, unitatea compromisului și a vânzării de semeni. Nu făceam parte din lumea lor și cred că nu mi-au iertat niciodată că m-am transferat acolo. 

Ajunsesem la Obregia chiar în primele luni ale lui ’90, când peste tot domnea o degringoladă cumplită – pe fundalul situației create după decembrie ’89 reușisem să mă transfer, în zilele acelea de maximă derută, iar Bucureștiul nu mi se mai părea chiar atât de înfiorător, de infernal, deși nici acum nu m-am acomodat întru totul cu orașul ăsta, doar coabitez cu el. E adevărat, Bucureștiul nu mi-e foarte propriu. Înainte de Obregia lucrasem câțiva ani la spitalul de psihiatrie din Pucioasa, care pe vremea aceea era un oraș foarte, foarte patriarhal. Acolo ajunsesem după o perioadă în care am lucrat în spitalul de psihiatrie de la Săpoca, aflat la 14 kilometri de Buzău. Locuiam în spital, nu în Buzău. La Săpoca m-am oprit după anii petrecuți la Păclișa, în județul Hunedoara, începând cu ‘64, după eliberare. Oricum, ca să mă pot întoarce în București a fost nevoie de o serie de treceri succesive. 

Prima revenire a avut loc după zece ani, în ’74, când chiar voiam să ajung în capitală. Am îndrăznit să dau concurs și… să vezi ce chestie, ce ciudate sunt lucrurile… când trebuie să se întâmple, se întâmplă. Eram la Pucioasa pe atunci și trebuia să cer aprobarea Direcției Sanitare pentru plecare și concurs. Prima oară mi-au respins solicitarea, însă am refăcut-o și totuși mi s-a dat permisiunea. Peste ani, când m-au chemat la Securitate  – atunci a fost singura dată când m-au convocat –, agenții mi-au zis în față, reproșându-mi atitudinea ostilă față de regim: 

– Vezi, noi ți-am dat voie să pleci de la Pucioasa, te-am lăsat să vii în București, iar tu…

Așa am aflat că plecarea mea din Pucioasa s-a făcut cu aprobare de la Securitate. Adică eu vorbeam cu ăia de la Direcția Sanitară iar ei vorbeau direct cu securiștii, care până la urmă le-au zis: 

– Bine, lăsați-o să vină, că o avem noi în vedere și la București.    

Răzvan Gheorghe: În ce context v-au chemat la Securitate? 

Galina Găduleanu: M-au chemat din cauza unui episod întâmplat prin ‘78, ajungem imediat și acolo. În București am lucrat la Institutul de Expertiză – nici nu prea erau locuri prin alte părți, abia dacă puteai găsea ceva în vreo policlinică de la periferie, de spitale nici nu mai zic. Fiind vorba de expertiză și recuperare, în primii ani petrecuți la Institut mi s-a părut că mă ocupam cu un lucru util meseriei mele. Acolo veneau oameni bolnavi, le făceam analizele, le puneam diagnosticul și, dacă afecțiunile o cereau, îi pensionam. Cam prin ‘78, partidul a hotărât că erau prea mulți pensionari pe caz de boală. Comuniștii voiau să ascundă o realitate cruntă de care chiar ei se făceau vinovați, așa că ne-am trezit cu o directivă în care ni se ordona să reducem drastic pensionările bolnavilor, ba chiar ni se spunea și cât la sută trebuia să tăiem din astfel de cazuri, indiferent dacă oamenii respectivi erau sau nu apți de muncă. 

M-am îngrozit. Asta însemna că noi medicii ne transformaserăm din oameni care îi ajutau pe bolnavi în asupritorii și judecătorii lor. Așa ceva n-aș fi putut accepta în vecii vecilor. Însă exista o mare problemă: Institutul de Expertiză era o unitate în care dacă intrai nu îți mai dădeau voie să pleci decât prin demisie, or pe vremea aia, după o demisie nu te mai angaja nimeni, rămâneai muritor de foame. Când am auzit că pacienții începeau cu ”Onorată comisie” atunci când ni se adresau, m-am cutremurat. Adică eu devenisem judecătorul lor… devenisem ceea ce m-a făcut să sufăr în pușcărie… eram comisie de judecată… Am simțit o revoltă incredibilă! De-asta m-am făcut doctor, ca să-i fac pe bolnavi să plângă, să îmi bat joc de ei și de bolile lor?! 

Un coleg care lucra la Direcția Sanitară îmi promisese că îmi va găsi imediat un loc de muncă, dacă mi se va permite transferul. Mi-am depus hârtia de transfer dar bineînțeles că a fost respinsă. Mă consumam teribil. Ce fac?, ce fac?, cum scap de aici? Mă simțeam ca un șoarece prins în cursă. Fiindcă nu întrezăream altă soluție, am decis să intru în grevă. Indiferent de consecințe, eu nu mai stăteam acolo nici moartă. Mi-am anunțat decizia prin două adrese – una am trimis-o la Ministerul Muncii, alta i-am adresat-o directorului Institutului de Expertiză. Când am depus cererea la Institut, cel de la registratură a luat-o și a înregistrat-o fără să se uite ce conținea. A înnebunit directorul când a auzit că cererea fusese înregistrată oficial! Greva mea consta în faptul că veneam la serviciu dar refuzam să muncesc și să iau parte la orice tip de activitate. Și pentru Securitate a fost un șoc. 

Răzvan Gheorghe: Evident, securiștii nu erau obișnuiți cu astfel de atitudini. 

Galina Răduleanu: Nu, chiar nu erau. Știu că i-au luat la întrebări pe diverși colegi, cunoscuți: ce face?, ce se-ntâmplă cu ea? Nu puteau să dea o conotație politică, fiindcă nu făceam o chestie politică, așa cum de exemplu se întâmpla la polonezi, în cazul Solidarność. Eu făceam o treabă profesională, nu ceream decât să mi se aprobe transferul. Până la urmă mi-au dat voie să plec, dar tot a durat vreo două-trei luni. Fusesem în audiență și la Ministerul Muncii, nu mai știam ce și cum să fac… Într-un final am scăpat, slavă Domnului. Despre acest episod dar și despre multe altele scriu în cea mai recentă carte a mea, ”Jurnalul unui psihiatru. Și nu numai”, care urmează să apară în curând. În acest volum încerc și o continuitate spre ceea ce se întâmplă acum, fac multe referiri la situația din țară. 

Răzvan Gheorghe: Felicitări pentru această nouă carte, abia aștept să o citesc! Până în ’89 nu v-ați dat seama de amploarea cu care vă supraveghea Securitatea. Șocul a fost foarte mare când v-ați văzut dosarul de la CNSAS. Atunci v-ați dat seama că prieteni, cunoscuți și colegi v-au turnat ani de zile la Securitate.

Galina Răduleanu: Da, șocul a fost uriaș când mi-am consultat dosarul de la CNSAS, mai cu seamă că printre turnători se numărau persoane pe care le consideram apropiate, oameni pe care-i credeam prieteni. 

Răzvan Gheorghe: Care a fost cea mai dureroasă, cea mai dezamăgitoare trădare?

Galina Răduleanu: Toate m-au durut și m-au dezamăgit, fiindcă mereu am crezut în oameni și am încercat să le văd doar părțile bune. Cea mai mare durere am simțit-o când am citit turnătoriile unui cetățean pe care îl ajutasem foarte mult de-a lungul anilor. Respectivul fusese pacientul meu, l-am tratat cum am putut mai bine, tot eu l-am și pensionat, i-am ajutat familia în repetate rânduri… i-am încredințat până și poeziile pe care le aveam de la soțul meu, poezii ce nu fuseseră publicate… Ei bine, el transmitea totul Securității. Mi s-a părut îngrozitor. Am tras la xerox turnătoriile, i-am aflat adresa din provincie și i-am trimis propriile declarații cu aviz de primire. Au ajuns la destinatar, firește, însă nu mi-a scris absolut nimic. Să fi răspuns ceva, orice… Nimic, nimic, o tăcere de mormânt. Dar în general nimeni nu recunoaște, toți se consideră justificați… zic că așa a fost situația, că așa au fost vremurile, însă virtuțile unui om ies la iveală tocmai în astfel de momente. N-au remușcări. Niciun turnător nu a venit la victimă să-i spună: ”Iartă-mă”. Nu, n-au pic de regrete, probabil că ar face-o din nou dacă ar fi puși într-o situație similară. Tot din dosarul de Securitate am aflat că numele de urmărit al tatălui meu a fost ”Călătorul” – probabil pentru că a venit din Bălți până aici –, în timp ce al meu era ”Basarabeanca”. 

Răzvan Gheorghe: Chiar ați fost supravegheată intens. E surprinzător că nici măcar nu ați bănuit. 

Galina Răduleanu: Da, nici n-am bănuit că eram înconjurată de informatori, că securiștii se țineau mereu pe urmele mele. O prostie covârșitoare, ce mai, să spunem lucrurilor pe nume! O naivitate atât de mare la vârsta aia se numește prostie. Credeam că mă ascultau doar la telefon dar, citind dosarul, aveam să aflu că îmi puseseră microfoane și în casă. Era plin de microfoane. Când vorbeam cu prietenul meu, știind că îmi ascultau telefonul, după ce ne spuneam ”Noapte bună” ziceam și niște lucruri mai puțin culte adresate explicit securiștilor care ne ascultau. Ei își raportau chestiile astea, la dosar aveam să găsesc formule de genul ”și au vorbit foarte urât de noi”.   

Răzvan Gheorghe: Scursurile astea i-au ținut pe români într-o permanentă teroare. Tot securiștii ne-au aruncat elitele în pușcării. Probabil că cei mai buni dintre noi au murit acolo. 

Galina Răduleanu: Cred că da. De aceea arată România în halul în care arată în zilele noastre. Totuși ar fi trebuit să îmi dau seama că mă aflam în vizorul autorităților, cu atât mai mult cu cât două prietene mi-au spus că securiștii le propuseseră să devină informatoare și să mă toarne. Cu una dintre ele colindam munții, plecam deseori în excursii. Când a venit la ea securistul, i-a zis:

– Domnule, n-am nimic împotrivă, dar să știți că eu am obiceiul să spun la toată lumea ce fac, chiar nu mă pot abține!

Și i-a tot repetat asta până când ăla și-a pus mâinile în cap și a lăsat-o în pace. Îți dai seama, dacă spunea tuturor ce făcea, însemna că îmi spunea și mie. A fost fată isteață! Cealaltă a refuzat din prima și l-a întrebat direct pe securist: 

– Domnule, dacă Galina e chiar așa de periculoasă cum spuneți, de ce nu o arestați? Dacă aveți dovezi împotriva ei, arestați-o, ce să ne complicăm atât? 

Au lăsat-o și pe ea în pace, dovadă că dacă te opuneai, până la urmă puteai rămâne moralmente corect. Dar astfel de cazuri au fost rarisime. 

Aveam să aflu că până și mecanicul care se ocupa de mașina mea fusese convocat la Securitate. Eram urmărită pas cu pas. Pompau în asta oameni și logistică deși eram total nevinovată și nici nu aveau ce să afle de la mine. M-am crucit când mi-am citit dosarul. Securistul care asculta, înregistra și transcria discuțiile pe care le purtam în casă le-a raportat superiorilor chiar și faptul că venise la mine croitoreasa, care îmi spusese că nu găsise pamblica dorită pentru rochie și că ar trebui să schimbăm culoarea, pentru ca mai apoi să vorbim despre ce fel de nasturi să folosească. Chestiile astea le scria cap-coadă, le raporta superiorilor iar ăia le raportau mai sus și tot așa, de parcă rochia mea era o chestiune fioroasă și primejdioasă pentru siguranța regimului. Am găsit rapoarte despre discuțiile mele cu instalatorul, cu mecanicul… securiștii își transmiteau toate nimicurile, toate prostiile astea lipsite de orice relevanță. Bineînțeles, munca le era plătită regește. Nu le-a fost deloc greu să îmi intre în casă și să monteze microfoane peste tot. Vezi cum e casa mea. Pe atunci balcoanele nu erau închise, nu aveai voie, iar veranda era deschisă de la un capăt la celălalt. Plecam la munte în fiecare sâmbătă, le-a fost foarte ușor să intre și să facă tot ce doreau. Făceam multe excursii, iubesc natura.     

Răzvan Gheorghe: Ce semnifică titlul ”Repetiție la moarte”?

Galina Răduleanu: Se spune că în clipa în care mori îți străfulgeră întreaga viață prin fața ochilor. În pușcărie mi-am analizat pe atunci scurta viață, am întors-o pe toate fațetele și am încercat să mă descopăr, să mă explorez, să mă las în voia trăirilor. Întreaga viață mi-a trecut prin fața ochilor ca o repetiție la moarte, dar moartea chiar nu înseamnă întotdeauna moarte – poate însemna schimbare, poate însemna moartea unui fel de a fi și plămădirea altuia, poate însemna intrarea într-o altfel de lume, așa cum s-a dovedit a fi în cazul meu. La toate acestea m-am gândit atunci când am ales titlul ”Repetiție la moarte”.   

Răzvan Gheorghe: În tușe scurte, care a fost traseul fratelui dumneavoastră? 

Galina Răduleanu: Mihai a fost anchetat la Securitatea Uranus la fel ca restul familiei. A fost condamnat la 3 ani și cea mai mare parte din sentință a executat-o la Gherla. El a cerut rejudecarea cauzei, pentru că acuzațiile au fost de o tâmpenie totală – fusese condamnat pentru ”tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” deși nici nu încercase așa ceva, nici vorbă! Mihai nu reușise la prima admitere la facultate și s-a dus la Constanța să lucreze, atâta tot, dar nu a făcut nimic ca să fugă din țară. Ca martori ai acuzării au fost aduși niște colegi de facultate care spuneau că făcea bancuri în orele de limbă rusă. Evident, l-au acuzat și de ”legionarism”, pentru că tatăl său, preot, îi dăruise o icoană a Arhanghelului Mihail salvată din zidul unei case năruite de bombe. Asta era acuzarea. A ieșit mai devreme din pușcărie. După rejudecare i s-a permis foarte greu să își termine facultatea, a lucrat o perioadă și pe urmă a reușit să fugă în Franța. A plecat prin intermediul unei chemări și nu s-a mai întors. A murit în Franța în urmă cu doi ani.  

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu mama dumneavoastră în perioada în care soțul și copiii erau la pușcărie? 

Galina Răduleanu: Mama a fost singura care a rămas în libertate, dar s-a aflat tot timpul pe muchie de cuțit. Fiind învățătoare cu soțul condamnat politic, risca să fie oricând dată afară din învățământ, ceea ce ar fi lăsat-o fără mijloace de trai. Dar mama era un om foarte puternic, știa să se descurce. Ori de câte ori o chemau la Direcție le spunea ălora: 

– Soțul meu e arestat, dar nu e condamnat și încă nu știm ce va fi. 

Însă tata era deja condamnat. Riscul eliminării din învățământ a planat asupra ei ani și ani de zile, însă a rămas puternică și s-a descurcat, chiar dacă a dus o viață grea. 

(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre ceea ce dumneavoastră ați numit ”mimetismul diavolului”. Citez din ”Repetiție la moarte”: 

”Paștele pe care l-am trăit cu intensitatea Marii Sărbători a Învierii a fost ultimul, înainte de eliberare, când ‹carcasa› care-mi ținea sufletul apucase să se subțieze, să devină mai transparentă. Din Uranus venisem cu un echilibru greu de descris, bazat pe o pace interioară și o detașare de ‹nacelă› care și-a aruncat ‹balastul›. 

În această stare sufletească am început să învăț Acatistul Mântuitorului, de la Nina, care-l știa de la Bobi Marin. Procesul de învățare se desfășura prin scriere pe săpun, pe care-l țineam în buzunarul mantalei sau în mânecele largi, de unde-l scoteam în timpul plimbării. Totul trebuia făcut în cel mai mare secret, întrucât rugăciunea colectivă era considerată propagandă religioasă și deci un atentat la ‹libertatea atee›.

Mult mai târziu, după 1990, același lucru mi l-au amintit și cei doi studenți de la Filozofie, care au protestat împotriva ridicării unei capele ortodoxe în curtea Facultății de Drept. Motivul? Să nu fie jignite celelalte confesiuni. Chiar și ridicarea unei cruci însemna pentru ei ‹încălcarea libertăților și a drepturilor omului›. Extraordinar mimetism are Diavolul! Dacă se construia un templu budist, nimeni n-ar fi protestat”.

Galina Răduleanu: Unul dintre acei studenți de la Filozofie era activistul de extremă stângă Remus Cernea, care peste ani avea să parvină deputat cu ajutorul PSD. A și candidat o dată la președinția României din partea Partidului Verde. Asta fiindcă, mai nou, verdele e noul roșu. Nu îmi mai amintesc numele celui de-al doilea student de la Filozofie care a participat la acțiunea aceea, era foarte vocal, dar ușor, ușor a dispărut din prim-plan. Însă rețin că Andrei Cornea era coordonatorul spiritual al acelor juni exaltați. Există un mimetism al diavolului din ce în ce mai pronunțat și mai agresiv în societatea românească. Asta se întâmplă din pricina otrăvitoarei moșteniri comuniste.  

Răzvan Gheorghe: De notat că la acea acțiune a participat și tânărul activist Cătălin Teniță, pe atunci student la Facultatea de Drept și speranță a stângismului, actualmente deputat USR. Ce părere aveți despre noua agenda neomarxistă? 

Galina Răduleanu: E foarte bine lucrată și e prezentă pretutindeni, devine sufocantă. Faptul că prinde atât de bine în România este o consecință directă a comunismului. De ce? Pentru că pe un teren defrișat și pârjolit poți planta orice vrei. Apropo de mimetismul diavolului, ideea schimbării sexului este absolut sinistră. În raport cu religia, schimbarea sexului nu implică ce a decretat Nietzsche, moartea lui Dumnezeu, ci falsa idee că Dumnezeu ar fi creat lumea greșit. Adică noi îl expulzăm, îl ignorăm pe Dumnezeu, apoi ne punem în locul Lui și ne apucăm să facem din nou crearea lumii. Noi, omul, respectiv diavolul. Este o culme a sinistrului. Așadar, întâi l-ai alungat complet pe Dumnezeu, apoi vii tu, om, și te consideri deasupra lui Dumnezeu. Asta a făcut și primul înger. Când faci asta te pui în postura lui Satan, care a vrut să fie în locul lui Dumnezeu. 

Răzvan Gheorghe: E vechea paradigmă: dacă Dumnezeu nu există totul este permis. 

Galina Răduleanu: Exact. Sunt demonii pe care Dostoievski i-a prevăzut încă din secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, modificarea sexului batjocorește și calcă în picioare știința. Așa ceva este cumplit de grav și din punct de vedere anatomic, fiziologic, întrucât nimeni nu poate schimba și cromozomii, care sunt fie de bărbat, fie de femeie, indiferent ce îi lipești sau îi dezlipești unuia/uneia. Suntem femeie sau bărbat cromozomial, organic. Asta e o realitate științifică pe care cercurile stângiste o neagă cu fanatism ideologic.  

Răzvan Gheorghe: Cum s-a ajuns la îmbrățișarea unui astfel de mimetism al diavolului la doar trei decenii de la momentul decembrie ‘89? 

Galina Răduleanu: Diavolul nu doarme și nici nu își ia concediu. Dacă nu i-a ieșit pasența cu dictatura comunistă și cu metodele brutale, găsește căi mult mai eficiente. De altfel, metoda ademenirii e veche de când lumea. Să ne amintim de mărul frumos la vedere din paradisul pierdut. Mărul acela copt și ispititor e o metodă infailibilă. Diavolul a ajuns la concluzia că nu tortura fizică și atrocitățile sunt cele mai eficiente căi, ci, din contră, o adormire a conștiinței, o paralizie a discernământului și o poftă de plăcere pe orice cale sunt mult mai rentabile în raport cu obiectivele urmărite. Banul, sexul și puterea rămân cele trei devize. 

Răzvan Gheorghe: Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis?

Galina Răduleanu: Întotdeauna.