Memoria ca bombă

Revin cu insistență, alături de alte voci. Viziunea lui Putin legată de lipsa de organicitate statală, a modelelor importate și a instituțiilor politice permanent schimbate ale Ucrainei este cu atât mai bizară cu cât, dincolo de organizarea statului, Rusia a trecut fix prin același proces: de la lumea bojarilor unui Ivan cel Groaznic la aristocrația pestriță a Romanovilor și de la paradigma bolșevismului la Federația Rusă de azi. Fiecare etapă a însemnat importuri urmate de replieri identitare într-un flux în care baza, norodul, a contat la fel de mult ca la decizia asasinării familiei lui Nicolae al II-lea. 

Da, istoria este scrisă de lideri, dar a o citi doar cum îți convine se dovedește, pentru a câta oară, mortală. Memoria ca bombă. De aceea nu trebuie să se joace nimeni cu ea, mai ales în acele țări, precum noi, care nu sunt superputeri și care nu pot regla singure mare lucru pe harta regiunii. 

Oare de ce balticii au ținut să fie înființat la Tallinn un Muzeu al Crimelor Comunismului? Exact: pentru a aduce aminte permanent că nu au uitat mizeria deceniilor de ocupație. 

La fel, de ce plătește Polonia un Institut al Memoriei Naționale cu un buget cât un minister? 

De partea cealaltă, de ce comisia mixtă de istorici româno-rusă nu a ajuns la niciun compromis privind Tezaurul? 

De ce ieri seară Putin a condamnat deciziile luate în comunism, dar nici pe departe comunismul însuși?

De ce, în America, apoi în Canada și chiar în UK, vara trecută, unii și-au adus aminte brusc de negustorii de sclavi? 

De ce nu vrea China niciun Dalai Lama în trup la Lhassa? Pentru că ar bănui o renaștere a budismului tibetan sau pentru că, indiferent de originea etnică, un lider spiritual al unui popor sistematic decimat este purtător de memorie? 

Exemplele pot continua. Să nu uit: mai aproape de noi, oare de ce tema războiului civil este evitată în Grecia la fel de atent precum deceniul ocupației sovietice în Austria? 

Oriunde am pune degetul pe globul din clasă dăm de cel puțin o temă, un personaj sau eveniment falsificat sau ignorat, detestat sau, deschis sau în tăcere, admirat. Memoria are un potențial pirotehnic imens. De aceea nu poate cădea pe mâinile oricui, oricât ar dori unii locuință de serviciu în Capitală sau alții punerea unui întreg capitol între paranteze. Iluzia de până acum era simplă și părea să funcționeze: într-o lume globalizată, treptat, se vor uniformiza cumva și referințele memoriale. Oricum bem toți cafeau prăjită de filialele aceleași cafenele, ne îmbrăcăm după un standard comun, iar pe motoarele de căutare din internet găsim referințe identice, în mai multe limbi. Ceea ce ar fi trebuit să hrănească o conștiință a apartenenței la umanitate, în ciuda războaielor din trecut, și-a dovedit, inclusiv violent, limitele. Mai mult, memoria este ingredientul noului val naționalist, dinamita pusă sub scaunele parlamentarismului, muniție în bătălii electorale. În cel mai bun caz, foc bengal. 

Lecția de istorie prezentată ieri de autocratul de la Kremlin, oricât de lacunară și pervertită este, ne scoate la tablă. Dacă nu ne facem treaba, ne va târâ pe străzi, amintirea crimei fiind motivul suficient pentru a comite una nouă, proaspătă. Știau atenienii din vechime de ce este atât de periculoasă proasta gestionare. Din atenționare de a menține pacea ea dă, iată, ordin trupelor să se pună în mișcare. 

Memoria hristică, în fine, nu ne cere să răzbunăm rușinoasa și nedreapta Lui crucificare. Iată de ce memoria uzurpată nu se împacă deloc cu dreapta credință, cu practica anamnetică a poporului Învierii.

Sus să avem inimile!