Sclavagismul comunist. Și genocidul săvârșit în cumplitele lagăre de exterminare din Delta Dunării. Autoritățile îi lichidau pe deținuții politici în mod premeditat – concluziile istoricului Dennis Deletant

Lagărele de exterminare din Delta Dunării au reprezentat spații prolifice ale genocidului comunist. Periprava, Salcia sau Strîmba au fost (pentru a oferi doar câteva exemple), mai bine de 15 ani, destinații ale groazei și ale terorii politice. În perioada apogeului lor, lagărele din Delta Dunării înghițeu și peste 100.000 de deținuți politici. Rata de mortalitate era ridicată. 

Oficial, dictatura comunistă le-a denumit ”colonii de muncă” (folosirea muncii forțate fiind introdusă, în vara lui ‘50, în Codul Muncii), însă a fost vorba, evident, despre lagăre de exterminare în cele mai infernale condiții. Cu arma în coaste, deținuții anticomuniști trudeau la stuf, la diguri sau pe ogoarele Securității – diverse culturi agricole, printre care și orezăriile pline de lipitori –, bolnavi și înfometați, indiferent de vreme, primind bătăi groaznice (și zile de izolare) dacă nu realizau uriașele norme, care erau mari chiar și pentru niște muncitori profesioniști, darămite pentru bolnavi și bătrâni. 

Pagina de Facebook Rezistența Anticomunistă din Banat prezintă o serie de fragmente privitoare la aceste lagăre de exterminare dintr-un studiu al istoricului britanic Dennis Deletant (specializat în represiunea comunistă), pasajele fiind preluate din Analele Sighet 2 – detalii AICI. Vi le prezentăm și noi: 

”Coloniile de muncă” = lagăre de exterminare 

”Codul Muncii din 8 iunie 1950 a aprobat folosirea muncii forțate. În cadrul Ministerului de Interne a fost formată Direcția Unităților de Muncă, a cărei sarcină era de a reeduca prin muncă elementele ostile Republicii Populare Române. Camuflată sub eufemismul ‹serviciu temporar de muncă›, prin care Consiliul de Miniștri își luase dreptul să îi oblige pe cetățeni să o presteze, munca forțată a fost folosită ca instrument de pedepsire a miilor de oameni acuzaţi de sabotaj economic și absenţă de la muncă. 

Zeci de mii de țărani

Între aceștia erau și zeci de mii de țărani care se opuseseră colectivizării forțate a agriculturii. ‹Unitățile de muncă› au fost botezate ‹colonii de muncă›, prin hotărârea 1554 a Consiliului de Miniștri din 22 august 1952, iar administrația lor trecută în mâinile Ministerului de Interne.[...]

Lagărele se aflau în patru zone: în Balta Brăilei și Vadul Hârșovei erau cam 10 lagăre; lângă satul Fetești, câteva lagăre mici; în jurul satului Periprava, cele mai multe lagăre; și în jurul lacului Dranov.

Cele mai mari lagăre, ca acela de la Salcia, în Delta Brăilei, adăposteau până la 6000 de deținuți și se aprecia că numărul total în Deltă era de aproximativ 100 000. 

La stuf. Zdrobire și câini dresați  

Deținuții trebuiau să lucreze cu mâinile goale, în apa până la brâu, tăind stuful cu o lamă de coasă atașată de o prăjină. După ce strângeau stuful în snopi în greutate de aproximativ 50 de kilograme, erau obligați să-i ducă în spate pe o distanță de peste un kilometru, având grijă să nu-i târască pe jos. În cazul în care se clătinau, câini special dresați îi mușcau de călcâie. Norma zilnică pentru fiecare deținut era de 15 snopi, iar cei care nu reușeau s-o facă primeau o raţie redusă de mâncare și uneori erau bătuți la tălpi. Deținuții care erau însemnați pe dosul mâinilor cu literele CR (‹contrarevoluţionar›) erau maltrataţi în mod special. Mâncarea consta dimineaţa din câteva felii de pâine, gem și un substitut de cafea, iar la prânz și seara dintr-o bucată de mămăligă rece și supă.

Din țara sârmelor ghimpate

Zona în care stuful urma să fie recoltat era înconjurată cu sârmă ghimpată și garduri electrificate și păzită de patrule călări sau de echipe de paznici cu câini. Mitraliere și reflectoare erau îndreptate spre zona respectivă. După ce munceau stând în apă, deținuții se întorceau la colibele de lemn neîncălzite și neizolate, și nu este surprinzător că deseori se îmbolnăveau, mai ales de malarie. Îngrijirea medicală era practic inexistentă, iar în anumite lagăre nu existau nici măcar medicamente sau bandaje. Rata mortalităţii era ridicată, fapt care acuza autoritățile că voiau în mod deliberat să-i lichideze pe deținuți, dar în același timp căutau să îndeplinească planul de producție.

Sclavagismul comunist 

Condițiile din lagăre sunt mărturie a unei mentalități: deținuții erau considerați sclavi, cărora trebuia să li se dea strictul necesar pentru a fi în stare să muncească, dar care nu aveau dreptul la nici un fel de îngrijire sau protecție care le-ar fi putut eventual mări capacitatea de muncă. (Dennis Deletant)”.