"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În preludiul împlinirii a 30 de ani de la sângerosul război declanșat de Rusia pe Nistru (2 martie), istoricul și autorul Anatol Țăranu publică o analiză concludentă pentru Deschide.md, reliefând aspectele esențiale ale acestui conflict, aspecte pe Rusia și cozile ei de topor le vor edulcorate și uitate. Vă prezentăm în integralitate analiza lui Anatol Țăranu:
”În acest fel, Republica Moldova nu doar a pierdut războiul militar pentru afirmarea sa ca a unui stat teritorial integru, dar prin omiterea ostentativă a adevărului despre realitățile implicării armatei ruse în războiul de pe Nistru din 1992, pierde și războiul propagandistic pentru restabilirea integrității sale teritoriale...
Pe 2 martie se împlinesc 30 de ani de la declanșarea conflictului armat de la Nistru, un război în care tânărul stat independent Republica Moldova a încercat să-și apere independența și integritatea teritorială. În acest război Republica Moldova a suferit o înfrângere militară, iar condițiile păcii i-au fost dictate la Moscova în textul acordului de încetare a focului, din 21 iulie 1992, semnat de președinții de atunci ai Rusiei și Republicii Moldova, Boris Elțin și Mircea Snegur. Acordul de la Moscova, deseori numit Convenția Elțin – Snegur, a fixat de facto dezintegrarea teritorială a Republicii Moldova, stare a statului moldovenesc care se păstrează până în ziua de astăzi cu perspective incerte de redresare.
Principala bătălie propagandistică
Încetarea fazei militare a conflictului separatist transnistrean a semnalat reînceperea în forță a războiului propagandistic, intensitatea căruia se păstrează la cote majore până în prezent. Principala bătălie propagandistică se dă pentru definirea caracterului războiul din 1992, care, pe de o parte, este numit „război moldo-rus” din cauza sprijinului militar acordat forțelor separatiste de fosta armată a 14-a rusă care era dislocată în regiune. În plus, această definiție este îndreptățită și de maniera în care a fost legiferat Acordul de încetare a focului prin semnăturile președinților de atunci ai Republicii Moldova și Federației Ruse, deci, de către reprezentanții forțelor beligerante. În opoziție categorică cu această apreciere a caracterului confruntărilor militare de la Nistru se găsește formula de „război civil”, sau de „război moldo-transnistrean”, care vine să imprime o cu totul altă conotație ideologică conflictului secesionist din Republica Moldova. Între aceste două abordări diametral opuse a esenței confruntărilor militare din 1992 de la Nistru se situează toată gama detaliilor unui înverșunat război propagandistic cu mize geopolitice majore.
Apariția și perpetuarea conflictului secesionist în raioanele de Est ale Republicii Moldova a generat, de-a lungul timpului, narațiuni diverse și contradictorii în rândul actorilor politici interesați. Retorica Chișinăului, pe de o parte, și a Moscovei și Tiraspolului, pe de altă parte, denotă poziții și scopuri diametral opuse. La Chișinău se vorbește despre independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova – recunoscută internațional în 1991. În schimb, Kremlinul și administrația regimului separatist transnistrean susțin argumente pentru a legitima acțiunile și procesele organizate în stânga Nistrului printr-un discurs constant malign la adresa Chișinăului, acuzându-l de agresiune și prigonire a așa-numitului „popor și stat transnistrean”.
Izvoarele conflictului militar
Conflictul militar de pe Nistru a fost precedat de procesele tensionate din societatea sovietică provocate de politica de perestroika, care a permis liberalizarea politică la nivel regional și care în Moldova la Est de Prut au adus la un avânt fără precedent al Mișcării de renaștere și eliberare națională. Însă, în condițiile democratizării incomplete a societății sovietice, a început să se manifeste ruptura între interesele popoarelor înglobate cu forța în imperiul sovietic și unele minorități naționale din republicile unionale, minorități care se identificau cu națiunea imperială dominantă în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea în republică a limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi, decât cea română.
Problematica lingvistică în ultimii ani de existență a Moldovei sovietice a devenit foarte spinoasă și a fost intenționat politizată de forțele care se opuneau dezintegrării URSS. De fapt, Mișcarea de eliberare națională a fost acuzată de naționalism xenofob și împotriva ei a fost asmuțat șovinismul velicorus, drapat de considerentele păstrării URSS. Acest narativ propagandistic s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.
Regimul separatist, preluat de cercuri revanșarde de la Moscova
Implicarea conducerii sovietice de la Moscova în provocarea conflictului secesionist din Moldova este confirmată de ex-președintele Mircea Snegur care afirma că atunci când delegația de la Chișinău a refuzat să semneze Tratatul unional, Gorbaciov ar fi declarat: „Mircea, dacă nu semnezi Tratatul, vei avea republică transnistreană, republică găgăuză, și alte vreo trei”. Mai târziu, președintele Dumei de Stat ruse, Ghenadie Selezniov, aflat la Chișinău în vizită oficială, a recunoscut implicarea militară a Rusiei în Transnistria cu scopul de a „opri unirea Republicii Moldova cu România”.
Implozia USSR i-a lăsat pe separatiștii de la Tiraspol fără bază ideologică. Însă separatismul transnistrean foarte rapid a fost preluat de cercurile revanșarde din Moscova post-sovietică și angajat în serviciul geopolitic al Rusiei. Pe data de 2 martie 1992, după ce forțele paramilitare ale separatiștilor atacaseră posturi de politie loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, au demarat ciocniri militare la scară largă. În acest conflict militar, împotriva forțelor constituționale moldovenești, alături de efective ale gărzii transnistrene și unități de cazaci au fost implicați și militari ruși, așa-numita Armată a 14-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldați.
Dovezi incontestabile
În ultimii ani la Chișinău au fost publicate sute de documente care demonstrează incontestabil implicarea trupelor Armatei a 14-a ruse în acțiunile militare de pe Nistru, fuziunea acestora cu trupele separatiste, fapt ce a transformat conflictul de pe Nistru, care în aparență era unul dintre Chișinău și separatiștii de la Tiraspol, într-un război moldo-rus. La 8 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și-a pronunțat decizia pe marginea cazului “Ilașcu și alții împotriva Republicii Moldova și a Federației Ruse”. CEDO a incriminat în premieră în sistemul juridic internațional responsabilitatea Federației Ruse în conflictul militar din 1991-1992. Astfel, Curtea a constatat faptul că, în timpul conflictului moldo-rus din 1991-1992, forțele armatei a 14-a staționate în Transnistria - forțe care au aparținut succesiv URSS, CSI și Rusiei, au luptat alături de forțele separatiste. S-a mai constatat ca, de-a lungul conflictului, conducătorii ruși au susținut în declarațiile lor autoritățile separatiste, iar autoritățile ruse au contribuit atât militar cât și politic la crearea unui regim separatist în Transnistria, regiune care juridic face parte din teritoriul Republicii Moldova.
CEDO pune punctul pe I
Decizia CEDO avea la bază multiple dovezi de implicare directă a armatei ruse în războiul de pe Nistru împotriva forțelor constituționale ale Republicii Moldova. Iată doar câteva cazuri neîndoielnic documentate:
– în cursul zilei de 20 iunie1992, artileria rusă a tras cel puțin 76 runde asupra 4 ținte diferite din Tighina și Varnița;
– datorită sprijinului artileriei și a tancurilor armatei ruse, gărzile transnistrene și cazacii au reușit să rupă linia de apărare a Moldovei lângă podul peste Nistru și să înceapă contraofensiva în Tighina;
– în ziua de 21 iunie, armata rusă a majorat substanțial atacurile asupra pozițiilor moldovenești, nu numai la marginea Tighinei și Varniței, ci și în localitățile Gîsca (Suvorovskaja gora), Chițcani și lângă clădirea poliției din Tighina. Regimentul 328 de artilerie autopropulsată și artileria Regimentului 183 motorizat al Armatei 14-a au tras 208 de obuze asupra 11 ținte în locurile menționate mai sus;
– în noaptea dinspre 2 spre 3 iulie 1992 artileria Armatei a 14-a a lansat un atac masiv cu opt batalioane de artilerie și șase baterii de mortiere. Au fost distruse zece ținte diferite ale forțelor Moldovei, inclusiv depozite de muniții, depozite de combustibil, un centru de comandă și baze de recuperare ale armatei și poliției, în jur de 112 combatanți moldoveni au căzut victime ale acelui bombardament.
Războiul fierbinte, transformat în război propagandistic
Implicarea directă a armatei ruse în războiul de pe Nistru de partea separatiștilor de la Tiraspol a determinat decisiv prefacerea conflictului transnistrean în unul cronic. După ce forțele constituționale moldovenești au fost înfrânte militar de către alianța armatei ruse cu unitățile paramilitare separatiste de la Tiraspol, războiul fierbinte a trecut în faza războiului propagandistic de uzură.
Propaganda rusă a întreprins eforturi majore pentru încetățenirea în uzul politic și diplomatic a formulei „conflict moldo-transnistrean”, fapt ce convine perfect Federației Ruse în încercarea de a mușamaliza amestecul său direct în treburile interne ale Republicii Moldova. Deseori, în același scop este utilizată formula de „război civil” cu referire la războiul de pe Nistru din 1992.
Ambiguitate supărătoare
Spre deosebire de abordarea consecventă și univocă a Moscovei și Tiraspolului a caracterului războiului de pe Nistru, Chișinăul oficial se consumă într-o ambiguitate supărătoare în aprecierile sale a acestui război, cu toate consecințele nefaste ale acestei poziții. La Chișinău există politicieni, mai rar și reprezentanți ai puterii oficiale, care susțin că războiul din 1992 de pe Nistru a fost, în realitate, un război de agresiune al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova și, deci, un război interstatal. Însă există și o altă narațiune distinctă, cum este a fostului președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, care într-un interviu din 2016, a vorbit despre „războiul civil”, declanșat la începutul anilor ’90 „din vina Chișinăului”. Și ministrul afacerilor externe și integrării europene al Republicii Moldova, Nicu Popescu, în perioada iunie-noiembrie 2019, surprins după toate probabilitățile de valul copleșitor al narațiunii propagandistice ruse, într-o conferință de presă de la București, de asemenea, a calificat conflictul armat de pe Nistru din 1992, drept fiind un „război civil”, deși a doua zi, după mai multe critici aduse la adresa sa, recunoștea și regreta „comiterea gafei”. În februarie 2020, un alt ministru de externe al Republicii Moldova, Aurel Ciocoi, afirma că războiul din 1992 a fost declanșat de separatiștii de la Tiraspol împotriva Chișinăului, dar Federația Rusă a intervenit ca să aplaneze vărsările de sânge.
O asemenea abordare neunivocă a Chișinăului, uneori peste limita loialității politice, în definirea caracterului războiului de pe Nistru, slăbește simțitor pozițiile Republicii Moldova în cadrul eforturilor internaționale de reglementare politică a conflictului transnistrean. Deși oficial majoritatea celor care s-au perindat la putere pe Olimpul politic moldovenesc relevă prezența trupelor străine pe teritoriul Republicii Moldova și necesitatea retragerii acestora, Chișinăul oficial evită să vorbească hotărât și constant despre o ocupație străină a părții transnistrene a teritoriului său național.
Exemple demne de preluat
Spre comparație, în Georgia, unde la fel există regiuni separatiste protejate de Moscova, poziția oficialităților este tranșantă. La Tbilisi se vorbește deschis despre faptul că teritoriile necontrolate de guvern sunt teritorii ocupate de Federația Rusă. În acest sens, parlamentul georgian a aprobat, în 2008, o lege vizând teritoriile ocupate. În consecință, chiar dacă relația ruso-georgiană este mai tensionată, decât cea ruso-moldovenească, în schimb nivelul coeziunii naționale georgiene în raport cu problema conflictelor separatiste este incomparabil mai înaltă, decât cea similară din societatea moldovenească. În acest fel, Republica Moldova nu doar a pierdut războiul militar pentru afirmarea sa ca a unui stat teritorial integru, dar prin omiterea ostentativă a adevărului despre realitățile implicării armatei ruse în războiul de pe Nistru din 1992, pierde și războiul propagandistic pentru restabilirea integrității sale teritoriale”.
