EXCLUSIV: În anticamera MORȚII. Cutremurătorul sfârșit al reeducatului Aristotel ”Aligo” Popescu în Casimca Jilavei. Psihoza și infernul depersonalizării

Înfiorătoarele episoade ce urmează a fi prezentate s-au petrecut într-un abator uman al genocidului comunist, un spațiu misterios nu doar prin uitarea și beznele ce-l acoperă, dintotdeauna, ci și prin tenebroasa-i cazuistică, un spațiu care avea să se dovedească, dacă vă puteți închipui, mai izolat chiar și decât abominabila Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat.

Ne referim la ”Casimca” Jilavei, o secție strict secretă, izolată total și destinată, firește, exterminării celor mai ostili ”dușmani ai poporului”. Inițial, Casimca (termen inexistent în dicționar) desemna o hrubă săpată în interiorul zidului de fortificație al Fortului 13, unde odinioară a funcționat o etuvă cu aburi folosită la deparazitarea hainelor.

(În plan îndepărtat intrarea în Casimcă / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În 1958, cineva de la vârful MAI, cineva care rămâne necunoscut (a se reține că e o directivă supervizată de partid și vegheată de Securitate) întocmește niște liste ale morții și ia decizia criminală de a ”amenaja” hruba în vederea întemnițării a 16 deținuți politic considerați extrem de periculoși pentru regimul comunist, dintre care 7 nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, murind în chinuri îngrozitoare. 

În celule au fost aduși, în același moment și fără vreo explicație, oricare, următorii deținuți politic, care au fost repartizați astfel, în urma unor ordine (și inevitabile foi de parcurs) ce ne rămân încă necunoscute, începând cu prima temniță de la intrarea în hrubă:

Celula 1: Nicolae Petraşcu, Aurel „Popicu'” Popa, Nutti Pătrăşcanu şi Octavian Voinea.

Celula 2: Valeriu „Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Paul Grimalschi şi Aristotel „Aligo” Popescu.

Cea de-a treia celulă era goală și așa avea să fie menținută în toată perioada 1958-1961, tocmai pentru ca deţinuţii politic să nu poată lua legătura unii cu ceilalţi.

Celula 4: Dragoş Hoinic, Virgil Bordeianu, Alexandru „Ţanu” Popa şi Gheorghe Caziuc. 

Celula 5: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin ”Costache” Oprișan, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor.

Fiindcă o minimă contextualizare este absolut necesară, pentru a încerca să pătrundem misterele letale din spatele Casimcăi trebuie spus și că, dintre cei 16 deținuți politic enumerați mai sus, numai Marcel Petrișor nu avusese nicio legătură, niciodată, cu Mișcarea Legionară. De notat și că doar Nicolae Petrașcu, Paul Grimalschi și Marcel Petrișor nu trecuseră prin reeducarea de la Pitești, dar regimul îi considera deosebit de periculoși. În rest, toți ceilalți (bunăoară, ”Costache” Oprișan a fost șeful Frățiilor de Cruce, una dintre cele mai dramatice figuri ale Piteștiului) veneau mutilați chiar din miezul experimentului reeducării, care i-a însemnat pe viață, inevitabil, într-o măsură sau alta, majoritatea reușind să parcurgă îndărăt drumul de la victimă la călău și-apoi din nou la victimă, recuperând umanitatea părăsită sub torturile Securității, ba chiar sacrificându-se pentru salvarea celorlalți – cazul lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (fost deținut politic, supraviețuitor din Pitești, Gherla, Casimcă și Aiud, trăitor al tuturor reeducărilor, preot mărturisitor și disident incomod, în pofida tuturor riscurilor) este o pildă care vorbește de la sine. Într-o anumită ordine de idei, Casimca Jilavei reprezintă o cutie neagră a Experimentului Pitești – detalii AICI și AICI. 

(Intrarea în Casimca Jilavei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În acest articol vă voi prezenta fragmentele în care regretatul scriitor și mărturisitor Marcel Petrișor (foto stânga sus) mi-a relatat, într-un amplu interviu (detalii AICI), cutremurătoarele împrejurări în care a murit deținutul Aristotel ”Aligo” Popescu (foto dreapta sus / sursa Alin Mureșan, ”Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”), acesta – călcat în picioare și torturat abominabil în cadrul reeducării piteștene – nemaiputând să revină la normalitate:

Răzvan Gheorghe: Să revenim la perioada încarcerării la Casimcă. În pofida atrocităţilor, duşmăniilor şi răfuielilor din trecutul recent, deţinuţii erau solidari acolo, se acopereau şi se ajutau reciproc?

Marcel Petrişor: Cu excepţia celulei în care se aflau Dan Dumitrescu şi Aristotel „Aligo” Popescu – suflete sfărâmate şi minţi răvăşite din pricina Piteştiului –, cu toţii am înţeles că aveam acelaşi duşman, aflat dincolo de gratii, aşa că am încercat să ne apărăm, să rezistăm. V-am spus că făceam de gardă cu rândul, lângă acele găuri din uşă, ca să reuşim să stăm rezemaţi din când în când, sau ca să ne mai putem închide ochii injectaţi de boală, frig şi foamete. Inclusiv faimosul acolit al lui Țurcanu, Popa Ţanu, cel care urma să-mi fie coleg de cameră, la Aiud, a fost de acord cu tactica asta – „eu te păzesc pe tine, tu mă păzeşti pe mine” – şi a făcut de gardă fără nici cea mai mică problemă, ori de câte ori i-a venit sorocul. Comportamentul acesta era cât se poate de firesc, indiferent de atrocităţile trecutului foarte recent, întrucât se impunea o solidaritate în faţa morţii care ni se pregătea tuturor.

Răzvan Gheorghe: Popa Ţanu avea mustrări de conştiinţă?

Marcel Petrişor: Sigur că avea. Se vedea cu ochiul liber că-l bântuiau nenorocirile pe care le săvârşise. Purta mulţi bolovani pe suflet... Din nefericire, un comportament diametral opus a avut bietul Aristotel „Aligo” Popescu, care, la un moment dat, rămăsese singur în celulă. Până atunci, îi supraveghease şi îi denunţase pe ceilalţi, dar, odată rămas singur, l-am auzit cum s-a turnat pe el însuşi gardianului... Motivul a fost de-a dreptul îngrozitor, dom'le! Aligo Popescu s-a dus la ăla și s-a autodenunțat, cu o abnegaţie de om cu creierul spălat: „Domnu' sergent, eu am adormit în timpul zilei, ceea ce e interzis de regulement! Vă rog să-mi acordaţi sancţiunea pe care o merit!”

Răzvan Gheorghe: Un cutremurător reflex al reeducării...

Marcel Petrişor: Exact! Vă daţi seama câtă tortură şi câtă bătaie a îndurat sărmanul Aligo Popescu, ca să ajungă în acel stadiu al depersonalizării? Când ajungi să te supraveghezi constant şi să te torni pe tine însuţi, susţinând că asta era „împotriva directivelor domnului Ţurcanu”, cum mai susţinea el uneori, este odioasă degenerarea la care ai fost adus! Aligo Popescu avea să moară autopedepsindu-se în celulă, respectând întocmai regulamentul acela criminal şi denunţându-ne pe noi, ceilalţi deţinuţi, ori de câte ori a avut ocazia. 

Într-o zi, văzând că Aligo Popescu era cu un picior în groapă şi că abia se mai târa pe coridorul strâmt ce ducea la veceul turcesc, Calciu şi cu mine ne-am gândit să-l ajutăm cu medicamente şi mâncare. Ne era tare milă de el... treacea prin chinuri uriaşe, acolo, la doar câţiva paşi de noi... Aşa că am scos două-trei antinevralgice pe care le aveam dosite în tivul unei haine zdrenţuite, am strâns puţină pâine din micuţele noastre raţii şi, când am fost scos la veceu, am pitit pachetul într-un bazin gol – acolo era ascunzătoarea noastră. Nu a trecut mult timp şi ne-am trezit că un caraliu nervos a dat buzna peste noi, în celulă: „Bă, voi sunteţi nebuni?! Ăsta spune că i-aţi lăsat pâine şi medicamente la veceu!”. „Ăsta” era chiar omul pe care noi ne străduiam să-l salvăm, amărâtul de Aligo Popescu, care-i chemase degrabă pe gardieni şi le arătase ajutorul trimis! Le-a spus ălora că noi am fost înaintea lui la veceu şi că e ferm convins că eu şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-am făcut vinovaţi de nesocotirea regulamentului intern! Închipuiţi-vă că unica şi ultima lui obsesie era că noi voiam să-l salvăm de la rigorile unei pedepse binemeritate... Atunci, ţin minte că m-a întrebat Iosif, nu fără un zâmbet amar în colţul gurii: „Ei, acum înţelegi ce-a fost Piteştiul?” Înainte de episodul acesta pe care vi l-am povestit, eu i-am tot întrebat pe Iosif şi pe Calciu: „Mă, fraţilor, cum dracu' de v-aţi turnat în halul ăsta unii pe alţii? Cum de-a fost posibil?” După gestul lui Aligo Popescu, Iosif m-a privit în ochi şi m-a edificat: „Uite, aşa!” 

(Una dintre hrubele sufocante ale Casimcăi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum vă explicaţi Piteştiul astăzi, având şansa de a nu fi trecut prin supliciile sale? Personal, cine credeţi că a stat în spatele experimentului reeducării? Doar un Alexandru Nicolschi sau un Gheorghe Pintilie?

Marcel Petrişor: Am convingerea că, în ultimă instanţă, răspunsul comportă două aspecte legate ombilical. În primul rând, ceea ce numim „Experimentul Piteşti” s-a copt între cineva de la vârful Ministerului de Interne – nu ştiu dacă a fost vorba de Alexandru Nicolschi sau altcineva – şi Eugen Ţurcanu. Apoi, toate torturile dispuse de Ţurcanu, care obişnuia să le promită victimelor: „Bă, o să fac ouă pătrate din voi!” sau „Nici dacă aţi fi de beton, nu veţi rezista până la urmă!” – indică faptul că, la Piteşti, a fost premeditat un experiment abominabil. (…) Diavolul și-a ascuțit ghearele la Pitești”. 

Citește AICI întregul interviu.