Fanaticii restricțiilor: turnătorii liberticizi ai Noului Regim, mai zeloși și mai exaltați decât turnătorii Securității. Prostituarea ideologică voluntară. Concluziile profesorului Dragoș Paul Aligică

Profesorul Dragoș Paul Aligică se declară contrariat, pe Facebook, de zelul și entuziasmul numeroșilor delatori, răspândaci și monitori ai liniei oficiale a Noului Regim, fanatici doritori de restricții liberticide răsăriți pretutindeni în vremuri pandemice.  

Pe lângă oameni cu carte (sau doar cu pretenții de carte) și oameni maturi, printre delatorii pandemici se găsesc, punctează Aligică, și mulți ”tineri care au toate drumurile deschise, tot viitorul înainte, nu trebuie să se prostitueze ideologic voluntar ca să obțină ceva. Sau mă rog, încă nu”.

În aceste condiții, profesorul notează și o serie de deosebiri între turnătorii de acum și turnătorii fostei Securități, aceștia din urmă, în marea lor parte, fiind la rândul lor niște victime sau oportuniști care știau că vor primi ceva în schimb de la Regim.

Podul.ro vă prezintă în integralitate comentariile profesorului Dragoș Paul Aligică: 

”Nu am avut niciodată un resentiment sau ură față de colegii despre care știam bine că mă toarnă relativ la drumurile la Rohia sau relația cu Părintele Athanase Negoiță. O făceau făra maliție, fără entuziasm și uneori cred că puteam detecta la ei și o formă de admirație tacită, sau cel puțin de apreciere a modului în care mă raportam atunci, instinctiv și naiv, dar sincer, la Regim… Am fost și am rămas prieteni, în sufletul meu ei sunt o amintire luminosă, o camaraderie tacită, proababil că și ei știau că știu… îmi sunt dragi și acum.

Cu atât mai mult sunt contrariat de zelul, entuziasmul și motivația celor pe care îi văd operând azi, aici, acum, în noul sistem, ca delatori, răspândaci și monitori ai liniei oficiale a Noului Regim. Poți să zici: ‹Iartă-i, Doamne, nu știu ce fac!›. Și zic. Dar e greu. Atunci vorbeam de tineri de 20 de ani, imaturi, prinși în menghina unui regim neostalinist totalitar. Voiau ceva de la viață și aceea era – în condițiile date – o cale prin care Regimul le oferea ceva; iar ei puteau obține acel ‹ceva› de la Regim.

Acum însă vorbim de cu totul și cu totul altceva: Vorbim, de pildă, de oameni cu carte, sau cel puțin cu pretenții de știință de carte, de oameni maturi, mulți realizați profesional și cu reputații decente. De oameni care au acces totuși – în ciuda cenzurii – la toate fluxurile de informare și de edificare morală relevante. Sau vorbim de oameni tineri care au toate drumurile deschise, tot viitorul înainte, nu trebuie să se prostitueze ideologic voluntar ca să obțină ceva. Sau mă rog, încă nu.

De ce trebuie să participe la asta? De ce trebuie să se complacă în a juca roluri atât de meschine și penibile în această poveste? Și de ce trebuie să o facă sistematic, să nu scape nici cel mai mic prilej de a ranforsa, demasca, agita, semnala?! De unde, de exemplu, acest impuls de a se sui de fiecare dată pe val și de a se identifica cu hoarda trimisă la linsaj (sau bocit) virtual, ritualic, programatic. De ce o fac? Ce îi motivează să se coboare la cel mai mic numitor al delațiunii, demascării și agitpropului pe stil nou?! Habar nu am. 

Încerc să nu am ură sau resentiment față de ei. De fiecare dată mă gândesc, așa cum m-a învățat Părintele Athanase: “Lasă-l, că nu știi ce e cu el, ce probleme are acasă, ce supărări și nevoi are, ce o fi în sufletul și în viața lui sau a familiei lui”. Așa am făcut și încerc să fac tot timpul deși – impusiv fiind de fire – de prea multe ori uit sau încalc deliberat acest sfat practic.

În fine, neînțelegând și înfrânându-mi impulsurile sunt nevoit de fiecare dată să mă rezum în sinea mea – și acum public – la a zice atât: 

‹Et surtout, Messieurs, pas trop de zele›”.