Holocaustul (foarte pe scurt despre o temă gravă)

Citesc că România ar fi în pragul unui val negaționist legat de Holocaust, fapt care nu doar mă miră, dar mă sperie și revoltă. Mai citesc că unii, după ce au fluturat ideea unui Muzeu al Crimelor Comunismului, din care s-a ales o caricatură, împing tema aceasta gravă a crimei etnice pe post de justificare a prezenței lor în spațiul public. Cu salariile aferente. În fine, mai citesc și despre inițiativa unui deputat care vrea scoaterea în afara legii a unui partid suspectat de apucături extremiste. Ar fi un precedent deosebit de periculos să anulezi, pe cale zisă legală, voturi, pricină să se vorbească concret și mai ales corect, fără procese de intenție, dar și fără scuze neconvingătoare. A!, pe ultima sută de metri, mai citesc un comunicat care vrea să liniștească spaimele. La final de zi, ceva nu rimează. De aceea, o scurtă încercare de a pune în ordine nu atât un dramatic, oribil, capitol de istorie recentă, cât mai ales de a înțelege ce s-a ajuns să se comită/spună în numele lui. Pentru că, da, suntem, în plină narațiune, la un pas de conflictul fatal cu realitatea. Așadar, profesoral, pe puncte, 10 la număr:

1. Crima pe criterii etnice a avut loc. Nu o putem nega precum cei care contestă existența virusului și care, spre binele lor, nu au fost bolnavi de el și nici nu și-au pierdut rude sau prieteni. Nu intru în detaliile modului de raportare, ale eficienței imunizării etc. Rămân la subiect și repet: crima a avut loc. Așa cum sunt reale și alte milioane de victime ale comunismului și dictaturilor de tot felul. Sunt fapte, istoriografic vorbind. Nu negociem.

2. Antisemitismul – că despre asta, de fapt, este vorba – reprezintă un fenomen care străbate istoria Europei dar și a Orientului Apropiat sau a Africii de Nord de secole, hrănit nu în ultimul rând religios, Creștinismul și Islamul găsindu-se într-o stranie concurență. A îl studia, a îi înțelege mecanismele, formele de manifestare, fie și superficial, face parte din bagajul obligatoriu al oricărui intelectual real, mai ales al celui care se exprimă public. Nici aici nu avem nimic de negociat.

3. Din punctul meu de vedere, cetățean, profesor de teologie, preot și fost demnitar al Țării, antisemitismul ca atare, ca și antițigănismul sau antimaghiarismul sau alte forme de anti, se încadrează la categoria ereziilor. Rătăciri care, ne arată istoria nemijlocit, duc la crime. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate fi contestat, indiferent de limbă, continent sau epocă. Ura nu a mântuit până acum pe nimeni. Și de data aceasta: nu negociem.

4. Cam acesta este nivelul principial, unde, repet cu insistență, nu există spațiu de relativizare, portițe, compromisuri, jumătăți de cuvinte sau aluzii. Darul vieții personale și colective, de la biografia anonimului la devenirea Patriei cu care s-a identificat, chiar și în pofida lipsei certificatului etnic, nu se pune de nimeni în discuție. Nu mai puțin adevărat este că turmentațiile personale sau de grup nu sunt la fel, suportă nuanțe. De aceea, exegeza nu se decretează. Discutăm, nu ne punem unii altora pumnul în gură.

5. Ca și în cazul suprem al standardului instituit de Sfânta Evanghelie sau de alte texte sfinte, fiecare cu ale lui, ce ne facem cu traducerea lor? Cum le aplicăm? Cum reușim să armonizăm Adevărul revelat cu slăbiciunile evidente, mai ales prin repetiție, ale omului? Putem însă reduce istoria doar la criteriul unic al inconsecvenței, al conflictului dintre poveste și realitate? Am putea, cum o fac unii, inclusiv pe bani, dar nu cred că am pricepe mare lucru. Eu nu am întâlnit până acum un tembel vizionar.

6. Mai ales în pandemie, am văzut din plin, ce privilegiu nesperat!, cât de mult contează loialitățile, atingerile de mâini, rezistența țesăturii sociale, în mic și în mare deopotrivă, cât de neprețuită este sănătatea, începând cu cea a minții, dar nu mai puțin cea a sufletului. Cât de importante, strategice de-a dreptul, sunt, ca și până acum, nădejdea, comuniunea dincolo de diferențe, toleranța. Inclusiv față de cei pe care nici nu îi cunoaștem.

7. În aceste condiții, principiale și sociale deopotrivă, ultimul lucru constructiv ar fi amenințarea, forțarea notei, insuflarea perfidă a unor vinovății despre care, la o adică, nu ai habar, culpabilizarea dincolo de contextualizare, expulzarea memorială dincolo de curiozitatea față de destinul fiecăruia în parte. Paradoxul la îndemână: puteai intra în pușcăriile comuniste cu o condamnare evident politică, dar traseul tău sufletesc te putea duce la porțile Raiului. Sigur, un drum mai puțin evident. Ceea ce nu înțelegi nu înseamnă însă că nu există.

8. Or, dacă termometrul meu nu este dereglat, ce simt în aceste zile? Cum unii, puțini, încearcă, așa cum au mai făcut-o deja, probând, în lipsă de subtilitate, doar imensa aroganță de care sunt în stare, să impună o narațiune unică, să ne facă să visăm pe noi, majoritari, doar într-un fel mod. Că visăm greșit, se prea poate, dar trezirea la realitate nu se face prin brutalitate. Este, pe scurt, o strategie perdantă și, într-adevăr, combustil al răspunsului enervat, dând de pământ cu deșteptătorul. Da, al extremismului.

9. Până să ajungem la derapaje reale, Doamne ferește și păzește!, calea este, simplu spus, politețea. Simțul măsurii, respectul, chiar dacă nu este dublat de empatie. Cum știu atât de bine medicii, nu doar în pandemie, prevenția este preferabilă bolii, costând mai puțin. O terapie inteligentă, în avans. Concret și pe față spus: studierea Holocaustului, ca și a Gulagului, nu are voie să alimenteze antisemitismul. Pentru ultima dată: a fi împotriva cuiva nu este dovada suficientă sau ultimă că ești pentru tine. Dimpotrivă.

10. Și tot concret, de lunea viitoare dacă se poate: să refacem structurile memoriale profund avariate de ambiția unora, cauționată de indolența altora, lăsând fiecăruia dreptul la amintire, învățând însă mereu din amintirile celorlalți. Pentru un viitor comun în pace. Oricum, istoria este atât de complexă, încât a o confisca fără a o înțelege este ca și cum am fura un diamant de mare preț pe care însă nu îl purtăm niciodată. Propria libertate nu poate fi garantată prin dominarea celuilalt. La final, un sfat pentru prietenii și cunoscuții din politică: evitați cuvintele care rănesc, țineți cont de sensibilități și nu vă lăsați provocați.

Vă și îmi doresc un 2022 al lucidității și grației, al inteligenței de a ne interoga onest cine suntem și ce, printre ruine și drame, vrea să ne spună bunul Dumnezeu! Schalom, egészségedre, Gesundheit!