Clarificare (riscantă & necesară)

Cele care se spun, scriu, declară zilele acestea despre IICCMER au un numitor comun evident, dar nu mereu verbalizat ca atare. Nici eu, nici Marius Oprea, nici alți prieteni, printre care un fost șef de stat și aliați din UE și de peste Atlantic, nu urmărim ceva personal. Fiecare, în felul său, este "asigurat", ceea ce, într-adevăr, nu se poate spune despre toți cei care se țin de scaune sau dau târcoale, precum vulpea din celebra fabulă, puterii vremelnice. 

Ceea ce ne interesează, colectiv și personal deopotrivă, este complet altceva, incredibil în vremurile noastre: adevărul. Istoric, uman, sufletesc, cu toate nuanțele obiective și mai ales subiective. Adică nu ne dorim folosirea interesată a suferinței, proiectarea unor linii directoare strâmbe, așa cum nu credem că, prin ocultarea istoriei, am putea avea o libertate reală.

Pentru moment, nu doar securitatea energetică, alimentară, sanitară sau militară se află în joc, ci inclusiv cea memorială. Da, memoria este complexă, cuprinzând inclusiv capitole jenante, rușinoase, criminale în sensul direct al cuvântului. Punerea memoriei între paranteze permite extremele: complicii totalitarismului devin denunțătorii pseudo-pocăiți ai acestuia și cenzorii neînduplecați ai discursului public în plină democrație, așa cum urmașii direcți, biologici, ai foștilor șefi de la Securitate, USLA etc. înjură cu foc, luând peste picior, cu tupeul cunoscut, strădaniile de a ne regăsi ca națiune altitudinea de zbor. 

În fine, oriunde se află, în Țară sau în mult umflata, ca așteptări, diasporă, un singur lucru ar trebui să le/ne (re)devină clar: complicitatea și minciuna, la scară istorică, dincolo de slăbiciunile personale, nu pot garanta solidaritatea și cinstea de lipsa cărora ne plângem, indiferent de convingeri. Da, suntem o națiune tânără, în termeni de unitate teritorială, chiar dacă, la 103 ani, niciunui poștaș nu i-ar veni să creadă că mai primim scrisori, dar ne aflăm și în plină pubertate emoțională, comportamentală. De unde coșurile de pe față, pornirile hormonale, apucăturile, unghiile roase de invidie și bucuria drăcească pentru necazul altuia. 

De aceea, revenind la IICCMER, a încerca acum o stratagemă de impunere a cuiva fără expertiză și experiență, inclusiv fiu de fostă victimă, trădează același complex: refuzul adevărului. Cu orice preț și cu toate metodele. 

Peste aproape fix trei ani, în 2024, o să marcăm trei decenii și jumătate de la căderea simbolică a comunismului în România, excepția sângeroasă a Europei de Est. Cum ne vom prezenta? Cu muzee și expoziții care vor decupa personaje considerate incomode, cu cifre măsluite, cu tipologii aranjate, astfel încât diferența dintre călău și victimă să devină neglijabilă, cu cinism și aroganță? 

Mă repet: memoria este, cu adevărat, singurul, autenticul proiect de țară de care avem nevoie. Pentru a deschide, cu maturitate, un nou capitol. 

Așa să ne ajute Dumnezeu!