Regele României lui Dumnezeu

Douăzeci de minute și porțile, porțile Vilei Serena, mă despărțeau în după amiaza zilei de 25 noiembrie 1991, de clipa în care aveam să-l întâlnesc pe cel care mi-a electrizat copilăria, ieșind din poveștile bunicii Ecaterina, din istorisirile de război și din fotografiile tatei cu sabia și decorațiile regale, din oftatul greu al mamii și al bunicilor Ioan și Ioan, răniți la Oituz și la Mărășești, din monezile răspândite peste tot, în locuința noastră, în casa bunicilor și a tuturor rudelor. Citisem până atunci, cărți, mai mult sau mai puțin interzise, căutasem oameni care să-mi vorbească despre timpul dinaintea nașterii mele. Puneam semn de întrebare după semn de întrebare pe tot ce mă înconjura, pe faţa lumii în care, de ceva timp, intrasem. Răspunsurile tatei la întrebările mele copilăreşti mă plasaseră, cu treizeci de ani în urmă, într-un univers interzis, pe care, dacă îndrăzneai să-l deschizi, o păţeai rău de tot. Şoaptele, degetul dus la gură, schimbul de priviri între mama şi tata, toate gesturile de protecţie şi uneori ameninţările, mă duceau şi mai aproape de poarta regatului, temeinic instalat în mintea şi în sufletul meu. Intrasem într-un plan secret al existenței mele și știam că împlinirea lui însemna împlinirea propriei mele vieți.

Dar numai acea zi – onomastica bunicii – Sf. Muceniță Ecaterina, mi-a așternut drumul. Paralizată de emoție, intrând pe ușa deschisă de Regele Mihai, părăsită de cele mai elementare percepții, știam un singur lucru: că nu mai am cale de întors. Am trăit în primele clipe calvarul ieșirii din crusta dură a propriei mele timidități. Cenzura pe care o aplicam întregii mele ființe, mă lăsase fără aer. De unde să știu că augusta prezență avea să mă scoată la liman?! Că protocolul regal avea clemențe pe care eu însămi nu le aveam față de mine. Cuvintele și gesturile simple veneau dintr-un magnet al bunătății pe care Pronia Cerească l-a hărăzit să urce acum 90 de ani pe Tronul României! Mi se împlinea astfel nevoia disperată de a întâlni acea instanță morală, care să mă smulgă din îndelungate labirinturi și naufragii, să-mi redea suflul vital prin încredere și speranță.

M-ați întrebat atunci, Sire, după filmarea interviului, cu o îngrijorare și o iubire pe care n-o mai percepusem la vreun alt conducător al Țării, rostind aproape șoptit, un gând: ”Cu ce-ar trebui început după atâta suferință?” ”Cu Cerul și Pământul, Majestate!, m-am auzit. Cerul este Coroana Română și Pământul, Regatul României.”

23 de ani, cu și fără cameră de filmat, am fost martorul ales să asculte cuvântul Regelui despre furtunile și încrâncenările istoriei, despre încercările exilului, despre dreptate și libertate, despre credință, iubire, iertare, împăcare, despre valorile care țin în dreaptă cumpănă lumea în care trăim. O prezență morală nemaiîntâlnită îmi confirma prin cele mai mărunte gesturi și prin cuvinte simple dar precise, misiunea și vocația de suveran. Încurajată și eliberată de rigidități dar nu și de emoția momentelor, plonjam, uneori parcă dincolo de limitele mele, într-o lume pentru care nu fusesem pregătită, într-o țară care îmi fusese ascunsă, furată, dar pe care o știam și o visam... Pentru că era Țara mea despre care vorbeam cu Regele ei și al meu. Convorbirile cu Majestatea Sa mă plasau, nu o dată, în regatul limbii române, în care Regele dădea unui lexic aproape uitat, noi și adânci înțelesuri. Uneori dialogul continua cu tăceri vorbitoare. Iscodeam tăcerile Regelui cu propriile mele tăceri. Îmi răspundea la întrebări pe care nu le formulasem, sau pe care le rosteam doar în gând. Asista cu bunătate și bună credință la marile sau micile mele cazne de a înțelege ceea ce era de înțeles, când era de înțeles și cum era de înțeles. Clădea cel mai greu lucru de clădit: încrederea. Un excepțional dascăl care-ți predă acele punți și temelii ale cunoașterii , care nu se vor mai clătina sau prăbuși niciodată. Prezența Sa umplea universuri articulate doar cu măsura gândului bun.

”Este adevărat, Sire, că în 22 decembrie 1989, vi s-a telefonat să veniți în România?” “E adevărat, mi-a răspuns Majestatea Voastră, chiar mi s-a pus un avion la dispoziție, dar am refuzat, pentru că românii care au murit în decembrie, n-au murit pentru mine. Nu puteam să-mi fac dreptate profitând de moartea oamenilor.”

Toate scrisorile Regelui sunt pline de cuvinte copleșitoare.

”Regina și cu mine vă trimitem apreciere pentru felul drept în care traversați această lume”, îmi scriați, Sire, în 25 octombrie 2007. Ce să faci când Regele îți scrie așa?! Știi că e mai mult decât meriți, dar te străduiești să intri, să încapi în acele cuvinte, să le adeverești.

Privirea pierdută a Majestății Voastre prin ferestrele biroului în care a tunat Vâșinski și glasul care-mi transmitea o îngrijorare:

”Vine o vreme când cei pentru care te-ai sacrificat îți vor capul!”

Nu eram eu, ci îngerul meu păzitor îmbrăcat în straiele mele, cel ce a primit din mâna Majestății Voastre ”Medalia Regele Mihai pentru Loialitate” și ”Crucea Casei Regale”. Fiecare clipă în care am vorbit și l-am ascultat pe Regele Meu s-a cristalizat într-o prețioasă medalie pe care sufletul meu o va purta pe veci.

Întâlnirea mea din copilărie și adolescență cu Regele Mihai, în imaginație și vis, a activat un orizont de magie și mister pe puterile căruia m-am clădit. Realitatea ultimilor 27 de ani a întărit și amplificat, cu noi dimensiuni, acest orizont.

Momentul final, presupus de orice existență reală, este definitiv suspendat în temeiul logicii aflate în orizontul întâlnirii inițiale.

După atâtea renunțări și așteptări, după interdicții și sancțiuni care mi-au surclasat imaginația, mi s-a dat să trăiesc în plus față de tot ceea ce am trăit.

De aceea, îngăduiți-mi să mărturisesc, Sire:

Călătoria cu Majestatea Voastră rămâne pentru mine prezentul continuu, etern, în singura patrie posibilă: România lui Dumnezeu.

5 Decembrie 2017