"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Locotenent de artilerie (rezervist) și avocat de profesie, Nicolae ”Nae” Cojocaru a fost luat în captivitate de ruși după momentul 23 august ꞌ44, undeva în zona frontului de la Orhei.
Vor urma 9 ani cumpliți în pușcăriile și lagărele siberiene, până în 1952, când va fi repatriat, ajungând în țară în Ajunul Crăciunului, pentru ca doar peste câteva luni să fie arestat cu brutalitate de Securitate, torturat abominabil și aruncat în Gulagul de ”acasă”, de-a lungul a 12 ani mai îngrozitori decât cei îndurați în Siberiile de gheață, până la decretul din ꞌ64, când e eliberat de la Aiud.
Scris în adânc secret, în anii celei mai criminale dictaturi a Europei, mereu cu Securitatea pe urme, inestimabilul manuscris al mărturiilor sale avea să vadă lumina tiparului abia în 2005, prin grija și eforturile depuse de fostul deținut politic Gheorghe Andreica, acesta asigurându-se că memoriile păstrate de-a lungul deceniilor de văduva ofițerului Cojocaru, doamna Adelheid Roman (Cojocaru), sunt în sfârșit publicate, deși într-un tiraj minuscul, întrucât nu existau posibilități, sub titlul ”Filmul unei existențe”.
În cele ce urmează, voi apuca pe sinuosul drum al mărturisirilor lăsate posterității de Nae Cojocaru, pe care le voi corobora cu o serie de mărturii ale unor foști deținuți politic ce l-au cunoscut în spatele gratiilor, încercând astfel să redau cele mai relevante momente ale îndelungatului calvar prin care a trecut acest ofițer de carieră, o figură legendară a Gulagului și a rezistenței anticomuniste.
Drumul cadavrelor
Nae Cojocaru a fost luat prizonier de ruși în comuna Vulcan, la nord de Huși. Peste ani va relata împrejurările cu acuratețe:
”Ofițerul rus, urmat de doi soldați, a sesizat că eu sunt comandantul acestui grup și, repezindu-se la mine, mi-a pus pistolul în piept, continuând să înșire ‹pe limba lui Tolstoi› o serie nesfârșită de sudalme.
Eram într-o bluză de vară cu mânecile răsfrânte până din sus de coate și dintr-o dată s-a calmat când privirea lui a alunecat pe ceasul de la mână (un Doxa cu ramă de aur) și pe un fir negru de mătase de care atârna la buzunarul din stânga al bluzei un ceas american de mare precizie, un cronometru din dotarea bateriei, care servea la reglarea tragerilor de artilerile, ca și un stilou, pe care le-a smuls cu atâta putere că mi s-a desprins buzunarul bluzei. Era vizibil că prada i-a calmat instinctele primare și strigând încă o dată la mine: ‹afisir, niet?› (ești ofițer, nu?), și după ce m-a devalizat de tot ce a găsit la mine, m-a dat în primire la doi calmuci cu ochi la tâmple, care nu s-au lăsat nici ei mai prejos, dar nemaiavând ce să-mi ia din buzunare s-au mulțumit să-mi tragă cizmele din picioare, lăsându-mă cu tălpile goale.
Am văzut, după aceea, cum un grup de prizonieri germani și români ieșeau încolonați prin diferite ulițe ale satului și se îndreptau spre pădurea care îi înghițea.
Pe traseul din comună până în pădure se auzeau din când în când rafale scurte de pistol, iar drumul pe care treceam era marcat din loc în loc de cadavrele acelora ce fuseseră ținta de moment a celor care îi escortau”.
Evident, sovieticii i-au acuzat imediat de ”trădare”, un ofițer politic imputându-le ”că nu ne-am conformat ordinii Regelui Mihai și al guvernului de la București, care pe 23 august au încheiat ‹adna mir› (o pace) cu noi, că am continuat să luptăm împreună cu hitlereștii contra armatei sovietice, eliberatoarea țării și poporului nostru de sub jugul fascist. Și plin de mânie, ca să nu arate ce soartă ne așteaptă, a scos circa 20-30 de ofițeri și soldați germani, i-a așezat în linie pe un rând și, în fața noastră, trei ruși au descărcat automate ciuruindu-le trupurile”.
Nae Cojocaru explică, în câteva cuvinte, principala cauză a tragediei militarilor români aflați în Basarabia: ”Despre aceste mașinațiuni politico-militare (actul de la 23 august – n. aut.), unitățile românești din Basarabia n-au avut de unde ști, iar șefii noștri din țară intenționat nu ne-au anunțat, pentru ca să poată fi încercuite trupele germane, sacrificându-ne și pe noi odată cu ele”.
Urmând calea presărată cu cadavre, prizonierii au fost duși în marș forțat la Bălți, într-un lagăr uriaș. Acolo aveau să întâlnească numeroși militari români luați în captivitate de ruși după 23 august, deși încetaseră orice formă de ostilitate, prizonieratul acestora încălcând în mod brutal convențiile internaționale. Condițiile sunt înfiorătoare: foamete albastră, lipsuri de toate felurile, păduchi, presiuni de neînchipuit, umilințe peste umilințe.
Vagoanele de vite. ”Cât mai puțini la destinație”
La 14 octombrie 1944, fără a-și cunoaște destinația, aproximativ 3000 de eroi ai Armatei Regale sunt îngrămădiți în vagoane de vite. ”Noi nu știam unde va sfârși călătoria noastră și nici cât timp va dura, în schimb am văzut scris cu creta pe vagoane următorul slogan: ‹Cât mai puțini la destinație!›”, își amintește Cojocaru.
Drumul e unul al calvarului și al groazei absolute – plini de păduchi, vlăguiți, înfometați și pradă celui mai groaznic ger, militarii zac într-o mizerie de neimaginat, în fecalele numeroșilor bolnavi de dizenterie dintre care mulți vor pieri în timpul călătoriei. Trenul face scurte opriri, în codrii înghețați, pentru a fi aruncate cadavrele. Nimeni nu le sapă o groapă. Imaginile parcă ți se lipesc de retină.
Supraviețuitorii ajung ca vai de ei la Mînăstîrka. Este vorba, ne explică domnul Alexandru Mihalcea, scriitor și fost deținut politic, de ”o anexă a lagărului-centru Oranki, instalat în vechea mănăstire cu hramul Învierii: Iisus Mântuitorul – în fruntea căruia bolșevicii trăseseră cu pușca – înălțându-Se din mormânt. Acolo noii veniți i-au întâlnit pe conaționalii care căzuseră prizonieri începând cu 1942”. (Alexandru Mihalcea, ”Călău și victimă”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015)
Având în vedere condițiile de moarte trăită, tensiunile răbufnesc cu rapiditate. Cojocaru evocă gestul unor ofițeri care, văzând că repatrierea promisă e mereu amânată, și-au rupt demonstrativ cererile de înscriere în ”completarea Diviziei Tudor Vladimirescu”.
Lagărul 171. Gaura Dracului
În conformitate cu procedurile NKVD, cei mai refractari militari români (un grup de aproximativ 80 de ofițeri, din care face parte și Nae Cojocaru) sunt transferați dincolo de Volga, în cumplitul lagăr 171, unde funcționa un regim de exterminare prin muncă forțată și înfometare. Lagărul va fi fost supranumit Ciortîia dîrca – Gaura Dracului.
Cu doar 300 de grame de pâine și două porții de zemă (se putea și mai rău în Gulagul românesc, sunt numeroase dovezi în acest sens), eroii Armatei Regale munceau ca robii, cu pușca în coaste, alături de prizonieri germani și unguri, la defrișarea nesfârșitelor păduri siberiene. Un pasaj emoționat al lui Nae Cojocaru relatează cum românii găsesc, scrijelite pe buștenii unei barăci abandonate, numele mai multor compatrioți căzuți prizonieri în Basarabia și la Odesa, ulterior fiind exterminați în lagărul 171.
Prizonierii români declanșează greva foamei
Unul dintre cele mai importante capitole ale rezistenței din Gulag îl reprezintă greva foamei declanșată de prizonierii români, în semn de protest față de modul în care URSS nesocotea Convenția de la Haga. Greva foamei presupunea, evident, riscul morții, întrucât prizonierii erau subnutriți, bolnavi și lipsiți de orice asistență medicală. De notat că locotenentul Nae Cojocaru a făcut parte din grupul de negociere care a solicitat unui general-colonel sovietic să le confirme în scris greviștilor că au dreptate în privința contestării prizonieratului.
Li se promite că vor fi repatriați curând, dar urmează un marș forțat prin taiga, din lagăr în lagăr, apoi dintr-un tren de vite în alt tren de vite (”vagon-stil bou”, punctează Cojocaru) pentru a ajunge din nou, după un an, în punctul din care plecaseră: Oranki-Mînăstîrka. Drept urmare, la 6 februarie 1948, 3500 de ofițeri români au declarat greva foamei, solicitând să le fie anunțată data exactă a repatrierii. Au acceptat o primă porție de mâncare după 8 zile, când li s-a comunicat că data va fi 1 iunie 1948.
În același timp însă, NKVD-ul a încercat să-i zdrobească pe liderii greviștilor. Dintr-odată, locotenentul Nicolae Cojocaru, căpitanul Alexandru Bălan și sublocotenentul Ion Teodorescu s-au trezit anchetați pentru ”criticarea și discutarea defavorabilă a principiilor marxiste, a sistemului social-politic sovietic și chiar a aceluia instaurat în țară”. Cu alte cuvinte, deși aflați în Gulagul siberian, NKVD-ul îi acuza chiar și de faptul că nu recunoașteau regimul genocidar al lui Gheorghiu-Dej. De altfel, în timpul anchetei, Cojocaru, Bălan și Teodorescu primesc vești de ”acasă”:
”Ni se spunea deschis, fără nici o jenă, că elemente ca noi nu sunt dorite de guvernul de la București și că guvernul Groza i-a rugat chiar pe ei să găsească pentru noi vreo insulă rătăcită prin nordul îndepărtat unde să ne petrecem restul zilelor”.
Cât despre contestarea și combaterea marxismului, această acuzație făcea deja nenumărate victime și în România. Printre altele, cei trei au fost acuzați și că refuzau să muncească. Li s-a înscenat un proces-mascaradă și au primit curând condamnările, la 25 martie: Cojocaru 12 ani, Bălan 8 și Teodorescu 5, cu toții fiind osândiți la ”muncă silnică în lagărele îndepărtate”. La scurt timp însă, Procuratura din Gorki va solicita majorarea pedepselor, ceea ce se și întâmplă, cu maximă celeritate, condamnarea lui Nae Cojocaru ajungând la 25 de ani.
Vorkuta. La nord de cercul polar arctic
Urmează trei ani și jumătate de muncă zdrobitoare în terifiantele lagăre de exterminare din complexul Vorkuta, la nord de cercul polar arctic. Condițiile sunt groaznice, se muncește ore-n șir în subteran, în mai multe schimburi, în extracții de cărbune. Au loc accidente cu mulți morți, acumulări de gaze, umilințe peste umilințe.
Tot la Vorkuta, Cojocaru întâlnește niște românce, printre care și pe Valerica Bărbulescu, odinioară răpită de NKVD din fața liceului bucureștean ”Gheorghe Lazăr”. Iată câteva frânturi din drama ei:
”Într-una din zile – eram în perioada nopții polare –, în învălmășeala ce se crea la sosirea schimbului, în întunericul în care nu puteai distinge figura oamenilor, am auzit vorbă românească, rostită de glasul unor femei care se aflau la câțiva metri de noi.
Într-adevăr, lângă noi se aflau câteva femei care, păzite de o gardiană, veniseră la vizita medicală în lagărul nostru, unde se afla un dispensar.
Atunci am întâlnit-o pe Valerica Bărbulescu, tânăra avocată din București, originară din Constanța, care fusese răpită într-o seară de organele siguranței noastrei (se întâmplase în ꞌ45, când începuse transformarea fostei Siguranțe în Securitate, via Corpul Detectivilor, proces finalizat în august 1948 – n. aut.), agenții ruși împreună cu agenții NKVD-ului, din stația de tramvai, din fața Liceului Lazăr, dispărând astfel fără urmă și fără ca familia ei să știe ceva de ea...
De atunci n-am mai putut afla nimic despre ea, până în 1964, când am fost eliberat din închisoarea de la Aiud și interesându-mă la adresa familiei ei am reîntâlnit-o. Venită în țară în 1955 – după 10 ani de detenție la ruși – s-a căsătorit încă din Uniunea Sovietică cu Sergiu Glave (unul dintre fiii adoptivi ai generalului Petrovicescu), care se afla și el deportat și condamnat în Uniunea Sovietică, fost căpitan în armatele de munte ale generalului Avramescu...”.
Gulagul de ”acasă”
După aproape 11 ani de front, pușcării și lagăre siberiene, Nae Cojocaru e în sfârșit repatriat, alături de alți eroi ai Armatei Regale. Trenul de vite ajunge, în Ajunul Crăciunului din 1952, la Sighetul Marmației. De-a lungul peronului îi așteaptă copoii Securității și numeroși milițieni, uluiți că foștii prizonieri îngenunchează și sărută pământul. Ăștia nu știu ce-i așteaptă?!, se întrebau securiștii.
Următoarele două săptămâni sunt ”cazați”, sub pază, într-o fostă cazarmă grănicerească aflată în imediata proximitate a pușcăriei Sighet. E momentul în care militarii află cu stupoare că sunt vecini cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, George Brătianu și cu multe alte personalități condamnate. Apoi urmează o nouă îngrămădire în vagoane de vite și sunt trimiși la București. Scurta oprire la Brașov e descrisă memorabil de Nae Cojocaru:
”La Brașov am văzut printre gratiile ferestrelor de la vagoane că deasupra stației stătea scris cu litere mari ‹Gara I. V. Stalin›. Un urlet prelung de revoltă, ca venit din menajeria unui circ cu animale sălbatice, s-a ridicat în văzduh din toate vagoanele”.
Ajunși la București, au fost duși în lagărul de la Ghencea, fiind tratați în continuare ca niște prizonieri, întrucât erau considerați oricum ”dușmani ai poporului”. După câteva luni de noi șicane și privațiuni (unii fiind ținuți la Fortul 13 Jilava), punerea în libertate s-a făcut noaptea, ca să nu-i vadă lumea, fiind duși cu duba în spatele Gării de Nord și lăsați pe trotuare. Nae Cojocaru s-a dus direct în satul său natal, Vulturul, unde a aflat că tatăl îi murise și că mama, grav bolnavă, nu mai avea mult de trăit. Un securist l-a sfătuit să plece, spunându-i că nu-l vede bine dacă rămâne acolo.
Intuind că i se pregătea arestarea (la fel se întâmpla și în cazul celorlalți foși prizonieri, cărora securiștii le fabricau dosare), Nae Cojocaru își procură un buletin fals și intră în clandestinitate, reușind chiar să se angajeze, o scurtă perioadă, pe un șantier al patriei. Amână câteva luni inevitabilul, însă e arestat și începe un nou calvar, de data aceasta de aproape 12 ani.
Torturat de securiști
Va nota despre torturile suferite în anchetele MAI: ”Le-am suportat până la pierderea cunoștinței când, după ce mă aruncau îmbrăcat în cada unei băi cu apă rece, o porneu de la capăt”.
Cojocaru va fi bătut cumplit și de torționarul Brânzaru, ”sinistru personaj de tristă aducere aminte, a cărui statură colosală, alcătuită din mușchi și osânză, sfida gerul iernii, umblând doar într-o cămașă cu mânecă scurtă”. Fost boxer la Dinamo, Brânzarul îl va tortura și călca în picioare pe călugărul Bartolomeu Anania, dar și pe mulți alții, devenind o prezență demoniacă a memorialisticii.
E acuzat mincinos de legături cu partizanii, însă Nae Cojocaru neagă categoric, rămânând de nezdrobit:
”De aici o serie întreagă de bătăi care au culminat cu acea lovitură ce mi-a lăsat urme pentru tot restul vieții: unul din bătăușii de meserie ai Securității, despre care mai târziu am aflat că fusese campion național la box, mi-a aplicat o lovitură cu pumnul atât de puternică, încât m-a trimis în nesimțire pe parchet. Forța de șoc a loviturii a fost atât de puternică încât mi-a prins buzele între dinții din față. Am simțit atunci o amețeală care ca ceva cald și plăcut m-a aruncat într-un somn adânc prin care am auzit doar atât: ‹Linca, ce-ai făcut, puteai să-l omori!›”.
E vorba despre alt boxer ajuns unealtă a securiștilor, de data asta unul celebru – Nicolae Linca, campion medaliat cu aur la Jocurile Olimpice de la Melbourne, în 1956. Nu va mira pe nimeni că Linca (asemeni multor altor bătăuși ai Securității) avea să fie trecut în rezervă cu babanul grad de locotenent-colonel, de la clubul Dinamo. În ultimii ani de viață a fost rătăcit total, nu își mai recunoștea rudele și nu mai știa cum îl cheamă.
”În 40 de ani de carieră a susținut, oficial, 306 meciuri. Neoficial... Nu credem că Federația, juriile, publicul vor fi cunoscut și celălalt gen de prestații ale pugilistului. Din 1990 a fost diagnosticat cu coxartoză de șold drept și Parkinson post-traumatic. A murit în 2008”, punctează Alexandru Mihalcea, care l-a cunoscut în spatele gratiilor pe Nae Cojocaru.
(Fortul 13 Jilava / sursa foto: arhiva Podul.ro)
În morga Jilavei, printre cadavre
După anchetă, ofițerul de carieră ajunge la Jilava. În vara lui 1953, face parte dintr-un grup de aproximativ 40 de deținuți care declară greva foamei, contestând cu vehemență condițiile criminale. Jilava e un etalon al cruzimii, vor fi reprimați cu o brutalitate ieșită din comun. Stâlcirea lor în bătaie se face sub directa îndrumare a directorului Direcției Penitenciarelor, colonelul Ioan Baciu, al cărui profil real îl aflăm din ”Dicționarul ofițerilor DGP”: ”Fost băiat de prăvălie, utecist ilegalist, fost chelner la Athénée Palace și Aro-Brașov; a introdus în pușcării metoda ‹ștergerii urmelor› prin ascunderea cadavrelor în locuri necunoscute”.
Deținuții greviști sunt puși în lanțuri și aruncați la izolare. Fiindcă toate ”Negrele” erau ocupate deja de camarazii săi, Cojocaru a fost băgat în morga închisorii, unde a găsit două cadavre.
După executarea sancțiunii, e transferat la Aiud. Având în vedere istoricul protestelor sale, e băgat direct la Zarcă – în pușcăria din lăuntrul închisorii mari, care însuma 60 de celule izolate și supuse celui mai drastic regim carceral. Condițiile sunt îngrozitoare: frig, foamete, umezeală, mizerie, mucegai, păduchi, inexistența oricărei asistențe medicale. Nu puțini sunt cei care mor.
Comandantul Aiudului e criminalul în masă Iosif Koller, fost brigadist în Războiul Civil din Spania. Uciderea unui deținut la ordinul lui va provoca o mare revoltă – detalii AICI. În contextul Revoluției din Ungaria, e declanșat un nou val de teroare stalinistă, resimțit cumplit în pușcării și lagăre. Bunăoară, în iarna 56-57, deținuților din Zarcă li se iau până și zdrențele de pulovere, deși cârpele alea deșirate nu mai puteau fi numite așa. Mulți dintre ei mor în chinuri și ajung în gropi comune. Teroarea e omniprezentă.
Aiud. Cea mai mare grevă a foamei din Gulagul românesc
Rezultatul e (după unii memorialiști) cea mai mare grevă a foamei din Gulagul românesc, declanșată în Săptămâna Mare a Paștilor din 1957. Evident că Nae Cojocaru se numără printre liderii protestatarilor, după ce, în trecut, participase și la cea mai mare grevă a foamei din Gulagul siberian. Ofițerul va relata împrejurările:
”Era ziua de miercuri din Săptămâna Mare, când, în timp ce gardienii executau programul dimineții, zidurile celulelor au început să vibreze de muzica bătăilor în morse, anunțând scurt că imediat după terminarea programului vom declanșa brusc acțiunea de protest printr-o izbucnire violentă, însoțită de strigăte și îndemnuri la greva foamei, acțiune care să fie însoțită de sfărâmarea și aruncarea obloanelor de la fereste, ca simbol al descătușării și al luminii. (...)
Gardienii au fugit spre poarta I-a, iar deținuții de drept comun de pe la bucătărie și servicii priveau în sus la chipurile celor pe care pentru prima oară îi vedeau printre gratiile ferestrelor rămase fără obloane. (...)
Atunci, în acea dimineață de primăvară, lumea orașului Aiud a putut vedea pentru prima oară chipul oamenilor care se arătau la ferestrele celulelor în lumina soarelui de primăvară, iar ei au putut vedea cum locuitorii Aiudului se apropiau cu priviri dilatate și sufletul la gură, de închisoare, ca de o casă cu stihii”.
Greva de la Aiud avea să se întindă pe durata a 23 de zile, la protest participând peste 700 de deținuți. Pe fundalul represiunilor ce au urmat, Cojocaru e transferat la Gherla, alături de alți deținuți refractari, în timp ce țărăniștii iau drumul Rîmnicului Sărat, spre bestiala Închisoare a Tăcerii, unde Ion Mihalache avea să fie asasinat.
(Zid al penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)
Zidit de viu și lăsat să putrezească în propriile dejecții
La Gherla e comandant Petrache Goiciu , un criminal psihopat în serie, vechi prieten la cataramă cu Gheorghiu-Dej. Aici are loc unul din cele mai incredibile episoade ale Gulagului românesc – nici mai mult, nici mai puțin, pentru că refuză să se lase zdrobit de administrație, Nae Cojocaru și bătut de Goiciu personal, cu pumnii și cizmele în gura, acesta dând apoi ordine. ca deținutul să fie pus în lanțuri și zidit de viu, într-un cotlon al închisorii – un spațiu sufocant unde e lăsat să putrezească în propriile dejecții, luni în șir, fiind hrănit printr-o mică spărtură în perete. Iată relatarea ofițerului:
”Doi gardieni s-au așezat jos, mi-au pus lanțurile la picioare și cătușele la mâini. Ultima secvență pe care am reținut-o – pentru că imediat mi-am pierdut cunoștința – a fost figura schimonosită și plină de ură sălbatică a lui Goiciu, care, aplecându-se asupra mea, mi-a suflat cu putere fumul țigării în față, după care mi-a aplicat o lovitură cu cizma și alta cu pumnul în plină figură. (...) Cât a trecut de la secunda aceea fatală când mi-am pierdut cunoștința, nu aveam de unde ști atunci când mai târziu am deschis ochii și m-am trezit undeva în întuneric, pe ciment.
Mă aflam ghemuit pe răceala cimentului și lângă mine am găsit o somieră de fier scundă, pe care era așezată amintirea unei rogojini și o pătură cazonă, tocită și spartă. Pe bucata de scândură era așezată o gamelă, iar alături o tinetă de murdărie”.
Zidindu-l într-un cotlon de zarcă, în cea mai cruntă izolare și pradă celei mai adânci disperări, Goiciu speră că îl va împinge pe deținut la suicid, scăpând astfel de o grijă:
”Și tot bâjbâind cu palmele pe pereți, ca să disting orice amănunt al interiorului acestui mic cavou, am dat cu palma peste ceva ca un cui bătut puternic în perete, în fundul celulei: era un cârlig metalic. Am rămas o clipă locului, neștiind ce să cred, dar dintr-odată s-a făcut lumină în mintea mea, pentru că mi-am dat seama din ordinul cui și cu ce gând fusese fixat acolo”.
Însă Nae Cojocaru nu comite păcatul autonimicirii și nici nu se lasă zdrobit de cavoul pe care i l-a pregătit Goiciu, dând dovadă de o tărie de-a dreptul înspăimântătoare, având în vedere toate nenorocirile pe care le-a îndurat. E zidit în iunie ꞌ57, fiind scos la 1 aprilie ꞌ58, după un calvar întins pe aproape 9 luni! Credința în Dumnezeu a rămas ”singurul sprijin în pustiul în care mă găseam”, va mărturisi ofițerul.
(Aurel State, ofițer de carieră, erou decorat al Armatei Regale, prizonier în Siberia, deținut politic în Gulagul de ”acasă” și mărturisitor esențial)
Lacrimile lui Nae. Și Aurel State – o imagine hieratică
Urmează încă aproape 6 ani de închisori ale pierzaniei, ultima perioadă trecând prin abominabila reeducare de la Aiud, operațiune inițiată de Securitate și coordonată de colonelul criminal Gheorghe Crăciun .
Supus în permanență celor mai drastice izolări și privațiuni, după mai bine de 20 de ani de front, prizonierat în lagăre și pușcării siberiene, urmate de anchetele, lagărele și închisorile de ”acasă”, supus unor chinuri cărora nici nu le-am putea epuiza enumerarea, Nae Cojocaru va accepta, într-un târziu, o scurtă desolidarizare, pur formală, de principiile pentru care a suferit îngrozitor atâta amar de vreme. ”Căderea” lui s-a petrecut chiar cu 2-3 săptămâni înaintea eliberării din vara lui ꞌ64, acesta fiind unicul compromis pe care l-a făcut Cojocaru de-a lungul întregii sale vieți, el necolaborând niciodată cu Securitatea nici înainte, nici după acest episod. Nimeni, dar absolut nimeni nu este în măsură să-l critice vreodată pe Nae Cojocaru pentru căderea de la Aiud.
Într-un interviu pe care mi-a făcut onoarea să mi-l ofere în urmă cu niște ani, regretatul scriitor și fost deținut politic Marcel Petrișor mi-a relatat sfâșietorul episod al căderii lui Nae Cojocaru:
”Răzvan Gheorghe: Cine a mai rezistat total presiunilor de la Aiud?
Marcel Petrişor: Prinţul Alexandru Ghica a rezistat, nea Petrache Ţuţea a rezistat – fiindcă beneficia de un regim mai slobod de la Crăciun, doar fuseseră prieteni în tinereţea clujeană –, Aurel State a rezistat...
Răzvan Gheorghe: Nae Cojocaru?
Marcel Petrişor: Din păcate, Nae Cojocaru a căzut chiar în cea din urmă clipă, cu puţin timp înaintea eliberării la care aproape că nu mai speram. Dacă noi am fost eliberați în iulie '64, Nae cedat prin mai... Să ne-nțelegem, Nae Cojocaru a fost opozantul care, datorită revoltelor pe care le-arnise la Aiud, a fost dat pe mâna lui Petrache Goiciu, la Gherla. . Drept pedeapsă, pentru că se încăpăţână să nu se lase zdrobit, Goiciu la zidit de viu pe Nae Cojocaru, într-o celulă. Timp de nouă luni, bestia la hrănit pe o găurică și la lăsat să putrezească acolo, sufocat de propriile dejecții. Iată că, după ani în șir de rezistență la cel mai înalt nivel, Nae avea să cadă la Aiud, unde, până la urmă, a plecat urechea la „cântul” lui Crăciun, care să îndeplinească rigorile Securității, și a acceptat ideea reedducării.
Într-o zi, administraţia l-a trimis pe Nae în celula lui Aurel State, cu scopul de a-l convinge să cedeze şi să-şi recunoască greşeala de a fi fost legionar. Am fost de faţă la acea întâlnire dezolantă și ne-a durât amarnic. Din momentul în care l-a văzut pe Nae, Aurel a înţeles rostul vizitei, dar nu a rostit nici un cuvânt şi l-a aşteptat pe acesta să deschidă gura. Numai că, atunci când a făcut-o, Aurel a spus un „Nu!” răspicat, dublat de un gest al mâinii, ce trăda lehamitea absolută, iar Nae s-a prăbușit la picioarele lui şi a început să plângă în hohote. Însă Aurel State s-a sprijinit în cârje, l-a îmbrăţişat şi i-a întins obrazul, fiindcă ţinea enorm la el.
„Iartă-mă!”, i-a spus Nae, şi-apoi a continuat: „N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrăţişez şi să recunosc că m-ai depăşit. Vorkuta şi Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea...”
Aurel State nu a mai spus nimic în afara acelui „Nu” categoric. Ţin minte că Nae Cojocaru încă mai plângea când gardianul l-a scos din celula noastră şi l-a dus îndărăt...
Răzvan Gheorghe: Măreţ acel „nu” rostit de Aurel State!
Marcel Petrişor: Măreţ, într-adevăr! Totuşi, gândiţi-vă că Aurel State primise bătăi cu nemiluita şi avea aproximativ 120 de fracturi în el! V-am spus, sunt unii oameni care te-nspăimântă prin chiar forţa exemplului de neatârnare pe care-l dau!” (citește AICI întregul interviu acordat de Marcel Petrișor)
(Regretatul domn Marcel Petrișor, scriitor, mărturisitor esențial și fost deținut politic)
A se nota că, după eliberare, Nae Cojocaru a rămas un om demn, o încarnare a principiilor în care a crezut întreaga viață, desolidarizarea de la Aiud fiind pur formală. A dus o viață extrem de grea, la marginea societății comuniste, fiind ostracizat în permanență. Asta nu l-a oprit să își asume noi riscuri ce i-ar fi putut fi letale, reușind să scrie și să lase posterității un manuscris inestimabil, care nu este atât despre el cât despre tragedia noastră a tuturor, a bunicilor și a părinților noștri.
Astăzi, în țara condusă de urmașii ideologici și biologici ai criminalilor comuniști, Nicolae Cojocaru rămâne un erou uitat. Veșnica lui pomenire!
