"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În esențiala lucrare memorialistică ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (Editura Marineasa, Timișoara, 1993), partizanul Ion Gavrilă Ogoranu relatează, cu o acuratețe ce-ți face pielea de găină, și impresionanta împrejurare în care a deslușit ochii mamei sale în ochii disperați ai unei capre negre ce își proteja iezii plăpânzi, pe care era cât pe ce să o împuște, pe creste de munte, în anii îndelungatei sale rezistențe.
”Tremura toată de frică, bătea nerăbdătoare din picioare și mă privea cu atâta spaimă și rugăminte că ochii mi s-au umplut de lacrimi. (…) Privirea acelei mame mi-a oprit de-atunci degetul pe trăgaci atunci când am mai întâlnit căprioare în cătarea puștii. Ochii mamei mele i-am văzut atunci, ochii disperați ai tuturor mamelor din lume”, relata partizanul.
(Sursa foto: natgeo.ro)
În cele ce urmează vă prezentăm în integralitate fragmentele amintite, acestea fiind publicate pe Facebook de pagina Rezistența Anticomunistă din Banat (detalii AICI).
”Mi s-a întâmplat într-o zi un lucru care m-a impresionat adânc: intrând într-o scoacă, deasupra brazilor, am zărit pe coasta opusă o familie de capre negre (un țap și o capră cu doi iezi). Cât m-a zărit, țapul a șuierat dând alarma și din câteva salturi a trecut muchea, făcând zadarnică împușcătura Z.B.-ului meu, trasă dintr-o poziție incomodă.
Deși a auzit detunătura armei și mă vedea, capra n-a fugit ci-și îndemna disperată iezii plăpânzi, care se uitau curioși la mine, neluând în seamă behăitul nerăbdător al mamei. Eram cu pușca lui Ghiță și mă uitam prin lunetă, care-mi aducea capra la câțiva metri. Tremura toată de frică, bătea nerăbdătoare din picioare și mă privea cu atâta spaimă și rugăminte că ochii mi s-au umplut de lacrimi. În sfârșit au priceput și iezii că ceva nu-i bine și s-au luat, împleticindu-se în picioarele crude, după mama lor, care nu a trecut muchea decât atunci când și-a văzut puii dincolo de vederea mea.. (Ion Gavrilă Ogoranu, ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, vol. I Editura Marineasa, Timișoara, 1993)
Amintim că mama lui Ion Gavrilă Ogoranu a pătimit numeroase arestări și nenorociri din partea Securității, întreaga familie fiind zdrobită de poliția politică – situația va fi fost similară în cazurile tuturor familiilor luptătorilor din munți. Într-un interviu acordat doamnei Lucia Hossu Longin (”Memorialul Durerii. O istorie care nu se învață la școală”, Humanitas, București, 2012), ”Moșuꞌ” Gavrilă relata împrejurările în care a putut să își revadă mama, în 1973, după ani și ani de rezistență în munți urmați de alții la fel de grei, de clandestinitate și pribegie, mereu în cătarea Securității.
Hotărât să fugă din țară prin Iugoslavia, Gavrilă Ogoranu știe că nu poate face asta decât după ce își mai vede o dată mama, casa părintească și munții atât de dragi inimii lui. Așa că revine în puterea nopții în satul natal și se ascunde în podul cu fân al casei părintești, neștiind dacă ai lui mai locuiau încă acolo. A doua zi dimineață își vede mama în curte și, când rămâne singură, dă fuga la ea să o strângă în brațe. Însă femeia nu doar că nu-l mai recunoaște, dar îl consideră ”securist” și vrea să-l dea afară din ogradă. Asta pentru că, de-a lungul anilor, Securitatea trimisese mai mulți ”Ioni” care s-au dat drept fiul ei, securiștii încercând să afle astfel dacă bătrâna mai știa ceva despre Ion Gavrilă Ogoranu, dacă păstrau legătura, dacă era mort sau fugit peste granițe. Doar după ce partizanul îi arată semnele distinctive din naștere, printre care o aluniță, mama îl recunoaște și-l îmbrățișează.
(Partizanul Ion Gavrilă Ogoranu)
Vă prezint mai jos fragmentele din interviul Luciei Hossu Longin în care Ion Gavrilă Ogoranu relatează episodul revederii mamei sale:
”În 1973, am ajuns la concluzia că totuși va trebui să trec granița (cu Iugoslavia – n. red.). Nu vedeam problema atât de grea, în definitiv, întrucât granița nu putea fi păzită mai bine decât atunci când am fost noi înconjurați (se referă la perioada petrecută în munți – n. red.). Însă nu puteam pleca din țară până când nu-mi mai vedeam o dată mama și casa părintească, și munții. Parcă simțeam nevoia… (…) Și asta a făcut să mă duc la Făgăraș. (…)
Eu am ajuns noaptea și am intrat nehotărât, că nu voiam să intru, voiam să intru să mă duc în podul cu fân, să observ în curte, dacă într-adevăr ai mei stau acolo sau au fost scoși, așa cum se întâmpla în multe locuri. Și momentul când am găsit siguranța că mă aflu în curte la mine a fost când am găsit jugul bivolițelor, însă putea să fie și altcineva, să fi rămas și pe ei să-i scoată așa. Și abia dimineața, când am văzut pe soră-mea căsătorită, am văzut doi feciori care luau coasele și plecau, încă nu eram sigur, până când am văzut-o pe mama ieșind. N-am putut fi sigur decât atunci când am găsit-o pe mama singură, și ce m-a mirat e răceala cu care m-o primit și amenințarea că să ies și să plec. Și n-am înțeles… (…) Nu m-a recunoscut. Securitatea s-a folosit de procedeul ăsta: au venit în câteva rânduri inși care spuneau: ‹Mamă, uite, am venit acasă, eu sunt Ion› și bineînțeles că nu i-a recunoscut și i-a scos afară din curte”.
Episodul a fost descris, în cadrul aceluiași interviu, și de Ana Gavrilă, soția partizanului:
”Mama lui nu voia să recunoască, pentru că mulți se duceau la mama-soacră și spuneau că el e băiatul ei. Și i-o spus: ‹Mamă, eu sunt Ion›.
‹Du-te, zice, că mai vin mulți Ioni aicea›
Nu știa cum cum s-o convingă, cum să-i spună… (…)
‹Mamă, ce semne avea copilul dumitale?›
Și atunci o spus: o aluniță și încă un semn, și o lăcrimat și o spus ‹Dragul mamii›, atunci numai l-o recunoscut”.
”Moșuꞌ” Ion Gavrilă Ogoranu avea să fie arestat în dimineața zilei de 29 iunie 1976, după 28 de ani de viață clandestină – mai multe detalii AICI.
