DEZVĂLUIRI inedite. Profeticele cuvinte pe care Corneliu Coposu i le-a spus călăului Alexandru Vișinescu, în februarie ꞌ90. Sălbaticele bătăi primite de doctorul Ilie Lazăr la Închisoarea Tăcerii. ”72 de zile am stat într-un lac de sânge”

În contextul în care, regretatul doctor Ilie Lazăr – fruntaș al PNȚ, fost deținut politic și odinioară cel mai tânăr semnatar al actului Unirii de la Alba Iulia – a trecut la Dumnezeu în 6 noiembrie 1976, iar unul dintre marii săi călăi – torționarul Alexandru Vișinescu – a sucombat pe 5 noiembrie 2018, nepotul lui Ilie Lazăr, domnul Ion-Andrei Gherasim, președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu și fost secretar al Seniorului, amintește, pe Facebook, două episoade teribile și din păcate încă puțin cunoscute. 

Prima secvență relatată de Ion-Andrei Gherasim se referă la întâlnirea accidentală a lui Corneliu Coposu cu Alexandru Vișinescu, în februarie 1990, printre troiene de zăpadă, la trecerea de pietoni dintre Athenee Palace și Hotel București. Așa cum veți remarca în cele ce urmează, cuvintele rostite atunci de Senior sunt sugestive pentru modul său de gândire, pentru caracterul său. 

Al doilea episod presupune, de asemenea, o intensitate aparte, o descindere în tenebrele recente. Mai exact, domnul Ion-Andrei Gherasim publică transcrierea unei convorbiri interceptate de Securitate chiar în apartamentul de la Cluj al familiei sale, în 1971. În timpul întrevederii vizate și de alte urechi, Ilie Lazăr povestea cumplitele bătăi și cazne care i-au fost administrate la Închisoarea Tăcerii de la Rîmnicu Sărat (una dintre cele mai terifiante bolgii ale Gulagului) chiar de către Alexandru Vișinescu personal, comandant al penitenciarului. 

Interceptate chiar de poliția politică a regimului, mărturiile lui Ilie Lazăr sunt de-a dreptul îngrozitoare: doar pentru că a încercat să ia legătura cu fruntașul țărănist Ion Mihalache, acesta fiind bătrân și suferind cumplit, cu scopul de a-i ridica moralul, Ilie Lazăr va fi stâlcit în bătaie de Vișinescu și brutele sale, care îl calcă în picioare și-l izbesc în față și în piept cu călcâiul cizmelor. Pe lângă Vișinescu, care lovește cu sete în deținut, la bătaie mai iau parte nu mai puțin de 7 gardieni.   

(Doctorul Ilie Lazăr / sursa: Memorialul Sighet)

Pradă unor dureri greu de închipuit, plin de sânge și înfometat programatic, Ilie Lazăr e pus în lanțuri, 72 de zile rămânând într-o cumplită neputință, fără a i se acorda nici cea mai elementară asistență medicală. După 28 de zile i s-au scos lanțurile grele de la picioare, dar i-au fost menținute cele de la mâini. ”Sunt deci exact 72 de zile cât am stat în pat, într-un lac de sânge, fără asistență medicală”, relata Ilie Lazăr, în timp ce securiștii îi consemnau cu acuratețe mărturiile.  

Ion Mihalache avea să fie martirizat în chinuri, la 5 februarie 1963, Rîmnicu Sărat fiind, începând cu a doua jumătate a anilor ꞌ50, abominabila temniță a elitei național-țărăniste. Pe 5 februarie 2021, ziua de cenușă, am comemorat 68 de ani de la asasinarea lui Iuliu Maniu, la închisoarea Sighet, și 58 de ani de la exterminarea lui Ion Mihalache, în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, cele două crime fiind săvârșite în aceeași zi înghețată de iarnă, la o distanță de un deceniu înecat în sânge și-n teroare, de-a lungul căruia dictatura comunistă și stăpânii de la Kremlin au definitivat zdrobirea și lichidarea elitelor intelectuale și politice ale României Mari, printr-un genocid de proporții care încă își strigă victimele și criminalii.  

Podul.ro vă prezintă în integralitate comentariile și dezvăluirile lui Ion-Andrei Gherasim:  

”Bunicul meu matern, dr. Ilie Lazăr, a plecat la Domnul pe 6 noiembrie 1976. Torționarul Alexandru Vișinescu a murit pe 5 noiembrie 2018. 42 de ani, fără câteva ore… Să fi fost oare un semn?

După depoziția mea din 8 ianuarie 2015 de la procesul său, l-am privit în ochi pe Vișinescu, el nu a ridicat capul din pământ. M-am întors să plec și l-am auzit întrebându-l șoptit pe avocatul său: ‹De ăsta, de ce nu mi-ai zis nimic?›

Am să vă povestesc două întâmplări, una trăită și alta povestită, despre torționarul Alexandru Vișinescu

1. În februarie 1990 eram alături de Seniorul Corneliu Coposu și Marius Lupuțiu, asistent personal și el al președintelui PNȚCD. Mergeam la o întâlnire politică pe care Seniorul o avea cu 2 parlamentari RPR (partidul gaullist al lui Jacques Chirac), la fostul hotel București, actualmente Radisson. Ninsese mult în ultimele zile și se formaseră troiene de zăpadă. Când am ajuns la trecerea de pietoni dintre Athenee Palace și hotel București, îl văd pe Senior cum, sprinten, o ia mai repede și ajunge cu vreo 10 metri înaintea noastră, în fața unei persoane gârbovite, căreia începe să-i spună ceva. Ajungând cu Marius în dreptul lor, îl vâd pe acel individ alb la față, complet blocat. Domnul președinte se întoarce spre noi și ne spune:  

– Știți cine este domnul? Acesta este Alexandru Vișinescu, cel care m-a schingiuit și m-a bătut până aproape de moarte la Râmnicu Sărat.

Când am auzit aceasta, și Marius, și eu, am vrut să sărim pe el. Seniorul a pus o mână fermă în fața noastră și ne-a spus răspicat:  

– Nu! Nu vă legați de el! Doar Dumnezeu este cel care are dreptul să-l judece!

Apoi, s-a reîntors spre Vișinescu și i-a spus acele cuvinte memorabile:  

– Dacă cumva va fi vreodată un proces împotriva ta, iar eu voi mai trăi, să mă chemi de martor, pentru că voi spune că numai un nebun putea să facă ceea ce ai făcut tu acolo.  

S-a uitat la el, ne-a făcut un semn și am plecat spre hotel.

(Închisoarea Tăcerii, Râmnicu Sărat / sursa: arhiva Podul.ro)

2. Un bun prieten istoric, dl. Cosmin Budeancă, mi-a trimis acum ceva timp, pe email, o transcriere a unei convorbiri interceptate de către Securitate, în apartamentul familiei mele de la Cluj, în 1971. Vă redau cele scrise (păstrând întocmai transcrierea agramată a securiștilor):

”...Obiectivul (Ilie Lazăr) afirmă că a terminat acuma niște scrieri, apoi spune că pe unul dintre prietenii săi, căruia i-a găsit o cruciuliță l-a bătut crunt. Iustin (este vorba de preotul greco-catolic Iustin) spune că obiectivul să caute să înflorească ceea ce scrie, pentru că nici nu are ce înflori, deoarece nici nu se poate scrie realitatea așa de crudă cum a fost.

Obiectivul începe să-i citească din ce a scris: În toamna anului 1958 s-a petrecut un lucru care pe mine m-a costat mult de tot și anume: la un moment dat se aude un strigăt puternic, care era strigătul lui Ion Mihalache și care se adresează întregii închisori spunând textual:

”Fraților, aici vorbește Ion Mihalache. Aflați că de ani de zile sufăr groaznic de rinichi și cer să fiu operat, și având o puternică hemoragie sunt mereu refuzat”.

După aceasta s-a mai auzit că se luptă cu medicul închisorii, în prezența ofițerului de serviciu și a unui plutonier cunoscut ca o mare canalie și bătăuș, cu care am avut și eu de a face. După această discuție s-au auzit țipete și lovituri puternice de palme și pumni. A doua zi, scoțându-l la plimbare și trecând pe sub gardul (ferestruica probabil – n. red.) celulei mele, am crezut că-mi este datoria, fiind frați de cruce și de suferință, să-l încurajez. Cam mare riscul pentru mine. M-am urcat pe geam. Am cântat să-l încurajez. I-am zis să-și păstreze moralul și să se reșină de a-i provoca, deoarece mereu îi vor aplica pedepse grele care-l vor distruge.

În timp ce eu eram la geam, se aude o puternică lovitură în ușă și intră același gardian rău și mic de statură, pe care l-am avut ca supraveghetor permanent al meu și înainte de a pleca la spital. Acesta strigă:  

– Ce ai făcut, banditule?

Îi răspund:  

– Dvs. credeți că nu am știut că și domnul meu, Mihalache, este aici, în această închisoare? Că puteți mereu să-l batjocoriți și să îl bateți? Eu, auzind strigătele lui, și loviturile ce i s-au aplicat, ca prieten, am crezut de datoria mea să-l îmbărbătez și nimic mai mult. Din partea mea, moral și sufletesc, și... 

(Așa arată celulele de la Închisoarea Tăcerii / sursa: arhiva Podul.ro)

După cele petrecute, gardianul iese și eu aștept resemnat să mi se aplice o aprigă pedeapsă... Au trecut de la această faptă 4 zile fără să intre nimeni la mine în celulă. Exact în a 4-a zi intră la mine în celulă, directorul închisorii, Vișinescu, însoțit de 7 inși, între care locotenentul de serviciu, doi plutonieri, sergentul intern și alți gardieni și mi se adresează textual:  

– Să reconstituim cum te-ai postat în geam și ce ai vorbit cu deținutul care-și făcea plimbarea.

Fiind convins că totul vine de conducerea centrală de la București, i-am răspuns foarte calm:  

– D-le director, dvs. ați fost convins că eu și toți deținuții nu am avut cunoștiință că și deținutul Ion Mihalache este aicea cu noi, în această închisoare? Ori eu, chiar și fără strigătul lui disperat și bătaia ce i s-a aplicat, am știut că și el este aici, și aflând cât este de bolnav și că de ani de zile cere să fie operat și mereu este refuzat, mi-am crezut de datorie să-l încurajez, deoarece noi suntem legați sufletește și în suferințele cu care suntem, iar din partea mea, care sunt mai tânăr este ceva de ordin sufletesc, totul s-a petrecut spontan, fără premeditare. Și iată, vă arăt, simplu de tot, cum m-am urcat la geam.  

Pun piciorul pe patul de fier și cu al doilea eram deja în geam. Totul s-a petrecut într-un minut. Susținut de gardianul de serviciu, m-am dat jos, și în acel moment, cu o furie de nedescris și cu înjurături, el, directorul închisorii, Vișinescu, s-a repezit la mine aplicându-mi câțiva pumni de boxer în cap, în urma cărora, înfometat fiind, cu picioarele și mâinile inflamate, am căzut jos. După aceste puternice lovituri, s-au repezit la mine toți însoțitorii, începând cu locotenentul, și toți la rând. Văzând că mă asasinează și fiind deja într-un lac de sânge, am început să strig să se audă în toată închisoarea:  

– Fraților, mă asasinează șapte inși în frunte cu directorul!

După aceste puternice strigăte, se urcă pe colțul meu 4 inși și mă prind de guler. Eu țip. Ei îmi bagă tot felul de cârpe în gură. În fine, aceste zvârcoliri și luptă a mea cu ei a ținut câteva minute, ei lovindu-mă cu călcâiul bocancilor și cizmelor în față și în piept, după care, istovit de puteri, cu întregul corp într-un lac de sânge, sunt ridicat de jos și întins pe patul de fier, și, din ordinul directorului, mi se pune fier la mâini și la picioare, încât 72 de zile am stat în cumplită neputință. N-am avut atâta putere să mă dau jos din pat iar fierul greu la picioare l-am avut 28 de zile. Am fost în neputință completă, încât îmi făceam necesitățile în pat. Gura și întreaga dantură, din cauza cârpelor și celor băgate în gură, era inflamată și plină de răni. Din cauza acestei mari dureri la gură și la dantură nu m-am putut alimenta câteva luni. Fierul de la picioare era atât de greu încât nu puteam să mă întorc dintr-o parte în alta decât cu foarte mare efort și dureri. După 28 de zile, fierul de la picioare mi s-a luat, mi s-a lăsat doar fierul de la mâini, pe care mi-l luau numai când îmi aduceau mâncarea. Sunt deci exact 72 de zile cât am stat pe pat, într-un lac de sânge, fără asistență medicală. 

(Închisoarea Tăcerii / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În a cincea săptămână, urlând și cerând să vie medicul, acesta a venit însoțit de locotenentul bătăuș, care era de serviciu. Altădată venea sanitarul fără să-mi dea cel mai mic ajutor, nici nu se uita din ușă dacă mai trăiesc. I-am cerut medicului, în prezența locotenentului, să-și facă datoria și să-mi vadă rănile de pe corp, lucru la care locotenentul s-a opus categoric. Așa că 72 de zile am stat într-un lac de sânge, complet distrus și cu coastele fracturate. Constatate aceste fracturi imediat după eliberare. În felul acesta mi-am dus calvarul, până în ziua expirării condamnării penale”.

După expunerea celor două episoade, domnul Ion-Andrei Gherasim concluzionează: ”În spiritul a ceea ce au simțit și au crezut iluștrii înaintași evocați mai sus, nu pot decât să spun: Dumnezeu să te ierte, Alexandru Vișinescu!”.