Biserica și Academia (sau bâta antifascismului)

Mai vechiul autor, profesor la Viena, Oliver Jens Schmitt, recidivează. În același ziar elvețian, altminteri serios. Rețeta hermeneutică este și ea constantă: cine vorbește despre națiune, valori, credință și alte asemenea repere, în plin globalism, este automat fascist, adică, în context românesc, legionar. Urmarea o puteți intui ușor: astfel ne desprindem de Occident și ne predăm, pe față, rușilor. Autorul nu ține cont, elementar din perspectiva contextualizării istorice, că național-comunismul lui Ceaușescu a otrăvit fântânile, astfel încât este lesne, azi, după trei decenii, să diabolizăm discursul identitar, mai ales dacă, la Putna sau în Parlament, se aud stridențele lui inevitabile. Ce nu se dorește să se înțeleagă este faptul că, pe de o parte, una este naționalismul ca vehicol al totalitarismului și alta refugiul retoric în conștiința înaintașilor, a celor de dinainte de 1918, așa cum, pe de altă parte, la noi sau în alte părți, indiferent de cultură sau continent, există reflexe coagulante în fața tăvălugului mondialismului anonimizant. Ne mișcăm în continuare între internaționala proletară – “Proletari din toate țările, uniți-vă!” – și internaționala capitalistă pusă în aceste luni atât de brutal în evidență de pandemie și de răspunsurile la ea. Revenind, că place sau nu spiritelor libere de sentimente ale apartenenței, considerate primitive, mersul societăților de azi, mai ales în mica și atâta de diversa Europă – în fapt, o imensă bogăție –, riscă să fie denaturat, deturnat și chiar anihilat prin dezechilibrul referințelor. Dacă idealul major rămâne integrarea europeană, politică și economică, ideologică și militară deopotrivă, asta nu înseamnă că recursul la istoriile locale, fondatoare, ascunde de la sine, fără alte investigații, germenii naționalismului citit și el în cheie exclusiv criminală. Pe cale de consecință, nu este deloc, chiar deloc, de mirare că s-a produs o asimetrie de care profită inclusiv partidele sau grupările pe care, de data aceasta pe drept, le suspectăm de extremism. Or, soluția rezidă în balansul dintre europenitate și identitate. Unitatea în diversitate este motto-ul Uniunii Europene.

Acuza de fascism la adresa Bisericii Ortodoxe din România și a Academiei Române, bazată pe ceea ce nemții numesc plastic “die Faschismus-Keule” (aproximativ traductibilă prin bâta antifascismului) este profund neconstructivă. Da, anumite accente pot fi puse altfel, așa cum apropierea lexicală, de regulă involuntară, de lozincile trecutului recent, poate fi evitată cu un plus de grijă și de inteligență situațională. Dar, pe fond, a reproșa unor instituții eminamente memoriale că aduc în mod constant în actualitate rădăcinile unei societăți care trece, în plus, și prin trauma dezrădăcinării masive pe motive economice – mult invocata diasporă –, exprimă răutatea, dacă nu chiar ticăloșia. Adică est-europenii sunt cu atât mai buni, mai utili, mai ales în Occident, cu cât devin mai hăbăuci, uitând de unde au venit și încotro se îndreaptă. Iar ca frauda ideologică să fie totală, numim asta integrare. În calea ei stau, iată, Patriarhia și Academia. Autorul acestei briliante analize uită voluntar de istoriile, tot recente, ale elvețienilor, nemților, italienilor sau a spaniolilor sau a irlandezilor care au luat calea spre alte orizonturi, revenind la origini apoi sau rămânând în țările-gazdă fără să uite în schimb cine sunt. Dublul standard este evident. 

Pentru a trage o concluzie constructivă în doar câteva puncte: 

1. Problematica identitară nu trebuie abandonată, de partide sau de alți actori sociali, ci integrată în discuția internă de clarificare doctrinară. Altminteri, să nu ne plângem că este preluată de unii nepotriviți sau pe care așa îi considerăm noi cu tot disprețul de care suntem în stare.

2. Politicile memoriale nu au cum să fie tratate în registre legislative, mediatice și politice atât de discriminatorii încât, drept rezultat, să producă efecte de regrupare, de recuperare unilaterală, de adâncire a sentimentului că ți se spune ce trebuie să știi și ce ar fi bine nici să afli pentru că oricum este prost sau nociv.

3. Concretizarea devizei europene a unității în diversitate presupune participanți maturi, cu repere organice, în stare să asimileze diferențele fără a se simți atacați, aneatizați la o adică. Iarăși, aici este cheia unei abordări echilibrate și a profilaxiei antiextremiste de orice fel. 

4. În fine, tot în orizont european, de cultura și de credința statelor membre și ale altora nu trebuie să se atingă nimeni, așa cum prevede, de fapt, și legislația comunitară. Atentatul la matricea identitară, mai bine sau mai puțin bine distilată, tradusă, asumată, transmisă și valorificată, se va dovedi în chip real mortal mai ales în perspectiva deja vizibilă a adâncirii diferențelor economice și nu numai. Viitorul este, că ne place sau nu, al națiunilor – indiferent de numărul minorităților –, cum spunea recent și un fost președinte american detestat pentru asta de largi mase de oameni ai muncii. 

PS Un exemplu de unitate în diversitate. Azi și ieri, i-am pomenit și cinstit pe doi Sfinți: unul grec, celălalt bulgar. Nu am simțit că suntem mai puțin români!