"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Arestat de pe băncile liceului, în teribila toamnă a lui ꞌ56, la vârsta de numai 15 ani, pentru redactarea și împrăștierea unor manifeste anticomuniste în care cerea, printre altele, plecarea armatei rusești de ocupație din țară, Traian Bodea (foto sus / sursa memoriarezistenței.ro) avea să treacă prin interogatorii bestiale, anchetatorul Securității arzându-l cu țigărea și stingându-i țigări pe brațe. Calvarul tânărului sa împletit cu cel al altor zeci de mii de indezirabili zdrobiți de tăvălugul noului val de teroare stalinistă iscat în contextul Revoluției din Ungaria.
Judecat de un tribunal militar și condamnat la 3 ani și jumătate de închisoare, tânărul va ajunge în multe spații ale terorii, unul dintre acestea fiind vechiul turn al penitenciarului Ocnele Mari, în carcerele căruia (sufocante, umede, întunecate și mizerabile) erau aruncați cei mai refractari deținuți politici. Traian Bodea – viitor scriitor, memorialist și profesor de limba română – a ajuns în hrubele săpate sub turn în urma unei revolte a deținuților minori. Încătușat și bătut cu bestialitate chiar de comandantul închisorii, tânărul s-a aflat la un pas de moarte.
În cele ce urmează, vă prezint pasajul referitor la acest episod descris de domnul Traian Bodea, într-un interviu exclusiv acordat autorului acestor rânduri:
Traian Bodea: La Ocnele Mari am ajuns în 23 mai 1958 și aveam să rămân până la 5 iulie. Am stat într-o celulă mare cu alți 16 minori. Pe ceilalți din grupul plecat de la Cluj i-au trimis prin alte părți, unii au ajuns în lagăre.
La Ocnele Mari a fost cumplit, eram terorizați în mod constant. Regimul era numai de celulă, nu ne scoteau cu săptămânile la plimbare și ne snopeau în bătaie cu orice ocazie, dădeau ca animalele, gardienii fiind de o duritate dusă la extrem. Când nu ne loveau, ne înjurau și ne batjocoreau. Mâncarea era foarte proastă, abia dacă ne mai puteam ține pe picioare. Fiindcă nu mai suportam toate astea, până la urmă ne-am răsculat – îmi amintesc că imediat după Revoluție, în ziarul ”Timișoara” a apărut un articol despre revolta deținuților minori de la Ocnele Mari. A fost ca un război al Troiei. Am blocat ușa celulei cu scheletele paturilor de fier, pe care le-am demontat și le-am remontat chiar în fața ușii. Nu mai semănau a paturi, se transformaseră într-un morman de sârme și bare. Apoi am declarat greva foamei.
Au urmat unele scene de-a dreptul hazlii. De pildă, luând cu asalt ușa și chinuindu-se din răsputeri să desfacă paturile alea, gardienii au fost atât de bucuroși când au reușit să le înlăture, încât s-a produs o scenă homerică, aș zice. Când în sfârșit au năvălit în celulă, gardienii strigau ”Ura! Ura! Ura!”. Nu pot să uit cât de blocat rămăsese Attila, un coleg care-i privea cu gura larg căscată. Ne-a bufnit râsul pe toți, nu te puteai abține la o astfel de scenă, însă veselia noastră a ținut doar câteva secunde.
Evident că ne-au bătut de ne-au căpiat și ne-au ținut întinși cu burțile pe ciment. Câteva zile după aceea veneau și ne băgau mâncarea pe gât cu pâlnia, cu de-a sila, ca să ne facă să renunțăm la greva foamei. Nu a mers nici asta, că băieții își vârau degetele pe gât și vomitau în fața lor. Hrănirea cu forța se făcea după imobilizarea ta și cauza numeroase leziuni. Pe mine m-au băgat și la Neagra, într-o carceră de sub vechiul turn de la Ocnele Mari.
În turnul acela nenorocit, un turn al groazei, există mai multe carcere, mai multe negre, să le spun așa. Unele erau la etaj, altele în beciul de sub turn. Eu am stat și în unele, și în celelalte. Să vă spun cum am ajuns acolo. Când au intrat peste noi, reușind până la urmă să dărâme păturile stivuite în ușă, comandant și gardienii ne-au întrebat cine nu organizează împotriva administrației. Ne loveau și ne amenințau. Până la urmă, am făcut un pas în față, doar aveam la activ mai multă pușcărie ca celilalți, și le-am spus că am fost organizatorul. Nici n-am deschis bine gură când, hop, lângă mine a ieșit și un băiat din Petrila, Gheorghe Băgăian îl chema, care și-a asumat și el fapta.
Drept urmare, ne-au umflat pe amândoi și ne-au dus într-o celulă unde se puneau podele de lemn, că până atunci pardoselile erau de piatră, ca pe timpul vechilor ocnași. Acolo ne-au trântit pe burtă, ne-au imobilizat și am avut ”onoarea” să fim bătuți chiar de comandantul închisorii, care a pus mâna pe o stinghie babană și ne-a izbit cu toată setea. Pe mine m-a luat primul în primire. Băgăian a fost mai norocos, că obosise comandantul când i-a venit rândul, însă mie mi-a umplut spatele de dâre late cât palma, unele mai și sângerau. M-a bătut până când a obosit, mă durea întregului corp. După ce sa săturat de cât ne-a lovit cu șipcile alea, ne-au încătușat. Mie mi-au pus așa-zisele cătușe ”americane”, de-alea care se strângeau și mai mult dacă te-mișcai.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Apoi ne-au dus sub turn. Inițial intrai printr-o poartă mare, cu arcadă, pentru ca după aceea să cobori niște scări de piatră spre criptele săpate adânc sub pământ. Acolo erau patru hrube – două pe-o parte, două pe alta. M-au împins într-una din carcere, iar Băgăian a fost băgat în cea de vis-a-vis, așa că puteam vorbi. Hrubele erau răcoroase, înguste și umede. Ușile zăvorâte aveau însă niște ferestruici mici, un fel de spărturi în care se încadrează două grații în formă de cruce, pe unde mai intra aer. Bâjbâiam, întunericul era de nepătruns. Era pur și simplu sufocant. De altfel, dacă n-ar fi existat spărtura aceea mică, deținuții aruncați acolo ar fi murit sufocați, fiți convins. În scurt timp, fără să-mi dau seama, mi-a făcut rău și am leșinat. Tot orbecăind, mi se strânseseră cătușele alea nenorocite, luasem și bătaie cu ele la mâini... Băgăian a continuat să vorbească de unul singur în bezna aia, eu nu răspundeam. A strigat. Nimic. Și atunci s-a speriat, crezând că am murit, și a început să izbească cu bocancii în ușă, să strige cât putea de tare. Până la urmă l-au auzit niște gardieni. Ceea ce a urmat a fost foarte ciudat.
Prima oară, gardienii au intrat la Băgăian, care striga că i-a murit colegul. Au năvălit peste el și i-au tras o bătaie soră cu moartea, că de ce făcea zgomot. Apoi au intrat în hruba mea, dar fără să se grăbească, au luminat cu lanterna și m-au văzut căzut într-un colț. Când în sfârșit m-am dezmeticit, primul lucru pe care l-am văzut a fost un băț lung cu o măciulie luminoasă în capăt. Din clarobscurul acela s-au închegat doi gardieni care îmi țineau lanternele în ochi, privindu-mă realmente speriați. Apoi și-au pus lanternele jos și au început să-mi maseze mâinile - de la cot în jos, brațele îmi erau complet vinete. Cred că aș fi murit dacă mai întârziau 5-10 minute. Și mi-au tot masat mîinile... mi-am revenit cu greu... mi-au dat apă... Trebuie să spun că ma mirat teribil comportamentul acestor gardieni,
În fine, am rămas șapte zile în hruba aia blestemată, în același regim de Neagra pe care îl știam de la Aiud: trei zile fără mâncare, o gamelă în cea de-a patra, și apoi alte trei zile lipsite de mâncare. M-au durut cumplit încheieturile, brațele mi-au rămas vinete multe zile. Cătușele alea chiar erau criminale, vă spun asta în cunoștință de cauză, fiindcă eram obișnuit cu cătușele normale. La Securitate te duceau cu ochelari orbi și încătușat la anchetă – uneori, anchetatorul îi spunea gardianului să îți scoată cătușele, dar alteori te lăsa încătușat, semn că urma să te ia la bătaie.
Citește întregul interviu AICI.
