EXCLUSIV Interviu. ”Degetul lui Dumnezeu mi-a salvat viața!” Mărturii cutremurătoare de la Jilava, Salcia, Stoenești și Gherla. Doctorul Eustațiu Chițimia, fost deținut politic, dezvăluie fața nevăzută a lunii / Interviu eveniment

Protagonistul următorului interviu este domnul Eustațiu Chițimia (80 ani), doctor cardiolog, încă practicant, și fost deținut politic la Jilava, Salcia, Stoenești și Gherla, timp de 4 ani, până la decretul din ꞌ64.

Provenit dintr-o familie țărănească simplă, tânărul de odinioară avea să fie arestat în 1960, la numai 19 ani, din căminul Facultății de Medicină Veterinară din București, al cărei student era, securiștii punându-i în cârcă niște așa-zise declarații dușmănoase la adresa regimului, născocite cu largul concurs al unui turnător și a altor doi colegi de facultate. Total nevinovat, tânărul a fost condamnat la 5 ani de închisoare. 

”Vă mărturisesc că cel mai mare șoc pentru mine a fost faptul de a fi arestat, anchetat și condamnat la ani de închisoare pentru ceva ce nici măcar cu gândul n-am gândit. Așa am ajuns, total nevinovat, în pușcării și în lagăre. Curând, foarte curând aveam să aflu că nu eram nici pe departe un caz singular sau rarisim – cel puțin 80 % dintre deținuții politici pe care i-am întâlnit erau oameni nevinovați aruncați în spatele gratiilor, marea majoritate a celorlalți primind oricum niște sentințe disproporționate, exagerate în raport cu faptele lor reale. (...) Am văzut mulți colegi de închisoare și lagăr dezvoltând forme de schizofrenie pentru că au trecut prin mari nenorociri și nu puteau concepe că așa ceva li se întâmpla”, punctează Eustațiu Chițimia.

Mărturiile domnului doctor sunt relevante din mai multe puncte de vedere. Bunăoară, fiind arestat în debutul anilor ꞌ60, tânărul prinde pe viu destinderea ce până la urmă avea să ducă la decretul din ꞌ64 – de altfel, acesta este unicul motiv pentru care nu e snopit în bătaie la Securitatea Uranus, care cu doar puțin timp înainte fusese un veritabil abator uman unde se practicau cele mai abominabile forme de tortură, însă e amenințat și înjurat în permanență, fiind lovit puternic cu un dosar fabricat și cu ani grei de temniță și muncă silnică. 

Destinderea decisă pe line politică, de ochii Occidentului, doar pentru că regimul genocidar își resemnifica rețetarul terorii, rămânând la fel de letal, se simțea și în pușcării sau lagăre, în sensul că gardienii nu te mai călcau în picioare, cum se întâmpla cu doar un an înainte, și nici nu mai erai bătut, decât rareori, dacă nu îți realizai normele de muncă, însă condițiile efective ale detenției erau la fel de criminale și umilitoare, mâncarea la fel de mizerabilă și de puțină, asistența medicală lipsind cu desăvârșire, în timp ce sancțiunile cu izloarea – trimiterea la ”Neagra” pentru 3, 7, 10 sau mai multe zile, la frig, foame și întuneric – rămăsese o pedeapsă predilectă peste tot în Gulagul românesc. Chiar și așa, tânărul avea să vadă, în lagărul de la Stoenești, un deținut bătut de gardieni cu o asemenea sălbăticie încât urinase sânge și intrase în comă. Astfel de episoade s-au tot întâmplat și la începutul anilor ꞌ60, însă nu mai reprezentau o dominantă. 

În lagărul Salcia, Eustațiu Chițimia s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, la fel ca numeroși alți deținuți politici, trei murind cu zile până când administrația s-a dumirit de ce sufereau, deși boala va fi fost total previzibilă. A urmat o scurtă internare la spitalul din Constanța, pentru ca mai apoi, pe drumul de întoarcere în lagăr, tânărul să treacă printr-o cumpănă ce avea să-i schimbe diametral întreaga viață, plămădind de-a lungul anilor omul care a ajuns acum. Mai exact, îngrămădiți și închiși de milițieni în remorca acoperită a unui tractor, deținuții au fost cât pe ce să sfârșească înecați în Dunăre, în urma unui accident. Totul s-a petrecut în noaptea de Ajun a Crăciunului din 1960.    

”În acel moment am avut o tresărire fantastică, am simțit degetul lui Dumnezeu – vă dați seama, doar două-trei secunde au lipsit ca să sfârșim cu toții morți în Dunăre. Era iarnă, apele erau umflate, adânci, reci ca gheața, iar noi eram îngrămădiți ca niște sardine în conservă și închiși pe dinafară. 

Ne transportau doi caralii, parcă mai speriați și mai zgribuliți ca deținuții. Vă dați seama că am fi putut să-i punem la pământ, să le luăm automatele, să-i împușcăm și să evadăm, însă nimănui nu i-a trecut prin cap așa ceva. Asta pentru că noi, deținuți și temniceri deopotrivă, văzuserăm moartea în fața ochilor și am simțit că doar pronia divină ne-a oprit de la catastrofa ce s-ar fi putut petrece peste numai două sau trei secunde. Așa ne-a salvat Dumnezeu viețile într-o noaptea de Ajun”, relatează fostul deținut.  

(Fortul 13 Jilava / arhiva Podul.ro)

Printre multe alte chipuri ale detenției, domnul Eustațiu Chițimia îl evocă și pe cel al părintelui Vasilache Vasile, luminos prin excelență, dezvăluind o serie de aspecte foarte puțin cunoscute despre o discuție pe care monahul a purtat-o cu Petru Groza, miza comunistului fiind acapararea Mitropoliei Moldovei și promovarea lui Justinian Marina până în scaunul patriarhal, cum de altfel s-a și întâmplat, drumul fiind presărat cu cadavre. Părintele Vasilache Vasile avea să supraviețuiască temnițelor comuniste (nu însă și fratele său, arhimandritul Mitrofor Haralambie, martir al Gulagului), după Revoluție plecând în Statele Unite și devenind părinte arhimandrit mitrofor, vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America și Canada, dar și preot paroh la biserica Sfântul Nicolae din New York. A trecut la Domnul la 6 ianuarie 2003, ziua în care creștinii sărbătoresc botezul Mântuitorului. 

”Dacă-i spui cuiva acum ce se întâmpla acolo și ce ai văzut îți zice ‹Hai, domꞌle, vezi-ți de treabă, nu a existat așa ceva!›. Oroarea și condițiile premeditat criminale din pușcăriile și lagărele comuniste sunt de neimaginat în zilele noastre, poate că ăsta-i și motivul pentru care au fost distruse sau sunt lăsate să se năruie, cum se întâmplă la Fortul 13 Jilava și la penitenciarul Râmnicu Sărat, de exemplu, pentru a relativiza hidoșenia genocidului săvârșit. 

Dincolo de asta, toată lumea vorbește despre victimele efective ale Gulagului, despre foștii deținuți, dar cum rămâne cu numeroasele lor familii distruse?, cum rămâne cu lacrimile părinților noștri?, cu tot oceanul acesta de suferință? Sunt situații incomprehensibile pentru cei care au fost în afara fenomenului”, explică domnul Eustațiu Chițimia, nu fără durere în glas.  

Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul.

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule doctor. Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu. Să începem, vă rog, cu o serie de repere personale.

Eustațiu Chițimia: Și eu vă mulțumesc pentru dialog. Provin dintr-o familie obișnuită de la țară. Tatăl meu a fost angajat al Căilor Ferate, la București Triaj, la tranzit, unde se compuneau trenurile de marfă ce plecau în țară. Maică-mea a fost toată viața agricultoare la munca câmpului, undeva în județul Mehedinți, în comuna Bala. Acolo aveam să fac primele patru clase, între 1947 și 1951, după care am urmat gimnaziul la Chitila, între ꞌ51-ꞌ54, fostul raion Grivița Roșie-București, actualmente localitate de sine stătătoare – pe-atunci gimnaziul se făcea trei ani. Ulterior am ajuns la Școala medie de băieți Nr. 1 din Oradea, în prezent Liceul ”Emanuil Gojdu” – neoficial, așa i se spunea încă de pe-atunci –, pe care l-am absolvit în 1957. Un an mai târziu, în ꞌ58, am intrat la Facultatea de Medicină Veterinară din București, unde aveau să-mi înceapă necazurile, iar în 1960, la 19 ani, am fost arestat de Securitate. Eram student în anul al II-lea. Arestarea s-a produs în căminul Facultății. 

Răzvan Gheorghe: Care a fost motivul?        

Eustațiu Chițimia: Discuții dușmănoase la adresa conducerii statului... la adresa orânduirii comuniste în general, genul ăsta de fapte mi s-au pus în cârcă. Să vă spun cum s-a ajuns aici. În semestrul al doilea din anul I am avut ghinionul să fiu într-o cameră cu un informator care ne era coleg – mă refer la Valeriu Chirilă, originar din Ploiești, și el student în anul I, fiind însă mai mare de vârstă ca noi. N-aveam de unde să știm că era informator la Securitate. El a dat note informative despre discuțiile pe care le purtasem în acea cameră cu încă doi colegii.

Bănuiesc că totul mi s-a tras de la un anumit episod. La sfârșitul semestrului al doilea din anul I, fusesem convocat, alături de alți câțiva studenți, la o ședință cu un secretar de partid care se ocupa de învățământ pe vremea aceea. Întrucât intrasem pe primul loc în facultate, avusesem nota cea mai mare, mă numiseră responsabil cu învățământul pentru anul meu. La ședința aia am fost ridicat în picioare și pus să dau explicații în legătură cu cei 40 de restanțieri de la Biofizică, fusese jale la examen în anul ăla. 

– Ce-i cu rezultatele astea atât de slabe? O să fie vai de voi la vară, că mai aveți cinci examene! Cum s-a ajuns în situația asta? 

Și i-am răspuns: 

– Nu vă supărați, dar nu avem timp să ne pregătim pentru examene. Suntem ocupați mereu. Avem prea multă activitate obștească. 

În anii aceia, la Facultatea de Medicină Veterinară studenții aveau cursuri luni, marți și miercurea, de la 7.30 la 14.00, în timp ce după-amiezele erau programate trei ore de laborator de anatomie. Joi, vineri și sâmbătă aveam zile libere, dar, ți-ai găsit libertate, că de obicei joia ne duceau încolonați la așa-zisele munci voluntare, care de fapt erau obligatorii. La acestea se adăugau și numeroasele ședințe de UTM, că în vremea aceea se făcea îndoctrinare pentru colectivizare și nu exista săptămână lăsată de la Dumnezeu să n-ai o ședință care să îți mănânce ore din viață. Eram pur și simplu sufocați de obigații și de tot soiul de tâmpenii impuse pe line de partid, nu mai aveam timp pentru a ne pregăti temeinic examenele. Când mi-a auzit răspunsul, politrucul s-a ridicat și el în picioare, gesticulând întărâtat: 

– Dar pe noi ne interesează foarte mult pregătirea dumneavoastră politică! 

La care am ripostat, fără să stau pe gânduri: 

– Domnule, eu am venit la facultate ca să învăț medicină veterinară, nu pregătire politică. Pe mine nu mă interesează absolut deloc politica. 

– Cine nu e cu noi e împotriva noastră! – a tunat, încruntându-se. 

– Domnule, eu nu spun că aș fi împotriva cuiva, spun doar că vreau să fiu lăsat să învăț...   

– Stai jos, n-ai înțeles nimic!, mi-a tăiat-o ofițerul politic. În primul rând ne interesează pregătirea voastră politică și abia apoi pregătirea profesională.

După ședință, colegii chiar m-au întrebat de ce m-am luat în bețe cu ăla, că era cât se poate de clar că nu aș fi putut ajunge la un rezultat pozitiv cu el. În fine, tot ce am făcut a fost să-i spun adevărul. Probabil că, după acest episod, am fost luat la ochi ca unul ce refuza să asculte ordinele de educare politică. Cred că în acel moment a fost activat colegul Valeriu Chirilă, care m-a urmărit și a dat note informative la Securitate despre mine. 

Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestat? 

Eustațiu Chițimia: S-a întâmplat în incinta Facultății de Medicină Veterinară, pe Splaiul Independenței 105. M-au arestat doi locotenenți tineri de Securitate. Cum se practica pe vremea aceea, m-a chemat secretarul, spunându-mi că doi domni voiau, vezi Doamne, să vorbească cu mine. Acolo am dat cu ochii de ăștia doi. M-au întrebat cum mă cheamă și mi-au pus în față ordinul de arestare. Asta se întâmpla pe la 7.30. Apoi m-au întrebat care era dulapul meu și au început să cotrobăie prin el. N-au găsit nimic incriminator, vă dați seama. Până și ei păreau surprinși, se așteptau să găsească măcar niște cărți interzise dacă nu manifeste. 

– Hai cu noi, că poate s-o fi strecurat vreo greșeală, mi-a zis unul dintre ei.

Și m-au luat. Când mi-a fost arătat mandatul, eu m-am gândit că, de fapt, securiștii voiau să-l ancheteze din nou pe unchiul Severică și plănuiau să mă sperie pentru a scoate de la mine diverse informații referitoare la familie. În urmă cu niște ani, fratele lui tata de la Turnu Severin, care era preot, fusese arestat și condamnat la 4 ani de temniță grea pentru omisiune de denunț. Mai exact, a ajuns la închisoare pentru că nu i-a turnat la Securitate pe profesorul Dumitru Totir și pe muncitorul Dumitru Năsărâmbă, care coordonau o grupare anticomunistă în Mehedinți și care urmau să fie executați la zid. Unchiul Severică știa de activitatea lor și nu i-a denunțat. Curând însă, aveam să aflu că arestarea mea nu avea nici cea mai mică legătură cu vechea problemă a unchiului Severică, și evident că nici nu era o ”greșeală”, așa cum insinuaseră agenții trimiși să mă salte. Securiștii m-au acuzat că făcusem declarații dușmănoase și propagandă împotriva regimului de democrație populară.   

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost anchetat? V-au bătut securiștii la interogatorii?

Eustațiu Chițimia: Ancheta s-a desfășurat la Securitatea Uranus. N-am fost bătut, n-am fost chinuit fizic, dar asta fiindcă ne aflam deja în ꞌ60, începuse destinderea ce avea să ducă la decretul din ꞌ64. Colonelul Gheorghe Enoiu era încă șeful anchetelor de la Uranus. Desigur, anchetatorii m-au amenințat și m-au înjurat de toate cele, de tratamentul ăsta nu scăpai. O țineau pe-a lor cu așa-zisele mele discuții dușmănoase. Bine, eu i-am spus-o și primului anchetator, care era un căpitan Dumitrescu: 

– Colectivele voluntare nu vor da niciodată randamentul așteptat pentru că oamenii nu sunt lămuriți că asta-i calea cea mai potrivită, au tot soiul de alte probleme și nu vor lucra cu tragere de inimă.    

– De unde mă-ta știi tu asta?, a explodat securistul.

I-am explicat că citisem niște note de călătorie din Europa ale tovarășului academician Mihail Sadoveanu și că printre acestea se găseau și descrieri de la un soi de cooperativă zootehnică din Olanda, ori realitățile de acolo, lăudate de scriitor, nu coincideau deloc cu cele din țara noastră, fapt remarcat chiar de Sadoveanu. Când a auzit de tovarășul Sadoveanu, securistul nu a mai comentat nimic referitor la asta, m-a luat cu altele.  

Altădată m-a acuzat că, vezi Doamne, denigrasem Rusia, întrucât spusesem că sovieticii n-ar fi câștigat niciodată războiul fără ajutorul militar al americanilor. Tare s-a mai înfuriat atunci anchetatorul Emil Brânzan: 

– Cine mă-ta ți-a spus ție așa ceva?  

Eu chiar citisem asta, mă documentasem. I-am explicat că se publicase în două volume corespondența lui Stalin cu Roosevelt și Churchill din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În primul volum, la pagina 67, începe telegrama de jale a lui Stalin către Roosevelt, în care se plângea că Hitler l-a atacat mișelește, deși exista un pact de neagresiune, și se plângea că armata sovietică nu era pregătită pentru un astfel de război pustiitor care va dura patru-cinci ani. În aceeași scrisoare, Stalin dădea asigurări că Germania putea fi învinsă, însă pentru asta Rusia avea nevoie de ajutoare substanțiale din partea Americii. Și la subsolul uneia din pagini era o mică propoziție pe care i-am redat-o întocmai anchetatorului: ”Ajutorul militar oferit URSS de către Statele Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial s-a ridicat la 11 miliarde de dolari”.  

– Domnule, nu cred că americanii le-au trimis petrol și grâu, ci armament și logistică militară, am completat. 

Când a auzit asta a închis dosarul și m-a mâncat din ochi. Se vedea pe el că m-ar fi rupt cu bătaia. Norocul meu că nu-i căzusem în mâini cu un an sau doi înainte, când la Securitatea Uranus se bătea și se tortura abominabil, fără nici cea mai mică problemă. 

Răzvan Gheorghe: Doar pe dumneavoastră v-au arestat dintre studenții aflați în acea cameră, cu prilejul ”discuțiilor dușmănoase”? V-au confruntat securiștii cu turnătorul?

Eustațiu Chițimia: În cameră ne-am aflat eu, turnătorul și alți doi colegi. Finalmente, doar eu am fost arestat, iar ceilalți doi colegi au fost forțați să fie martori ai acuzării, alături de informatorul Valeriu Chirilă. Fără toată această partitură, mincinoasă de la un capăt la altul, securiștii nu m-ar fi putut încondeia pentru simplul motiv că n-ar fi avut elementele necesare fabricării unui dosar. Cei doi colegi erau Mitroi Antim și Niță Florică. Antim a adus un almanah de pe vremea războiului, din ꞌ40, dacă nu mă-nșel, în care se arătau, mă rog, atrocitățile de pe front, și au mințit împreună că l-aș fi luat și l-aș fi citit de față cu ei, atrăgându-le atenția cu privire la o serie de aspecte.

– Bine le-au făcut comuniștilor!, aș fi comentat eu, potrivit aceluiași Mitroi, pe care securiștii l-au adus și l-au confruntat cu mine. 

– Minți!, i-am strigat în față. Eu n-am pus mâna pe almanahul ăla. Tu și cu Valeriu Chirilă l-ați citit întreaga noapte. A doua zi l-ai luat și l-ai dus la sora ta. Eu nici măcar nu i-am văzut coperta!    

Atunci s-au supărat securiștii superiori, că era greu de brodit povestea, o știau mai bine ca mine, și l-au schimbat pe primul meu anchetator, pe căpitanul Dumitrescu. Următorul – Emil Brânzan – a ținut-o langa cu aceleași probleme până când mi-au fabricat dosarul mincinos. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost procesul dumneavoastră? 

Eustațiu Chițimia: Un circ de un penibil dureros și ieșit din comun. O mascaradă. Evident că nu a contat absolut nimic din cele spuse de mine. Totul se stabilise din penița securiștilor. Grotescul vine din faptul că oamenii aceia nu s-au gândit nicio clipă că distrugeau viața unui tânăr student care nu se făcuse vinovat de nici cea mai mică infracțiune, oricare. Nimeni nu avea nedumeriri, semne de întrebare, deși nimic nu era concludent în cazul meu. Procesul acesta a fost o absurditate de proporții. Asta era justiția populară, domnule, asta a fost ”dreptatea” comuniștilor.  Pe de altă parte, procesul meu s-a și tărăgănat aiurea, fiind nevoit să fiu adus cu duba de patru ori la Tribunalul Militar de pe strada Negru Vodă. Culmea ironiei, lipsea chiar turnătorul Valeriu Chirilă. Până nu l-au adus cu milițienii a patra oară, nu s-a terminat judecarea procesului. 

Într-un final, am fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru atitudine dușmănoasă și discuții dușmănoase la adresa regimului de democrație populară – articolul 209, punctul 2, litera a. Vă mărturisesc că cel mai mare șoc pentru mine a fost faptul de a fi arestat, anchetat și condamnat la ani de închisoare pentru ceva ce nici măcar cu gândul n-am gândit. Așa am ajuns, total nevinovat, în pușcării și în lagăre. Curând, foarte curând aveam să aflu că nu eram nici pe departe un caz singular sau rarisim – cel puțin 80 % dintre deținuții politici pe care i-am întâlnit erau oameni nevinovați aruncați în spatele gratiilor, marea majoritate a celorlalți primind oricum niște sentințe disproporționate, exagerate în raport cu faptele lor reale.

(Fortul 13 Jilava / arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost transferat după proces?

Eustațiu Chițimia : La Fortul 13 Jilava, unde am rămas până la 2 noiembrie 1960. Prima zi de închisoare mi-am petrecut-o într-o cameră de triere, de acolo urma să fim repartizați în diverse celule. Atmosfera a fost apăsătoare, întunecată, până când au început discuțiile. Spre norocul meu, în acea zi am stat în celulă și cu două persoane zic eu importante - erau mai mulți deținuți acolo, nu mai rețin câți, dar numai două chipuri mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna. În primul rând mă refer la profesorul Constantin Noica, aflat în celula aceeași în treacăt, la fel ca noi toți. ”Grupul Noica” fusese arestat în 1958. Vă dați seama, eram un mucos la vremea aceea, am ascultat și eu ce se vorbește. Domnul Noica arata bine, era optimist, distins și nu foarte slăbit. Prezența dânsului era o pată de lumină, de speranță. La un moment dat, ni sa adresat modulul general al celor mai tineri dintre noi, spunând că, dacă se va nimeri să stea în aceeași celulă, i-ar face plăcere să nu vorbească despre filosofie. Din păcate nu am avut norocul să fiu transferat în aceeași cameră cu domnul profesor. 

A doua persoană la care fac referire era domnul Petru Morun , fost comisar de poliție la Odesa și posesor la unele informații interesante. Dânsul ne-a acaparat atenția tuturor, relatând o serie de aspecte mai puțin cunoscute referitoare la conjunctura detonării Comandamentului militar român de la Odesa, în 22 octombrie 1941, de la partizani sau militari sovietici din armata reglementată, explozie în care și-au pierdut viețile noastre nu mai puțin de 16 ofițeri români, printre care și generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului. La aceste pierderi s-au adăugat 46 de subofițeri și soldați, mai mulți civili și patru ofițeri de marină germani. Petru Morun zicea că, totuși, niște ucraineni din orașul i-au avertizat pe militarii români că într-o clădire era minată; i-au prevenit, fiindcă, vedeți dumneavoastră, mareșalul Ion Antonescuia respect pe oamenii de acolo, luând hotărârea să nu facă rechiziționări de clădiri speciale pentru instalarea Comandamentului. Drept urmare, Comandamentul a fost menținut în sediul fostului Comsomol. După ce au fost avertizați, militarii români au căutat ore-n șir minele, explozibilul, dar nu au găsit nimic, nici cea mai mică după, și sa considerat că semnalele de alarmă erau false. Aici sa comis o mare greșeală, puncta Petru Morun, întrucât Comandamentul a fost păstrat în clădirea fostului Comsomol, când ar fi trebuit schimbat degrabă locația, fără asumarea unor riscuri. Militarii români nu au găsit nimic, explică el, fiindcă explozibilul fusese foarte bine ascuns, în subsol, fiind zidit în spatele unor pereți. Așa sa produs o baie de sânge care ar putea fi evitată.    

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost repartizat după această primă zi? Pe cine ați întâlnit în perioada petrecută la Jilava? 

Eustațiu Chițimia: A doua zi am fost mutat pe Celular, la camera 24. Jilava e un  păienjeniș de hrube, de galerii. Intrarea în Celular s-a făcut în semiîntuneric, moment în care am avut senzația catacombelor Romei, închipuindu-mi că așa mergeau și primii creștini la slujbe, prin tuneluri boltite. Cu un an înainte, în ꞌ59, fusesem trimis la muncă voluntară la o fermă din Rărești, care ținea de Institutul Fundulea, unde îmi picase în mână ”Quo vadis”, roman pe care l-am devorat din scoarță-n scoarță, mai ales că pe-atunci nu-l găseai cu ușurință. 

În noua celulă am întâlnit oameni cumsecade, responsabilul de cameră fiind preotul Mihai Buric de la Constanța, care fusese săltat de Securitate în octombrie 1959, după un arest mai vechi și alte probleme cu autoritățile comuniste. Acolo l-am revăzut și pe Vasile ”Lulu” Ionescu, fost director al Radiodifuziunii, în acea perioadă fiind condamnat pentru a doua oară – pe dânsul îl întâlnisem și în arestul Securității Uranus, unde am avut șansa să-l aud vorbind despre actul de la 23 august și despre multiplele sale implicații. Acestora se mai adăugau două persoane binevoitoare – un domn Rădulescu, fost simpatizant legionar, și un evreu, care se numea chiar Vasile Lascărși care, ironia sorții, a ajuns să fie agățat de Securitate într-un așa-zis complot legionar din București, pentru simplul motiv că frecventă aceeași femeie care se întâlnește și cu unul dintre legionari. Vă dați seama ... să ajungi să faci ani de închisoare numai pentru așa ceva? E de neimaginat ... un evreu să fie trecut la index, fiindcă a fost la aceeași femeie la care fuzionează și un legionar ... Astăzi, dacă se raportează cu astfel de situații, spune asta că inventează, că bați câmpii. 

În celulă se afla și părintele Bîrhală Panait de la Bârlad, o prezență relevantă, liniștitoare. Mai rețin chipurile a trei băieți adventiști din Teleorman, printre care Traian Crăcea, în compania cărora m-am simțit întotdeauna foarte bine, întrucât știau Biblia pe dinafară, ca mai toți adventiștii. Ajunseseră la închisoare pentru că ceruseră sâmbăta zi liberă și refuzaseră să facă armata. Pe cât a fost cu putință, mi-am petrecut timpul ascultând de la ei povestirea faptelor din Noul și Vechiul Testament. Visam cu ochii deschiși. 

Începuseră anii 60ꞌ, perspectiva se modifica încet-încet, reprezentarea mascându-se sub diversele alte chipuri ale distrugerii. Gardienii nu te mai beau și nu te mai înjurau în permanență, așa cum se întâmplă nu cu foarte mult timp înainte, dar toate celelalte rămăseseră la fel. Regulamentul era draconic și se dădea în continuare sancțiuni cu Neagra pentru orice abatere. N-am fost brutalizat în perioada de la Jilava, însă condiții detenției s-au dovedit foarte grele, umilitoare pentru orice ființă umană, cu atât mai mult pentru numeroși nevinovați aruncați în spatele gratiilor, la frig și foame, fiind mâncarea era puțină și mizerabilă , nu te săturai niciodată. Celulele erau umede, friguroase, puțeau îngrozitor. Am rămas la Jilava până la data de 1 noiembrie, când am fost transferat în Balta Brăilei, la Salcia. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada petrecută în lagărul Salcia? 

Eustațiu Chițimia: La Salcia am ajuns după o călătorie cu o barcă mare, călătorie care aproape că a ținut o noapte întreagă, după ce ne-au dus cu vagonul-dubă la Galați sau la Brăila, nu mai rețin exact. Ne îngrămădiseră pe toți în barca asta. Barcagiul era un tânăr de treabă, mare iubitor de romanțe și de cântece sud-americane, așa că ne-a cântat tot drumul. Avea o voce atât de frumoasă că până și caraliii îl ascultau cu gurile căscate.

În lagăr am făcut parte dintr-o brigadă de muncă ce însumează cam 60 de deținuți, aceasta fiind condusă de faimosul prim-brigadier Andreica , de loc de pe lângă Turnul Severin, o adevărată bestie, un om de nimic care face multă rău politicilor. Dacă veți citi memorialistic din Balta Brăilei îi veți găsi pe numele. 

Norocul nostru a fost, din nou, această destindere despre care v-am vorbit și în cazul Jilavei. Să vă explic. La Salcia aveam obligația să săpăm 2,50 metri cubi și să cărăm pământul rezultat pe coama digului. Asta era norma pe care trebuia să o realizăm în echipe de câte doi – unul se înhăma la roabă cu ajutorul unei sârme groase, trăgând cât putea, în timp ce colegul o împingea din spate. Vă dați seama cum era prin nămoalele și mlaștinile alea, bolnavi și vlăguiți ca vai de noi? Norocul despre care vă vorbesc a fost că nu mai eram bătuți pentru neîndeplinrea normelor, așa cum se întâmpla zilnic în trecutul apropiat, când Salcia fusese un lagăr al morții și când destinderea de acum nici măcar nu putea fi închipuită. 

Dar chiar și în condițiile astea, prim-brigadierul Andreica a făcut scandalul de pe lume când a văzut că eram prea slăbiți ca să ne realizăm normele. Mai mult, într-o seară ne-a raportat degrabă comandantului coloniei, lui Dumitrescu, sperând că totuși vom fi bătuți. De bătaie am scăpat, însă nici bine nu ne-a fost: în noaptea aia toată echipa noastră a fost băgată la izolare, într-o celulă de numai 3 metri pătrați, unde am fost îngrămădiți și nevoiți să stăm în picioare până dimineață, când a trebuit să mergem din nou la muncă. Măcar nu ne-au mai aruncat apă pe jos, așa cum se practica odinioară. Țin minte cât se poate de clar ce ne-a zis Dumitrescu, comandantul lagărului:

– Eu nu vă bat, dar șeful vostru de brigadă v-a reclamat că nu v-ați făcut norma. Trebuie să vă bag măcar o noapte la izolator, că dacă nu vă pedepsesc, nici alții nu își vor mai face normele.

Tare ne-am mai mirat când i-am auzit cuvintele, vă dați seama. Nu s-a răstit la noi și nici nu ne-a înjurat. Comandantul ăsta a avut o înțelegere logică, n-a fost ca Ioan Ficior, Iosif Koller sau Alexandru Vișinescu, ca să dau doar trei exemple din numeroase altele. Doar cu un an în urmă, atitudinea asta permisivă n-ar fi fost posibilă. De reținut însă că prim-brigadierul Andreica încă mai voia cafteli și sânge. 

Mai mulți deținuți întâlniți la Salcia mi-au relatat un episod interesant despre comandantul Dumitrescu, episod ce, finalmente, ar putea explica atitudinea sa permisivă, dincolo de etapele destinderii ce avea să ducă la decretul din ꞌ64. Copilul lui făcuse apendicită acută și fusese salvat de la moarte de medicul deținut Constantin Trifan. Când și-a dat seama de situația în care se afla, Dumitrescu era pur și simplu disperat. Ar fi durat o eternitate să-și transporte copilul până la Constanța, Galați sau Brăila, cel mai probabil ar fi murit pe drum. Trifan i-a explicat că trebuia operat degrabă, dar în lagăr nu existau truse pentru așa ceva, infirmeria fiind o glumă tristă. Unica soluție a fost să ia niște cuțite mai de calitate de la cizmărie, că era un atelier în colonie, să le ascută foarte bine, să le fiarbă vreo 2 ore și să-l opereze pe copil cu ele, că altfel se prăpădea. Cei care asistaseră la tărășenia asta mi-au relatat că, atunci când i s-a pus pe picioare copilul, Dumitrescu i-a spus:

– Du-te și pupă mâna domnului doctor, că el te-a salvat de la moarte!   

Să precizăm că medicul Constantin Trifan a salvat viețile multor deținuți, în condițiile în care la infirmerie nu erau medicamente și nici cele mai elementare dotări. Era foarte iubit de colegii de suferință.   

Răzvan Gheorghe: Ați continuat muncile pe dig și după noaptea de la izolare. Le-ați făcut față?   

Eustațiu Chițimia: Le-am mai continuat o perioadă, ca vai de mine. Fiind mâncare proastă și puțină, muncile alea te zdrobeau cu totul. Dacă eu nu le făceam față, un tânăr, vă dați seama în ce hal se chinuiau cei bătrâni și bolnavi. Norocul meu a fost că m-am îmbolnăvit de febră tifoidă, așa am scăpat de calvarul digului. Vă dați seama... să ajungi să te bucuri că ai o boală gravă? Conducerea lagărului se alarmase că ne îmbolnăviserăm mulți dintr-odată, 80-100 de deținuți, dintre care trei au și murit până când s-a aflat ce aveam, deși era previzibil că urma să facem febră tifoidă. O vreme am stat în infirmeria lagărului, dar aici nu existau tratamente, așa că am fost transportați, spre bucuria tuturor, la spitalul din Constanța, unde se deschisese o secție specială de febră tifoidă pentru deținuți. La fiecare salon fuseseră postați milițieni cu pistoale, ca să nu evadăm sau mai știu eu ce.     

Febra tifoidă este o boală deosebit de severă. O săptămână întreagă avusesem 39-40 grade temperatura, frisoane, slăbisem ca vai de mine, nici nu mă puteam apropia de mâncare, că n-aveam pic de poftă, așa pățeau toți colegii bolnavi. De mâncare nu ne-am apropiat nici în primele zile petrecute la spital – ne-o aduceau, dar degeaba, că beam doar apă, și tare ne-a mai părut rău după aceea, că mâncarea de acolo era bună, nu ca aia din lagăr. Dar boala ne epuizase total, zăceam. În salonul în care am stat l-am cunoscut pe Alexandru ”Sandu” Mihalcea, pe care aveam să-l mai revăd de-a lungul detenției. La trei zile după ce am început tratamentul medicamentos, ne-au dispărut simptomele, dar tot eram foarte slăbiți. În alte câteva zile m-am întremat cât de cât. Pe 24 decembrie, în noaptea de Ajun a Crăciunului din 1960, ne-au externat și am fost trimiși din nou la Salcia. Se terminase cu mâncarea bună, cu medicamentele și căldura din salon, reveneam la calvarul detenției.

Pe drumul de întoarcere s-a întâmplat un incindent ce avea să aibă o colosală înrâurire asupra omului ce urma să devin, și încă o mai are, cu atât mai mult cu cât s-a petrecut într-o noapte sfântă. De la spitalul din Constanța până la Hârșova ne-au dus cu o mașină sanitară de armată în care funcționa și un soi de etuvă. Apoi ne-au îngrămădit în remorca acoperită a unui tractor Utos 26 sau 27. Era frigul de pe lume. Ne hurducăiam deja de ceva timp, când, dintr-odată, ne-am trezit răsturnați unii peste alții, remorca a dat în niște hârtoape și am auzit urletele unui caraliu: 

– Săriți că ne înecăm! Săriți că ne înecăm!

Era panică și beznă. Caraliii au descuiat ușa și ne-am bulucit afară, unii peste alții. M-a șocat când am văzut că tractorul ieșise de pe drum, o luase prin gropane și ajunsese la mai puțin de doi metri de apele umflate ale Dunării, care mugeau și se izbeau de maluri. În acel moment am avut o tresărire fantastică, am simțit degetul lui Dumnezeu – vă dați seama, doar două-trei secunde au lipsit ca să sfârșim cu toții morți în Dunăre. Era iarnă, apele erau umflate, adânci, reci ca gheața, iar noi eram îngrămădiți ca niște sardine în conservă și închiși pe dinafară.

Ne transportau doi caralii, parcă mai speriați și mai zgribuliți ca deținuții. Vă dați seama că am fi putut să-i punem la pământ, să le luăm automatele, să-i împușcăm și să evadăm, însă nimănui nu i-a trecut prin cap așa ceva. Asta pentru că noi, deținuți și temniceri deopotrivă, văzuserăm moartea în fața ochilor și am simțit că doar pronia divină ne-a oprit de la catastrofa ce s-ar fi putut petrece peste numai două sau trei secunde. Așa ne-a salvat Dumnezeu viețile într-o noaptea de Ajun.  

Curând am aflat și cauza accidentului – tractoarele alea de la începutul anilor ꞌ60 erau pe dinam, n-aveau lumini foarte bune, iar șoferul, obosit și cu siguranță nu întocmai priceput, rătăcise drumul, a dat prin hârtoape, prin boscheți, și a reușit să oprească abia în ultimul moment, când i se căscase Dunărea în față. Ne-am fi dus la fund ca un bolovan și nimeni nu ar fi aflat prea curând ce se întâmplase cu noi. Realizând toate astea, ne-am unit forțele și am tras tractorul la drum, ceea ce ne-a fost destul de greu, apoi am scos la liman și rulota, caraliii icnind și împingând cot la cot cu deținuții. Am ajuns cu chiu, cu vai, la Salcia, unde n-am mai stat mult, doar câteva ore. După întoarcere n-au mai murit deținuți de febră tifoidă. Se prăpădiseră aceia trei despre care v-am spus, și a mai fost unul, dar acesta a murit din pricina leptospirozei.   

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost transferat de la Salcia? 

Eustațiu Chițimia: În seara de 25 decembrie ne-au încolonat vreo opt sau zece și ne-au pus să mărșăluim 5-6 kilometri, până la lagărul Stoenești, care în perioada aia devenise colonie de distrofici și foști bolnavi de febră tifoidă. Am trecut prin satul Agaua și am ajuns la Stoenești în ziua de Crăciun a anului 1960.   

Aici am stat cu mai multe personalități, dar una dintre ele a însemnat enorm pentru mine și mi-a rămas întipărită în memorie pentru totdeauna: părintele arhimandrit Vasilache Vasile de la Mitropolia Iașului, care era condamnat încă din ꞌ59, la 8 ani de închisoare, urmând să fie eliberat în ꞌ64, la decret. Am avut patul chiar lângă domnia sa, într-un capăt al saivanului în care am fost băgați. Cu toții stăteam în niște saivane mărite pentru a încăpea trei rânduri de paturi – parter și două etaje. Eu aveam patul la ultimul nivel al celui din urmă rând de capătul saivanului. Comparativ cu Salcia, aici condițiile erau oarecum omenești, în sensul că, fiind convalescenți, mâncarea era ceva mai bună, iar timp de o lună am avut dreptul la un litru de lapte supliment. La Stoenești erau mulți tineri de vârsta mea, le-am regăsit și pe Sandu Mihalcea, care m-a ajutat cu limba franceză, iar cu un alt băiat învățam logica. 

La venirea primăverii am fost scoși la muncile câmpului. Ne dădeau câte o sapă și ne duceau la prășit porumb, la prășit sfeclă, la recoltat, cam astea erau activitățile noastre. Brigada de distrofici era trimisă într-o parte, în timp ce brigada mea, de febră tifoidă, în altă parte, ni se indicau tarlalele și munceam ore-n șir, ne adaptam... Aveam grijă să nu tăiem firele de porumb și ce mai creștea pe acolo. Firește, în continuare eram nevoiți să realizăm diverse norme, dar nu ne băteau dacă nu reușeam, nu se mai făcea scandal, oricum arătam ca vai de noi.

La Stoenești aveam să văd însă și un deținut bătut cu atâta sălbăticie încât a fost o minune că a scăpat cu viață. Să vă spun ce s-a întâmplat. La masă ni se dădeau linguri și într-o zi a ieșit o lingură lipsă – fie a ascuns-o cineva, fie n-au numărat ei bine. Drept urmare s-a iscat o adevărată nebunie, au început percheziții peste tot. Până la urmă, luat prin surprindere, caraliii au găsit o coadă de lingură la un deținut mai vechi ca noi, care o transformase într-un fel de cuțit, frecând-o zile întregi de pietre și ciment. Nu era vorba despre lingura care abia dispăruse, era clar pentru oricine, că n-ar fi avut timp să o transforme în lamă, însă gardienii l-au acuzat că ar fi plănuit să-i omoare cu fierul ăla nenorocit, să-i înjunghie, deși bietul om îl folosea doar ca să își taie bucățica de pâine, avea și el tabietul ăsta. Degeaba le-a explicat, degeaba i-a rugat cu cerul și cu pământul să-l lase în pace, gardienii l-au bătut cu bestialitate, i-au cărat pumni și bastoane până când nu s-a mai sculat de jos, ulterior urinând sânge și intrând în comă. Nu mai rețin dacă doctorul Victor Gordan sau doctorul Steinhardt, care venise după el, l-a chemat pe felcerul ce răspundea de astfel de situații și i-a spus că deținutul murea acolo, că trebuia dus la un spital, și până la urmă l-au dus. Eu am fost trimis la infirmerie la Salcia și nu mai știu cum a revenit, dar am auzit că scăpase cu viață. Eram încă slăbit, în timpul verii făcusem niște recăderi, adică nitam-nisam, seara, când veneam de la muncă, mă trezeam cu temperatură 38-39 de grade. Nu mă vindecasem complat de febră tifoidă, mai rămăseseră niște cuiburi de microbi. Într-o seară, doctorul Steinhardt m-a suspectat că făcusem ceva ca să îmi crească temperatura – erau deținuți care încercau asta, cu scopul de a scăpa de muncă – și mi-a pus două termometre, rămânând lângă mine pentru a-și spulbera orice suspiciune. Văzând că aveam febră mare, mi-a făcut raport, m-a scos de la muncă și după alte câteva zile m-a trimis la infirmeria de la Salcia. Când aveai febră mare scăpai de muncă. 

Răzvan Gheorghe: Interveniseră schimbări la Salcia în scurta dumneavoastră absență? Pe cine ați mai întâlnit acolo?

Eustațiu Chițimia: La Salcia apăruse un fel de gazetă de perete, dacă-i pot spune așa, un avizier în care ni se afișa de regulă ”Scânteia”, dar și alte tâmpenii propagandistice. Într-o zi am fost pur și simplu șocat să văd un articol despre vizita din toamnă a lui Gheorghiu-Dej la Adunarea Generală a ONU, unde, țineți-vă bine, fusese propus pentru funcția de președinte al Comisiei pentru drepturile omului! Ferească Dumnezeu!, mi-am spus, și m-a luat durerea de cap. Oamenii ăștia chiar nu știau ce se întâmpla în România? Nu știau că Gheorghiu-Dej era un criminal genocidar? Am rămas mască și m-am amărât teribil. 

La Salcia am învățat logică împreună cu un băiat tare de treabă, un evreu isteț și săritor, Iancu Saul. Culmea ironiei, se îndrăgostise lulea de fata unui legionar, căreia îi scrisese numeroase scrisori. Prin ꞌ58-ꞌ59, tatăl fetei a fost arestat și, vă dați seama, veniți la percheziție, securiștii au găsit și epistolele alea. Printre declarații de dragoste, Iancu Saul făcuse și unele comentarii politice, mai mult în glumă, desigur, dar asta nu a contat absolut deloc în momentul în care agenții s-au prins că personajul malefic poreclit ”Gâdele” va fi fost, în realitate, o trimitere mascată la Gheorghiu-Dej. Așa că l-au umflat și l-au rupt cu bătaia ca să spună cine era ”Gâdele”. 

– Cum ți-ai permis, bă, să scrii așa ceva despre tovarășul?  

– Domnule, eu am scris ”Gâdele”, nu Gheorghiu-Dej. Nici prin cap nu mi-a trecut așa ceva..., spunea Iancu, ținând-o pe a lui în fața anchetatorului.  

– Nu se poate. Tu te-ai gândit la tovarășul! 

– Nu. Dumneata faci presupuneri! 

Pe chestia asta l-au bătut de l-au smintit, totul pentru niște scrisori. Iancu Saul avea să primească o condamnare de 10 ani, fiindcă a avut mult tupeu și s-a tot certat cu securiștii. Da, domꞌle, s-au răzbunat pe el distrugându-i viața. 

În lagărul Salcia am cunoscut și un băiat simplu de la țară, să tot fi avut vreo 18 ani și nu mai mult de 6-7 clase, care lucrase în minele de plumb de la Baia Mare și fusese condamnat pentru că scrijelise niște svastici pe vagonete. Băiatul a recunoscut că el fusese autorul, dar era consternat de situația pe care o cauzase... nici măcar nu înțelegea ce era semnul pe care-l reprodusese. De altfel, la anchete le-a spus securiștilor că, doar cu o seară înainte, văzuse filmul ”Căderea Berlinului”, la cinematograf, și îi plăcuse forma deosebită a ”crucilor îmbârligate” de pe steagurile capturate ale diviziilor germane. În loc să ia în considerare că avea doar 18 ani și numai câteva clase primare, securiștii l-au încondeiat cu 6 ani de închisoare.   

O să vă mai dau un exemplu dramatic, fiindcă am văzut cu nemiluita. E vorba de un inginer, tot din Baia Mare, care avea poliomielită la ambele picioare. Omul acesta se chinuia cumplit, cumplit... viața lui devenise o durere permanentă. Avea săracul niște suporți rudimentari pentru braț și antebraț, cu care abia de se târa prin lagăr, icnind la fiecare mișcare. În ꞌ57-ꞌ58, după ce URSS lansase satelitul Sputnik 1, inginerul fusese condamnat pentru un simplu banc ce începuse să circule în perioada aia. După Sputnik 1, americanii lansaseră și ei un satelit, bancul fiind următorul: 

– Ai auzit? A picat satelitul americanilor când a ajuns deasupra Moscovei!

– Hai mă, faci mișto de mine... De ce să pice?

– Păi s-a lovit de înalta știință sovietică!  

Neavând antecedente, inginerul a fost condamnat la 5 sau 6 ani de închisoare numai pentru bancul ăsta. Acum e de neînchipuit așa ceva... situația e de un absurd monstruos... Repet, dacă povestești cuiva enormitățile astea, zice că inventezi, dar asta-i pura realitate. Vieți și destine distruse, ani grei de pușcărie și chinuri doar pentru așa ceva.  

Cât am stat în infirmeria de la Salcia am primit îndrumare și vorbe înțelepte de la părintele Vasilache Vasile, arhimandrit și fost stareț la Mănăstirii Antim, pe care l-am mai invocat în această discuție. Am vorbit mult cu dânsul, mi-a relatat și motivul arestării sale. În ꞌ48, după suspecta moarte a lui Irineu Mihălcescu , retras din scaunul de Mitropolit al Moldovei în ꞌ47, la prezența autorităților comuniste, părintele Vasilache Vasile fusese chemat de Petru Groza la o discuție, în biroul acestuia, unde i s-a oferit sprijinul partidului pentru a fi numit în poziția de Mitropolit al Moldovei, condiția fiind aceea de a accepta și de a face tot ce i s-ar fi ordonat. I se oferea o funcție înaltă în schimbul abdicării totale și supunerii oarbe. Vasilache Vasile l-a lăsat pe Groza să își termine expunerea, l-a ascultat în liniște și-apoi l-a refuzat categoric. I-a spus că el nu putea sluji altcuiva decât lui Dumnezeu și l-a anunțat că face pasul în spate, regimul putând să susțină pe oricine altcineva credea de cuviință. Evident că atunci s-a făcut pârtie în fața lui Justinian Marina, care a fost promovat mitropolit la Iași și apoi, după moartea lui Nicodim Munteanu, fiind înscăunat în scaunul patriarhal. Refuzul despre care vă vorbesc, coroborat cu o constantă atitudine anticomunistă, a fost principal motiv pentru care părinții Vasilache Vasile și fratele său, arhimandritul Mitrofor Haralambie, au fost arestați de Securitate în ꞌ59, după ce se retrăseseră în Munții Neamțului, la Schitul Pocrov, unde duceau o viață de sihaștrii. Vasilache Vasile fusese condamnat la 8 ani de închisoare, iar Haralambie la 7, el urmând să moară în spatele gratiilor. Eram în pușcărie când sa auzit de moartea sa, vestea ne-a parvenit așa, din gură-n gură. 

Cât despre moartea suspectă a lui Irineu Mihălcescu, s-a spus de multe ori că a fost otrăvit de comuniști, dar încă nu există proble concludente... nu a fost făcută o investigație în acest sens. Însă vă reamintesc că, recent, în urma unei anchete oficiale, Parchetul Militar a demonstrat fără urmă de tăgadă că episcopul Grigorie Leu al Hușilor a fost otrăvit, în 1949, probabil în cadrul unei întâlniri cu Petru Groza, urmele otrăvii fiind depistate în rămășițele sale pământești. Este foarte probabil să avem de-a face cu mai multe astfel de cazuri, întrucât crima reprezenta adevărată politică de stat a comuniștilor. Să sperăm că viitorul ne va aduce cât mai multe informații.  

Tot la Salcia am întâlnit un fost prim-secretar de la Turnu Severin, Bunică îl chema. În ꞌ56, pe fundalul Revoluției din Ungaria, șeful Securității Turnu Severin i-a pus în față o listă cu mai multe nume de foști deținuți politici din oraș și împrejurimi, bătând cu pumnul în masă și cerându-i să o avizeze imediat, respectivii urmând să fie arestați preventiv chiar în acea noapte. Prim-secretarul a refuzat, se temea, fiindcă nu primise nicio directivă pe linie de partid, și i-a cerut securistului un mic răgaz, până a doua zi dimineață, când intenționa să telefoneze la Comitetul Central și să ceară îndrumare. Dar securistul s-a înfuriat, a făcut tămbălăul de pe lume și i-a arestat oricum pe foștii deținuți, pentru ca mai apoi să aranjeze și arestarea prim-secretarului, pe motiv că ar fi pactizat cu tineretul contrarevoluționar prin refuzul de a-i semna lista. Fost comunist cu funcții babane, acest Bunică văzuse multe la viața lui și ne-a avertizat încă de atunci să avem mare grijă când vom fi eliberați, întrucât Securitatea ne va supraveghea și ne va pune turnători pe urme. După decretul din ꞌ64 urma să realizăm cu toții că ne spusese purul adevăr. România era o țară-lagăr.  

În fine, la Salcia mi-au menținut regimul de infirmerie și nu am mai fost nevoit să ies la muncă. Mâncarea a fost puțin mai bună și am avut condiții cât de cât omenești. La 1 noiembrie 1961, toți bolnavii de febră tifoidă din Baltă am fost luați și trimiși la închisoarea Gherla, unde am ajuns pe 3 noiembrie.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada petrecută la Gherla? Pe cine ați întâlnit acolo? 

Eustațiu Chițimia: La Gherla am stat în Celular până la eliberarea din ꞌ64. Am fost băgat în camera 77, alături de majoritatea celor veniți de la Salcia și Stoenești, însă pe acolo au trecut mulți alți deținuți. L-am regăsit pe părintele Vasilache Vasile, care a continuat să mă îndrume sufletește, și am cunoscut o serie de eroi autentici ai Armatei Regale. Bunăoară, în camera 77 i-am întâlnit pe comandorul Tudor Greceanu, care a stat cu noi până la finalul detenției, și pe ofițerul Aurelian Gulan, revenit în țară abia în ꞌ55, după 11 ani și jumătate de lagăre rusești, printre care Vorkuta, la Nord de Cercul Polar, ulterior fiind acuzat de fapte imaginare și condamnat din nou, în ꞌ58, la 8 ani de temniță grea. Aveam patru generali în cameră, aflam cum s-a făcut istoria chiar de la cei care o trăiseră pe front: generalul Vătămanu, generalul Vâșcu, generalul Ion Marinescu – cel care condusese o divizie de vânători de munte, ginere al unui proprietar de mine din Munții Apuseni – și generalul Graur. Colonei erau vreo patru-cinci. Printre ei un locotenent-colonel de ispravă, care fusese decorat cu ordinul ”Mihai Viteazul” pe frontul de la Iași și care afirma cu tărie că spargerea frontului în Moldova a fost o trădare, invocând ordinele de retragere deloc convenabile primite de la generalul Mihail Racoviță, care până la urmă avea să piară în ꞌ54, la închisoarea Sighet. În camera 77 s-au purtat și multe discuții în contradictoriu privind actul de la 23 august, fiindcă vechile încleștări îi bântuiau pe toți acești oameni de arme. În perioada aceasta am stat și cu Gheorghe Gheorghiu, fost lucrător la ambasada României din Suedia, condamnat în legătură cu actul de la 23 august, cu Alupoaiei, preot de la Iași, și cu încă doi preoți, unul catolic, celălalt reformat. Eram o adunătură de ”contrarevoluționari”, așa ne numeau comuniștii. 

Răzvan Gheorghe: Se apropia eliberarea, deși încă nu bănuiați asta. Ați lucrat în fabrica de la Gherla? 

Eustațiu Chițimia: Nu. Am refuzat categoric asta. La un moment dat am fost chemat de gardianul Iosif Domokoș, notoriu pentru că odinioară îi snopea în bătaie pe deținuți, care m-a întrebat dacă nu voiam să ies la muncă în fabrică. I-am zis că nu, m-a întrebat de ce și i-am explicat că acolo erau norme pe care nu eram în stare să le realizez, motiv pentru care preferam să rămân cu regimul de celulă. La Gherla nu te mai băteau dacă nu îndeplineai normele, însă te băgau fără discuție la Neagra, la izolator, câte trei sau șapte zile, la foame și frig. Domokoș nu a mai insistat, m-a lăsat în celulă. Ajuns total nevinovat în spatele gratiilor, întotdeauna m-a deranjat teribil să muncesc pentru ei, pentru călăii noștri, să îmi rup mâinile și spatele pentru un regim care mi-a distrus viața. În pușcărie se știa prea bine că dacă erai condamnat la 10-15-20 de ani poate făcusei ceva, dar așa, cu o condamnare de doar 5 ani, era cât se poate de clar că fusesem nevinovat. Asta a fost realitatea, a trebuit să o suport și să merg mai departe. Am supraviețuit cu ajutorul lui Dumnezeu. La Neagra ajungeai și dacă erai prins că băteai Morse la perete. Se comunica deseori în Morse, așa ajungeau la noi informații din toată pușcăria. 

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră ați fost băgat la Neagra în perioada detenției de la Gherla? 

Eustațiu Chițimia: Da. Să vă relatez cum am ajuns acolo. În vara lui ꞌ61 ni s-a introdus în celulă un informator – Iuga Perianu-Bizanț, un tip din București pe care aveam să-l reîntâlnesc întâmplător și în libertate. Noi învățam zi de zi, așa ne petreceam cea mai mare parte a timpului. Comandorul Tudor Greceanu vorbea fluent limba franceză și ne ajuta să o deprindem cât de cât. Uitasem să vă spun că ceva franceză învățasem încă de la Stoenești, cu ajutorul poetului și omului de teatru Ion Omescu, cel care oragniza niște spectacole de îți țineai răsuflarea, timp în care până și caraliii se buluceau pe la ferestre. Vă spun, Ion Omescu făcea niște spectacole fabuloase, reușea să ne poarte, măcar pentru câteva minute, dincolo de gratii și sârme ghimpate.

Pentru lecțiile de franceză, la Gherla foloseam o anumită tehnică, aceasta fiind uzitată și prin alte închisori și lagăre. Procuram niște nailon, îl jupuiam de undeva, îl udam puțin, apoi îl dădeam cu săpun și îl lăsam la uscat, până când devenea ca o peliculă pe care puteam scrie cu un pai smuls dintr-o mătură sau cu o așchie. Cu ajutorul ”rechizitelor” amintite, obișnuiam să repetăm ce ne învăța comandorul Tudor Greceanu, de obicei după ce se dădea stingerea, după ora 22.00, când stăteam în locuri puțin sau deloc vizibile prin vizetă, scriind diverse cuvinte, conjugări sau expresii.    

Într-o zi, Iuga Perianu-Bizanțne-a turnat la gardieni că aveam îndeletniciri interzise de regulament. Când am revenit de la plimbarea aceea de 20 de minute, mai mulți dintre noi am fost opriți în fața celulei, dezbrăcați și controlați cu atenție. Voiau să ne găsească bucățelele de nailon, dar n-au reușit, le aveam foarte bine ascunse, băgate în șlițul de la pantaloni. Gardienii n-au sesizat, nu le-a trecut prin cap că poți îndesa ceva acolo. Cu toate că n-au găsit nimic, tot ne-au luat și ne-au băgat la izolare – la Neagra, cum îi spuneam noi – timp de 7 zile, unde stăteai nemâncat 3 zile, ți se dădea o mizerie de mâncare în cea de-a patra, urmând alte 3 zile de foame albastră. Acolo ți se dădea o cană cu apă pe zi, era umezeală, frig, întuneric deplin. Slavă Domnului că n-au mai aruncat cu apă pe jos, că pe atunci practica asta devenise mai rară, dar tot a fost cumplit. Am stat 7 zile la izolare din cauza turnătoriilor domnului Iuga Perianu-Bizanț. Ce să-i faci, domnule, se mai întâmplă și așa probleme. 

La Gherla am avut și un prieten foarte bun, Nicolae ”Nichi” Comloșean, de loc din Tomnatic, care fusese condamnat pentru că i se dăduse aprobarea să primească cetățenia americană în timp ce activa în armată. Taică-său era cetățean american și Nichi se născuse în România, dar, fiind fiul unui american, primise și el cetățenia, până prin ꞌ49-ꞌ50, când învățătoarea îl făcuse pionier, fapt care l-a determinat pe ambasadorul SUA din anii aceia să i-o retragă. Ulterior Nichi a rămas în țară cu taică-său și a ajuns în armată. Știa engleza și germana, așa că l-au băgat la transmisiuni, că acolo aveau nevoie de oameni mai mobilați la cap decât media. De ceva vreme însă, la îndemnul tatălui, făcuse o solicitare către Ambasada SUA în vederea redobândirii cetățeniei. Era acasă, într-o permisie de 7-10 zile, când a primit o scrisoare de la Ambasadă în care era anunțat că i se aprobase cererea și că era așteptat oricând pentru a depune jurământul. Nichi nu s-a dus atunci, din diverse motive a mai amânat câteva zile, dar când a revenit la unitate l-au arestat direct de la intrare și l-au băgat la carceră. Firește că Securitatea aflase ce și cum... Era în relații foarte bune cu un locotenent din unitate, care l-a vizitat la carceră și l-a tot întrebat ce făcuse de a ajuns aici, se bătuse cu cineva, lovise vreun milițian? Din vorbă în vorbă, gândindu-se la ce se întâmplase în ultimele zile, Nichi și-a dat seama că motivul arestării și încarcerării sale era povestea cu recuperarea cetățeniei americane, fapt ce avea să i se confirme foarte curând, în anchetele Securității. Așa a ajuns să stea la pușcărie din ꞌ59 până la 6 ianuarie 1963, când a fost eliberat la presiunile Ambasadei SUA, că altfel ar fi rămas la zdup încă un an și ceva, până la decret.

Nichi Comloșean a fost primul care i-a înștiințat pe părinții mei că eram în viață și le-a povestit despre mine, acest lucru însemnând enorm pentru familie. Neștiind absolut nimic despre mine atâta amar de timp, tata scrisese la Comitetul Central, la începutul lui ꞌ62, de la secretariatul căruia i se răspunsese, succint, că trăiam și că îmi executam pedeapsa pe teritoriul României. Apoi, părinții nu au mai știut nimic de mine până în ꞌ63, când a fost eliberat Nichi, care nu i-a putut vizita atunci, pe loc, fiindcă era o iarnă grea, ninsese abundent erau mari probleme cu transportul, dar s-a dus acasă și le-a scris alor mei, ulterior întâlnindu-se și povestindu-le despre mine. Eu aveam să reapar în peisaj abia peste un an și ceva, în aprilie ꞌ64.  

Răzvan Gheorghe : Cum a fost eliberarea de la Gherla? Cum a fost întoarcerea acasă? 

Eustațiu Chițimia: Prin ꞌ63 avusesem niște vise premonitorii. În unul din ele, o voce liniștitoare mi-a spus că până la 14 august 1964 vom fi cu toții liberi, fapt ce avea să se adeverească. În ultima perioadă începuse și la Gherla un soi de reeducare, dar nu violentă, așa cum fusese la Pitești și odinioară la Gherla, și nici de tipul reeducării de la Aiud, pentru că noi eram simpli contrarevoluționari, nu făcuserăm parte din organizații puternice. Așa că începuseră să ne pună săptămânal câte un film, printre care și unele despre realizările colectivizării lui Gheorghiu-Dej, și să ne dea cărți propagandistice, ziare. Deseori ni se aducea ”Făclia de Cluj” iar noi ceream ”România Liberă” sau altceva, în timp ce politrucii și gardienii râdeau pe bună dreptate, spunând că în toate ziarele sunt aceleași știri, lucru pe care aveam să-l constatăm și noi curând. 

Ne-a șocat teribil vestea asasinării lui Kennedy. Am citit știrea într-un ziar adus chiar a doua zi după incident, la 23 noiembrie 1963. A fost ceva zguduitor pentru noi, toți deținuții am rămas încremeniți. Să-l ucizi pe președintele Statelor Unite ni se părea ceva înfiorător și chiar imposibil. Ne întrebam dacă va urma sau nu un război.  

La Gherla s-a mirosit că se întâmpla ceva abia în perioada 5-10 aprilie, după care au început eliberările. Țin minte că uneori erau scoși din celule și câte 10-35 deținuți în același timp, aproape că nu ne venea să credem. În ziua eliberării mele, după ce ne-au dat biletele de eliberare și foile de drum, grupul din care am făcut parte a fost dus până în gara comunei Iclod, ca să nu plecăm direct din gara de la Gherla și să ne vadă tot orașul. Noroc că eram cu un coleg ce muncise în fabrică și a avut să îmi dea 8 lei – deținuții care lucraseră primeau o sumă mică la eliberare –, acesta fiind prețul unui loc în acceleratul de București. Băiatul ăsta mi-a mai dat 1 leu și pentru tramvai, ca să ajung la Chitila, unde locuia pe atunci tatăl meu. Nu l-am găsit, plecase la casa lui părintească, la Câmpu Mare, în Comuna Bala, județul Mehedinți. L-am urmat, cu atât mai mult cu cât eram nevoit să ajung cât mai curând la Baia de Aramă, ca să fiu luat în evidență de Miliția în raionul căreia aveam domiciliul de reședință. Mi s-au cerut două fotografii, le-am făcut, le-am dus la secție și mi-au eliberat buletinul de identitate. Nu mi s-a mai spus instructajul care era nelipsit în cursul anilor trecuți: să nu spuneți nimic din ce ați văzut și pățit, că veți fi pedepsiți. Am fost scutit de treaba asta.

M-am dus la Turnu Severin, la fratele lui tata, care evident că nu m-a recunoscut, atât eram de schimbat. Am pornit împreună cu unchiul Severică spre satul părinților, ne-am dus cu autobuzul. Pe drum am întâlnit-o pe prima mea învățătoare, nici ea nu m-a recunoscut. Am ajuns acasă pe la 16.30, am crăpat poarta și i-am văzut pe mama și pe tata în curte. Sărmanii, nici ei nu m-au putut recunoaște până când n-am deschis gura și mi-au auzit glasul... Eram supt la față, chilug, mă maturizasem și pierdusem vreo 30 de kilograme. 

Răzvan Gheorghe: Ulterior ați mai avut probleme cu Securitatea?

Eustațiu Chițimia: Evident, astea erau vremurile, nu se putea altfel. Pe la locurile de muncă am fost urmărit de turnători care au dat diverse note informative. Odată m-a chemat comandantul Securității de aici, un maior, și m-a întrebat dacă aduc și distribuiesc Biblii. Eram privit cu mari suspiciuni fiindcă nu m-am ferit niciodată să merg la biserică, participam la slujbe duminică de duminică, ducându-mă și cu un buchet de flori. Oamenii șușoteau, se mirau de comportamentul meu – cu alte cuvinte, uite-l și pe ăsta, abia a ieșit din pușcărie și se duce la biserică! Pe de altă parte, eu și ca doctor am avut și încă am aceeași teorie: am convingerea că cele mai multe boli și suferințe sunt urmările unor păcate. De aceea, pe lângă tratament corespunzător și sfaturi medicale, mi-am îndemnat întotdeauna pacienții să deschidă uneori Biblia și să mai treacă pe la o biserică din când în când, să se spovedească și să spună o rugăciune, fiindcă e important să fim împăcați cu Dumnezeu, ne vindecăm mai repede. Cum aveam cam 30 de turnători, că nici acum nu i-am aflat pe toți, unii dintre ei au dat note informative despre aspectele astea, așa am ajuns să fiu convocat la Securitate de comandat, un maior, și frecat la ridiche să termin cu Bibliile și cu ”propaganda religioasă”. Atunci i-am zis adevărul, fără pic de teamă: 

– Domnule, eu am simțit degetul lui Dumnezeu. Ăsta sunt, nu pot și nici nu vreau să mă schimb. 

I-am relaltat în câteva cuvinte incidentul de pe malul Dunării și m-a lăsat în pace o perioadă, însă eram supravegheat, o știam prea bine. 

Vedeți dumneavoastră, din experiența detenției eu am rămas cu certitudinea existenței divinității. Relația cu Dumnezeu a fost esențială în anii de închisoare, și asta nu doar pentru mine, ci pentru cei mai mulți dintre deținuți. Mi-am analizat viața, m-am căit pentru greșelile pe care le făcusem față de unul sau altul și am recunoscut că există cineva acolo sus care îmi poartă de grijă. 

La un moment dat am și fost avertizat că Securitatea continua să fie interesată de persoana mea. Soțul unei verișoare – nenea Aurel îi ziceam – fusese coleg de școală cu un maior de Securitate, Colțea, care era unul dintre responsabilii cu supravegherea pe zona Olteniei și care i-a atras atenția, ca între vechi amici, cu privire la pericolele ce mă pășteau. Pe scurt, fusese informat de la Securitatea București că mă număram printre persoanele ce trebuiau urmărite, motiv pentru care mă atenționa, prin intermediul rudei acesteia, să îmi văd de treabă și să am mare grijă la ce fac și ce vorbesc. Am aflat toate astea într-o seară, de față fiind și părinții mei.    

– Tu ține-ți gura și vezi-ți de treabă că nu realizezi nimic dacă îți bați cuie în talpă degeaba, m-a povățuit nenea Aurel.   

Și asta am și făcut, am stat cât am putut de potolit și am evitat să ies în evidență, cu excepția mersului la biserică, obicei la care nu am vrut să renunț.

Răzvan Gheorghe: Ați întâmpinat greutăți când v-ați înscris din nou la facultate? 

Eustațiu Chițimia: Inițial am încercat să revin la Facultatea Veterinară, fiindcă făcusem deja aproape doi ani acolo, trecusem prin trei sesiuni și eram integralist. Am făcut o solicitare în sensul ăsta imediat după eliberare, în ꞌ64, sperând să pornesc degrabă în căutarea timpului pierdut, însă onoratul Minister al Învățământului Public nu a binevoit să îmi răspundă până în ꞌ65, după perioada examenelor de admitere, așa că am pierdut și anul ăla – una peste alta, nu mi s-a dat voie să revin la Facultatea Veterinară, dar eram anunțat că mi se permitea să dau admiterea la orice facultate, începând cu anul 1966. Probabil că răspunsul mi-a parvenit atât de greu fiindcă am ales să nu mint în caracterizarea aceea care se cerea, în cadrul căreia am recunoscut că fusesem condamnat politic, gândindu-mă că dacă mințeam și mă prindeau, m-ar fi exmatriculat și aș fi pierdut alți ani din viață fără să pot termina o facultate. În ꞌ66 m-am prezentat la Facultatea de Medicină din Timișoara, cu răspunsul de la Ministerul Învățământului Public în mână, am dat examenul de admitere, l-am luat, am urmat cursurile și am ajuns medic. Îmi dorisem asta de mic copil. 

Bine, probleme cu Securitatea am avut și în anii de facultate – niște colegi au dat note informative despre mine, fapt pe care l-am aflat după Revoluție, când mi-am putut consulta dosarul de la CNSAS. Și s-a mai întâmplat ceva – prin anul III am fost chemat fără să știu de ce la secretariatul facultății, unde m-am trezit pe cap cu un maior de Securitate, care m-a întrebat dacă nu cumva voiam să mă ”reabilitez”, îndemnându-mă să depun o cerere pentru rejudecarea procesului. I-am răspuns: 

– Domnule, nu mă interesează. Știți la fel de bine ca mine că am fost total nevinovat, n-am avut manifeste și nimic altceva. Eu chiar nu mă consider vinovat față de țară. N-am nevoie de reabilitare.  

– Cum doriți.  

Securistul nu a mai notat nimic, și-a închis agenda, mi-a întors spatele și nu l-am mai văzut niciodată. Ultimul lucru pe care l-aș mai fi dorit era să fiu din nou ținut prin instanțe și pus în postura de a spune ce nu am făcut. Nu mai voiam să trec prin așa ceva. Este de noaptea minții să ajungi la pușcărie pentru ceva ce nici măcar nu ai gândit. Și asta a provocat șocuri, traume, domnule. Am văzut mulți colegi de închisoare și lagăr dezvoltând forme de schizofrenie pentru că au trecut prin mari nenorociri și nu puteau concepe că așa ceva li se întâmpla. Fără să vreau, am ajuns să văd fața nevăzută a lunii. Dacă-i spui cuiva acum ce se întâmpla acolo și ce ai văzut îți zice ”Hai, domꞌle, vezi-ți de treabă, nu a existat așa ceva!”. Oroarea și condițiile premeditat criminale din pușcăriile și lagărele comuniste sunt de neimaginat în zilele noastre, poate că ăsta-i și motivul pentru care au fost distruse sau sunt lăsate să se năruie, cum se întâmplă la Fortul 13 Jilava și la penitenciarul Râmnicu Sărat, de exemplu, pentru a relativiza hidoșenia genocidului săvârșit. Dincolo de asta, toată lumea vorbește despre victimele efective ale Gulagului, despre foștii deținuți, dar cum rămâne cu numeroasele lor familii distruse?, cu rămâne cu lacrimile părinților noștri?, cu tot oceanul acesta de suferință? Sunt situații incomprehensibile pentru cei care au fost în afara fenomenului. 

În anul al IV-lea m-am căsătorit și așteptam să vină băiatul cel mare, iar în anul al V-lea m-am angajat. Mergeam la cursuri de la 8.00 până pe la 13.00-14.00 și apoi, până la 21.00, lucram la Secția de neurologie, care pe vremea aceea funcționa vis-a-vis de Institutul de Medicină. Eram asistent medical și primeam 900 lei, stăteam la observații, îi ajutam pe colegii de la tratamente, făceam injecții și așa mai departe. Într-o seară, trăgând o fugă până la muncă, deși nu era tura mea, am dat nas în nas, în capul scărilor, chiar cu maiorul care mă convocase în trecut la Securitate. Ieșise din biroul unei doamne doctor care, o bănuiam deja, îi dădea note informative. L-am salutat politicos și mi-am văzut de drum. N-avea ce să afle, nu vorbeam nimic important cu doctorița respectivă. Pe de altă parte, îmi îndeplineam întotdeauna responsabilitățile pe tură și-apoi, deși îmi cauzau un disconfort teribil, mă duceam și la activitățile obștești, la cules de porumb, la viță de vie. Vă dați seama că în timpul facultății a trebuit să fac în permanență echilibristică pe sârmă. Am fost cât am putut de corect în viață și așa am reușit să scap de alte probleme mari până la Revoluție. Potrivit unui referat din ꞌ89, care se află în dosarul meu de urmărire, securiștii mă filau în permanență, motivele fiind aceleași ca în anii ꞌ60: că mă duceam la biserică și că nu făceam propagandă partidului. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să scap de numeroasele piedici puse în cale și să fac tot ce am putut să fac până la vârsta asta. Experiența trăită e o una care nu poate fi dusă de orice om, că nu oricine e pregătit pentru așa ceva, pentru o cruce ca asta. 

E esențial ca românii să înțeleagă dezastrul comunist în adevărata sa amploare și întunecime, pentru că numai astfel vor înțelege și de ce România a ajuns astăzi așa cum e. Recent, l-am auzit pe unul la televizor insistând că noi nu am fi trăit în comunism, nu domꞌle, ci în ”socialism multilateral dezvoltat”. Păi, care-i ”dezvoltarea” socialist-comunistă? În ꞌ89, Nicolae Ceaușescu recunoștea că datoriile și toate arieratele cauzate de măreața dezvoltare a agriculturilor, impusă prin colectivizare și prin celelalte tâmpenii, au fost în valoare de 127 miliarde lei. Asta a fost marea dezvoltare a agriculturii socialiste românești, domnule. Datorii gigantice și atâtea alte probleme care ne-au ruinat și ne-au distrus țara. Și în tot timpul asta, ți ți se băga pumnul în gură, nu avea voie să vorbești, să spui adevărat: Nu-i bine, opriți-vă! Nici măcar atât nu puteam spune: Greșești. Oprește-te omule!