Cronica unui pelerin de ocazie: În genunchi și pe coate nu suntem mai aproape de Dumnezeu!

Anul ăsta, încercările autorităților, atât laice cât și bisericești, anume acelea de a împăca și caprele și verzele, adică și normativele pandemice dar și îmbulzitorii de profesie la moaștele Sfintei Parascheva, au fost primite cu blestemele și înjurăturile de rigoare de către creștinii de paradă. Mai ales pe rețelele de socializare. Căci, dacă Dumnezeu nu poate da fiecăruia, de acolo, din Ceruri, câte un dram de minte, aici, pe pământ, oricine găsește câțiva leuți pentru un smartfon cu net moca, bun de exersat Inchiziții de Facebook.

Situația ar fi pe deplin explicabilă dacă am ține cont de specialiștii în cercetări științifice (drăcești, nu-i așa?), potrivit cărora, de câteva generații, o anumită zonă a creierului uman s-ar fi profesionalizat de-a dreptul în a fi exclusiv responsabilă cu producerea și întreținerea delirului mistic, religios. 

Stând strâmb și încercând să privim cât mai drept cu putință către propria noastră curte, ar însemna că noi, ăștia, fericiții și privilegiații locatari au Grădinii Maicii Domnului, odată săriți în curtea-i, să lăsam în urmă orice speranță. Habotnicii nu vor fi niciodată o specie pe cale de dispariţie; nici în Biblia originală şi nici în cea a lui Darwin.

Habotnicul român, căci despre el vom face vorbire în cele ce urmează, e o ramificaţie umană simpatică; violentă doar cu gura, în stilul babelor tradiţionale, dispusă să-i arunce în aer pe păcătoşi numai cu oţărelile fundamentaliste din rărunchi. Degeaba îi spui că Dumnezeu ne-a făcut, după chipul și asemănarea Lui, cu picioare pe care să mergem și cu brațe cu care să ne închinăm. El se-așează-n genunchi și pe coate și o pornește rapid către țintă, convins de faptul că el și numai el deţine adevărul absolut. Dar asta e o trăsătură primordială valabilă pentru majoritatea românilor, aşa că o pasăm repede, ca neilustrativă... 

Creierul habotnicului (cu zona pomenită inflamată până la supradimensionare) e în aşa fel organizat încât evită sistematic orice efort al selectivităţii. Dacă spui ceva critic despre un afacerist înțolit cu sutană popească şi prins cu mâna până la buric în daniile enoriaşilor cu cupoane ridicole de pensie, e clar că nu de bărbosul necinstit te iei tu acolo. Ești un împielițat camuflat, cu siguranță, un diavol plantat cu misie obscură, eşti un denigrator înrăit al credinţei naţionale, plătit, bineînţeles, de organizaţii sataniste sau de concurenţa catolică, protestantă, mormonă, iehovistă şi orice altă derivaţie creştină. Interesant că niciodată nu te afli în slujba islamiştilor, recunoscuţi tacit ca fraţi buni de cerbicie catârească.

Habotnicul național nu privește în curtea celorlalți, sau, mai precis, către Loganul Papei, atunci când vine vorba despre o analiză comparativă bazată pe măsură, decență, simplitate și respect. I se pare absolut normal habotnicului ca, într-o ţară unde salariul considerat mulţumitor e departe de alocaţia pentru şomaj din congregaţiile statale avansate, înalţii prelaţi să umble ţesuţi în fir de aur, călare pe balauri de lux cu multe herghelii-putere şi să vieţuiască terestru pe proprietăţi preţuite la sume ce l-ar face pe Iisus să nu mai lase toiagul din mână și să-i alerge cu el până ar da burțile jos; asta din contribuţiile neimpozitate ale credincioşilor impozitaţi direct sau pe căile ocolite ale bugetului.

Faptul că un Întâistătător se comportă aşa, în timp ce le propovăduieşte umilinţa și dărnicia cristice celorlalţi, nu îl face pe habotnic să cerceteze în loc să creadă. Credinţa oarbă, necondiţionată şi neselectivă a făcut posibil în trecutul deloc îndepărtat să se ajungă până la venerarea unor oase de porc pe post de moaşte sfinte. Astfel de situaţii nu îl determină de fel pe habotnic să se revolte decât împotriva celor care au dat în vileag mânăria şi nu a hoţilor ce au promovat-o cântând pe nas.

E îmbucurător că numărul treziţilor la raţiune a crescut substanţial în ultimii ani, dar fenomenul se manifestă doar online. Realitatea din stradă te face să realizezi că e complet inutil să încerci o explicaţie logică într-o discuţie cu un habotnic. El e anchilozat în dogmă ca exemplarele osificate de la Antipa.

Nu ştiu care ar fi soluţia dez-habotnicirii, se spune că ar trebui să vină dinspre educaţia în şcoală. Ori asta, după cum merg lucrurile în România, ne duce spre un deşert unde argumentaţia inteligentă seamănă bine cu efortul potentaţilor clerului de a trece cămila prin urechile acului, împlinind visul de aur al credinţei interesate: şi cu trupul în desfătarea lumească, şi cu sufletul în Raiul promis contributorilor.

E loc pentru toţi pe Pământ, totuși. Căci Dumnezeu, altfel un tip cu mult umor, a ales de mult timp să nu se mai amestece în certurile noastre, ci doar să ne privească, zâmbind... Iar atunci când Dumnezeu râde e semn bun. E promisiunea că omul mai are, totuși, șanse de a se juca și pe viitor cu particula fără să îl mai frigă cineva pe rugurile habotniciei.