Statul român ignoră proiectul de țară al României eterne. A uitat rănile vii ale Exilului

”Cu dreptul, mamă, cu dreptul!” Așa-mi spunea mama când ieșeam din casă, în fiecare zi și la orice început. De școală, de proiect, de eveniment. Și credeam că, pășind cu dreptul înaintea stângului, binele îmi este asigurat. Viața mi-a demonstrat însă că, față de opinia oficială, autorizată, a timpului trăit și înainte de 1989 și după, și acum, dreptul meu era și este, stângul ei. 

Îmi amintesc ziua, din toamna anului 1970, când am dat de cenzură. Terminasem facultatea și intrasem în Redacția Literară a Televiziunii. Se împlineau în acel 24 noiembrie 50 de ani de la plecarea în eternitate a lui Alexandru Macedonski. Cum să fii redactor într-o redacție literară și să nu faci o evocare a ”poetului rondelurilor”? 

La vizionare, pe lângă redactorul șef, secretarul general de redacție și omul de la ”direcția presei” a venit însuși vicepreședintele de resort al instituției. Întâi s-au privit îndelung unii pe alții, apoi au scurtat, și apoi au tăiat... Greșisem capital în evocarea mea filmată, rotindu-mă îndelung pe crengile platanilor din dreptul noii clădiri a ASE-ului de pe Dorobanți, acolo unde fusese și se demolase casa lui Macedonski. 

”Poate avem noroc și n-o vede nimeni”, își exprimase speranța vicepreședintele Televiziunii. 

Atunci am făcut cunoștință cu stângul meu roditor. ”Dicționarul de literatură universală” de pe TVR2 a durat mai puțin de un an. E drept că la desființarea lui au contribuit cronicile elogioase ale Ecaterinei Oproiu, Gabrielei Melinescu, Sânzianei Pop, precum și unele opinii exprimate confidențial de câțiva scriitori. 

”Dragă”, mi-au spus, aproape în șoaptă, Ștefan Augustin Doinaș și Mircea Horia Simionescu, pe scările Uniunii din Calea Victoriei, ”ne uităm la emisiunea ta cum ascultăm Europa Liberă. Diferența e că ei critică, tu afirmi prin valorile marii literaturi. Ține-o tot așa!” 

Tezele din iulie 1971 au scos emisiunea din program. Și totuși porneam întotdeauna cu dreptul. 

În 1977, când a împlinit Margareta Sterian 80 de ani am făcut împreună cu Boris Ciobanu (excepțional operator și regizor) un documentar: ”Creatorul și epoca sa: Margareta Sterian”. După îndelungi ”negocieri” a trecut pe TVR2 la o oră la care nu se prea uita nimeni. Interviul cu Celibidache, din 1979 s-a difuzat în februarie 1990. Ca și Centenarul Cella Delavrancea din 1987 și Cella Delavrancea la 101 ani, din 1988. Ca și spectacolul ”Dan Grigore și invitații săi” din mai 1988, în care, alături de maestrul Dan Grigore erau Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Iosif Sava, Eugenia Moldoveanu, Mariana Buruiană, foarte tânăra Angela Gheorghiu, dirijorul Emil Simon și Orchestra Radioteleviziunii Române. 

”Mulțumim, ne-ați purtat în insule de frumusețe și de adevăr”, îmi scria unul din spectatorii fideli. 

S-au împlinit 30 de ani de existență a serialului de televiziune ”Memoria Exilului Românesc” și 30 de ani de când i-am luat primul interviu, la Versoix, Regelui Mihai. 

Proiecte făcute din credința că trebuie să ne eliberăm de minciuna și propaganda anilor de comunism, să vindecăm rănile încă vii, iată, de trei sferturi de secol. Aproape 10 ani am lucrat sub embargo total. Iar susținerea de care am avut parte în următorii 20 a fost parțială, sau o simulare. Proiecte cu stângul față de regimul, cu toate variantele lui, din 1989 încoace. Ceea ce a dus, tot acum 30 de ani, la concedierea mea din Televiziunea Română. De 3 ori 30! Dar îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a inclus în planul Lui!

Cu excepția unor canale de televiziune private și a Muzeului Național al Literaturii Române, cărora le sunt profund recunoscătoare, nici o altă instituție a statului (nici de breaslă, de Televiziune nu mai spun!) nu a catadicsit să acorde vreo importanță acestui proiect, la aniversarea celor 30 de ani. Și nu este vorba de atenția și onoarea acordată mie, ci Regelui Mihai, lui Paul Goma, Sergiu Celibidache, Vintilă Horia, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, lui Camilian Demetrescu, Vladimir Cosma, Ion Sigismund Ipser și atâtor ilustre personalități de origine română, ale căror vieți și creații s-au clădit pe rana vie a exilului, situând România, prin propriul lor sacrificiu, în cele mai înalte orizonturi ale artei și culturii lumii. Nu numai la 30 de ani de la căderea oficială a comunismului, acești mari artiști și oameni de cultură nu pot fi uitați sau ignorați pentru că ei fac parte din proiectul de țară al României eterne, din ADN-ul acestui neam! Sunt blazoane românești de noblețe! E clar?!