Rămas bun, Ion Caramitru. Vom fi cândva, din nou, spectatorii tăi

Pino a fost un prieten bun și loial. Un suflet mare. Am fondat împreună Asociația Revoluționarilor fără Privilegii – el președinte, eu unul dintre vicepreședinți. Ne-am întîlnit destul de rar, am vorbit din cînd în cînd la telefon, de cîte una și alta sau pe la sărbători. S-a purtat cu mine ca un frate mai mare, știa cît îl admir, pentru tot ceea ce a făcut. La rîndul lui, vorbea despre ceea ce fac eu, în termeni care mă onorau. 

Era în 2 februarie 2020. La Institut (IICCMER) mi se făcea lichidarea, iar Orban îmi spusese, cu puțin timp înainte, că nu mai e nimic de făcut – a vorbit în van cu președintele, Iohannis nici nu vrea să audă de Oprea, înapoi la serviciu. Că așa i-a spus consilierul lui, Muraru. În față, la Național, mă întîlnesc cu Pino. Mă chemase să țin o conferință acolo, ”pe bani, Marius, pe bani, că am auzit ce ți s-a întîmplat” și ne-am întîlnit în fața teatrului. S-a sprijinit de mine și șchiopăta ușor, mi-a spus că are niște probleme cu șoldul, ”dar trec toate”. Nu voia să discute despre el, mă întreba ce-am să fac eu. I-am spus că mă întorc la scris, la presă, din asta trăiesc cînd sînt dat, periodic, afară de la stat. A rîs. ”La teatru am de toate, pînă și pompieri, dar arheologi nu! Deși sînt multe schelete prin dulapuri”. Am intrat în sală, ne-am așezat la scenă, a început proba luminilor. 

De acolo, de pe scena de departe pe care a ajuns, Pino-cel-bun, prietenul dintodeauna, se uită spre noi, să vadă ce mai facem. 

Vom mai fi cîndva, din nou, spectatorii lui.