Experimentul Pitești, răbufnirea violențelor. Camera 4-spital, locul de unde vine GROAZA. Cum a plecat Valeriu Gafencu spre mormântul necunoscut de la Târgu Ocna. ”În loc să-și piardă răbdarea, câștigase una de sfânt”, își amintea mărturisitorul Octavian Voinea

Pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești publică o serie de pasaje sugestive din lucrarea regretatului mărturisitor Octavian Voinea – ”Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud” –, fragmente ce surprind cu acuratețe atmosfera morbidă și rău prevestitoare a Crăciunului piteștean din ꞌ49, tăcerea mormântală fiind sfâșiată doar de urletele de groază ce răzbăteau din camera 4-spital, acolo unde călăul Eugen Țurcanu (rezident al Securității) și reeducații aceleiași organizații genocidare îi călcau în picioare, zdrobindu-i cu răngi și bâte aduse de gardieni, pe studenții anticomuniști, transformând camera într-un abator uman. Vor urma torturi abominabile și umilințe de neimaginat. Se va muri sub tortură, se vor mutila suflete pentru totdeauna. 

Să nu uităm niciodată un aspect esențial: omniprezența celei mai odioase torturi – fiindcă aici se va ajunge, laolaltă cu toate celelalte barbarii ce par incredibile publicului neavizat – dă dimensiunea rezistenței disperate și îndârjite a elitelor studențimii românești.  

De notat că, la momentul Crăciunului din ꞌ49,  Octavian Voinea se afla într-o altă cameră a penitenciarului, împreună cu mai mulți studenți care încă nu bănuiau monstruozitatea ce li se pregătea, cu toții întrebându-se care e motivul violențelor din camera 4-spital. Asta fiindcă scenariul perfectat de Securitate presupunea ca grupurile de studenți să intre treptat în zdrobitorul demascărilor, ca niște oi în colții lupilor. 

Vă prezentăm pasajele amintite: 

„Era Ajunul Crăciunului sau chiar ziua de Crăciun a anului 1949 (precis nu-mi pot aminti), când priveam cu multă prudenţă pe geam spre camera 4 spital, care era situată în vinclu, pe aripa T-ului închisorii. Brusc am văzut obiectele de cazarmament zburând pe sus. Un praf enorm se vedea ridicându-se într-un vacarm de nedescris. Se auzeau şi gemete de oameni loviţi.

Constatam că aceştia s-au încăierat. Apoi am văzut şepcile gardienilor şi se vedea cum loveau cu bâte şi cu răngi în deţinuţi.

Ceea ce părea straniu era că vedeam lovind şi unii deţinuţi alături de gardieni. Mi s-au părut atunci toate acestea un fel de joc de marionete la teatrul de păpuşi. Ce naiba s-a întâmplat!? Au înebunit aceştia aşa, pe nepusă masă?... Sau este efectul îndelungatei detenţii când oamenii simt nevoia unei refulări a nervilor? Nici chiar aşa!

Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de sfânt. De nicăieri nici o informaţie. Totuşi într-un târziu, din celula vecină, Dragoş Hoinic ne-a atras atenţia – prin Morse – că ceva straniu se petrece la camera 4 spital. Până la urmă această întâmplare stranie a fost dată uitării. Am considerat-o o halucinaţie. Mult mai târziu voi afla că aceasta a fost una din marile agresiuni puse la cale de administraţie şi Ţurcanu împotriva studenţilor. Tot în ziua aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit”. 

(Octavian Voinea, ”Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud”)

Tot pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești publică o serie de pasaje din lucrarea mărturisitorului Grigore Dumitrescu – ”Demascarea” –, acestea referindu-se la perioada de la începutul anului 1950, când studenții destinați demascărilor sunt distruși în mod premeditat, printr-un regim criminal de recluziune, foamete albastră și mizerie de neînchipuit, pentru a-i transforma în morți vii înainte de a intra în iadul reeducării.

Vă prezentăm fragmentele amintite:    

„Zi şi noapte, mereu aceeaşi tăcere. Izolarea în care ne găsim de mai bine de trei săptămâni, în subsolul Penitenciarului Piteşti, ne torturează nervii şi ne pune probleme.

Ce se întâmplă în această închisoare? Mister! Câţiva dintre noi sunt bolnavi; au diaree. Viaţa îşi are ciudăţeniile ei! Să ai mereu burta goală şi să suferi de o astfel de boală! Cu infimele mele cunoştinţe medicale, eram convins ca diareea vine numai atunci când mănânci prea gras. Ori, toată grăsimea care am primit-o în mâncare de trei săptămâni de când ne găsim aici (şapte grame pe zi) e de o sută cincizeci de grame...

16 Ianuarie 1950. Încă o zi. Dimineaţa suntem deşteptaţi de deschiderea bruscă a uşii. Tresărim, ca şi cum am aştepta să ni se dea o veste. Prim gardianul Mândruţă – îi ştiu numele de anul trecut – e în pragul uşii. În mână are un carnet. După ce-şi roteşte privirea peste noi, spune:

— Sunteţi aici 23.

Scrie cifra, apoi:

—Săptămâna viitoare, o să treceţi sus.

Dă să plece, dar îi întrerup mişcarea:

—Nu s-ar putea să fim programaţi pentru baie? E aproape o jumătate de an, de când nu ne-am mai spălat.

Prim gardianul dă din umeri şi se mulţumeşte să spună:

—O să vedem ce se poate face; deocamdată e imposibil. Se întoarce şi trânteşte uşa după el.

Această nepăsare ne întunecă feţele. Drumul pe care mergem se arată a fi foarte greu!

Seara, târziu. Trebuie să fie trecut de ora nouă. Suntem îngânduraţi! Cu inima strânsă, aşteptăm să treacă încă o noapte şi încă o zi, ca să ajungem mai repede sus. Acolo, e cel puţin lumină. Cândva, la ora când soarele s-a ridicat de-un copac pe cer, o rază va pătrunde şi în celula noastră!

Aşa, m-arunc cu gândul înainte, spre lumină. încă patru-cinci zile şi-o voi avea!

Dar iată că tăcerea penitenciarului e din nou ruptă de urlet. Rămânem ca paralizaţi. Câteva secunde trec nesfârşit de lungi.

Un gând îmi fulgeră mintea: aici se pecetluieşte destinul nostru! Urletul a venit din acelaşi loc: camera 4 Spital. A venit brusc; un strigăt de groază, sfâşietor, inuman, ţâşnit ca din infern. Suntem toţi în picioare. O singură întrebare ne munceşte: unde am fost aduşi? Suntem în panică: unii vor să-şi întindă paşii – mişcarea te linişteşte puţin –, dar se izbesc de paturi, alţii îşi ridică capul în sus, spre locul de unde vine groaza. Lângă mine, Dinu Georgescu, mă priveşte cu ochi scrutători (eu nu ştiu mai mult ca el) severi ca ai unui anchetator. Faţa-i e rigidă şi fără viaţă; buzele-i par ca şi cum n-ar fi schiţat niciodată vreun surâs.

Îi dezvălui grija care mă munceşte:

— În închisoare e teroare; viaţa aici e înspăimântătoare, e ca şi cum s-ar face experienţe nebănuite până acum de oameni.

Rămânem, aşa, până târziu în noapte. Ne privim în tăcere. Ne e teamă de supoziţii. înfiorătorul strigăt mi-a revenit toată noaptea în urechi. Mi-e teamă de întuneric; aştept să se crape mai repede de ziuă”.

(Grigore Dumitrescu, „Demascarea”)

Puteți citi mai multe despre istoria Închisorii Pitești și a Fenomenului Pitești în albumul dedicat Memorialului, disponibil pe pagina Editurii Manuscris – detalii AICI. 

Nu uitați, Memorialul Închisoarea Pitești este deschis pentru vizitare de joi până duminică, între orele 11:00 – 18:00. Vino să îți cunoști istoria!  #istorievie