EXCLUSIV Reportaj FOTO: Moarte și portocale în Râpele cu brazi. Ultima redută a partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu. Și moștenitorii genocidului comunist. Un reportaj altfel

– De-aș avea un pistol, aș face, în sfârșit, dreptate. Da, măi băiatule, dreptatea de pe urmă, p-aia aș face-o. Și-apoi m-aș duce cu zâmbetuꞌ pe buze la pușcărie și-n mormânt, cum mi-o fi scris. Tare fericit m-aș duce... cu inima-mpăcată. Ar fi o mare, mare onoare. Păi, ce să-mi mai facă mie organele statului acum, la anii ăștia, că eu oricum mor mâine-poimânie? Îl împușc p-ăla în cap, între ochii ăia de porc – poooc! –, și gata, trag linia de pe urmă. Ce fericit aș fi, măi Bogdănele... Aș muri cu inima-mpăcată.  

Când dă glas cuvintelor rostite, pe la începutul anilor ꞌ90, de Ticu-Mare – așa-l numește pe străbunicul Gheorghe Rizea –, cuvinte grele ca o povară rămasă pe suflet, care și acum, iată, după mai bine de trei decenii, îmbie, prin însăși gravitatea lor, la o tăcere cumva ritualică, pentru a digera ce tocmai am auzit (sau măcar pentru a încerca asta, deși nu-mi iese), Bogdan Vârvoreanu pare că redevine puștanul ce a copilărit odinioară, curios și zvăpăiat, pe prispa Elisabetei Rizea, alergând fluturi și ascultând povești interzise altor urechi. Mica-Mare, așa o numește pe Viteaza de la Nucșoara – moment în care vocea lui degajă o căldură numai de ei doi știută, o căldură-vrajă ce parcă o readuce printre noi, în umbra vechiului cerdac. Aceeași căldură venită din cuvinte îl întinerește subit, îndulcindu-i trăsăturile și netezindu-i ridurile subțiri din colțurile ochilor. Da, îmi zic, Bogdan s-a născut cu un adevăr de necontestat pe buze. La urma urmei, Mica-Mare e cea mai potrivită și mai firească denominație, în ciuda aparentei contradicții. Pentru că exact așa a fost Elisabeta Rizea: o țărancă firavă, mică la trup, dar purtătoare a unei măreții de care nici astăzi nu suntem conștienți. Și e trist, foarte trist. Fiindcă măreția Elisabetei Rizea e, parțial, măreția noastră. Cine nu înțelege asta va rămâne la nivelul contradicțiilor larvare. Și nici nu merită mai mult.    

– În toamna lui ꞌ90, Gheorghe Rizea împlinea 90 de ani. Era de-o vârstă cu secolul, pe care aproape că l-a trăit până la capăt, cu toate relele lui. Avea să moară la 98 de ani. Spune-mi, pe cine și-ar fi dorit să împuște între ochi?, îl întreb, într-un târziu, deși intuiesc unicul răspuns.  

Bogdan îmi confirmă, șuierând apatic, cu ochii îngropați în scândurile prispei: 

– Pe trădătorul fraților Arnăuțoiu. 

Evident, pe cine altcineva? Așadar, devenit ecou încarnat al sângelui vărsat, pentru care nimeni nu a plătit vreodată, ajuns la o vârstă patriarhală și suferind de n boli – abia dacă mai putea merge, cu chiu, cu vai, și asta din pricina caznelor pătimite în beciurile Securității, urmate de îndelungații ani de zeghe, care i-au măcinat oasele și i-au chinuit carnea, șubrezindu-i sănătatea, dar niciodată spiritul –, Gheorghe Rizea își dorea cu pasiune să-l împuște în cap pe Grigore Poenăreanu (”Poooc!, între ochii ăia de porc”), trădătorul care i-a vândut Securității, în primăvara lui ꞌ58, pe Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Constantin Jubleanu, cei din urmă partizani ai grupării, după o epopee întinsă de-a lungul a aproape zece ani. 

Primii doi aveau să sfîrșească la zid, în Valea Piersicilor, alături de ceilalți exponenți ai lotului Arnăuțoiu, după torturi și bătăi sălbatice, trupurile lor sparte de gloanțe fiind aruncate într-o groapă comună, încă necunoscută. La rându-i, tânărul Tică a murit eroic, refuzând să se predea și luptând până la ultimul glonț, nu înainte de a o ajuta pe Maria Plop să coboare, în brațe cu micuța Ioana, pe atunci în vârstă de doar doi ani (fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu), pe scara de frânghie ce făcea posibil accesul în ultima ascunzătoare a grupării, săpată în stâncă pe înălțimea Râpele cu brazi. Condamnată la muncă silnică pe viață și despărțită pentru totdeauna de copil, fără să știe ce s-a întâmplat cu acesta, Maria Plop avea să moară cu inima zdrobită, în ianuarie 1962, într-o celulă a închisorii de la Miercurea Ciuc, din pricina condițiilor criminale. 

Imaginea patriarhului Gheorghe Rizea – uscățiv ca o nuia de alun decojită și lăsată la soare, îngenuncheat printre răsaduri de morcovi și cartofi, alături de o cârjă și de un strănepot bălai, în mica grădină din fața prispei, năpădit de griji, devorat de reumatism și neputințe, mai ales de neputințe, dar cu ochii mai vii ca niciodată, stăruind în căutarea unui trăgaci care, odată apăsat, va aduce ”dreptatea de pe urmă” – îmi joacă prin față și îmi rămâne întipărită pe retină; aproape că mă pierd în culorile ei, ale acestei imagini prețioase și copleșitoare, culori pe care sunt conștient că nu le voi putea reda niciodată, oricât mi-aș dori, pentru că nu sunt văzute, ci doar simțite. E imaginea hieratică a țăranului român devenit luptător de neînvins. E icoana unei memorii imposibil de domesticit. E țipătul a ceea ce nu poate fi uitat.  

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea / sursa foto: arhiva Podul.ro)

– În ultimii ani de viață, Ticu-Mare a tot vorbit despre pistol, cred că-l și visa, își amintește Bogdan, atât de absent că parcă nici nu mi se adresează. Ba chiar s-a și interesat, pe la vecini de încredere, oameni de-i știa de-o viață, dacă nu aveau vreo armă de foc dosită pe undeva, dar n-a găsit niciuna. Le adunaseră comuniștii, începând cu ꞌ48. Ca mai apoi, prin ꞌ97-ꞌ98 – crescusem binișor pe-atunci, terminasem de ceva timp liceul –, să mă trezesc că Ticu-Mare mă trage de mâneca flanelei, aici, lângă fântână, și mă-ntreabă, cu vocea lui preocupată și mereu serioasă, dacă nu cumva pot afla eu, pe la București, pe cineva dispus să-i vândă un pistol funcțional și două-trei gloanțe.

– Interesează-te, Bogdănelule, ajută-mă un pic. Vezi și tu, poate am noroc...

Pradă unui reflex mașinal, îmi îndrept privirea spre fântâna scăldată în lumina crudă a dimineții – e aceeași lângă care șușoteau Mica-Mare și bătrâna Laurenția Arnăuțoiu, cu dublu sens (”Fasolea fierbe numai cu apă de la fântâna din vale...”), acoperindu-și gurile cu palmele bătătorite, cum le ședea bine unor țărănci istețe și viclene, punând la cale diverse informări pentru ”băieți”, stârnind astfel crizele de furie ale securistului mutat cu forța în casa familiei Rizea, având misiunea de a zădărnici orice discuții/întâlniri în acest perimetru, în speranța că, finalmente, susținătorii partizanilor își vor dezlega limbile în vechea casă a lui Iancu Arnăuțoiu, ai cărei pereți fuseseră burdușiți cu microfoane, locatarii și vizitatorii fiind ascultați fără intermitențe. Parțial, strategia securiștilor a dat unele roade, însă ”băieții” n-au căzut din pricina discuțiilor auzite de mai multe urechi decât ar fi fost cazul, nu, nici pe departe. Partizanii au fost prinși doar atunci când i-a vândut alunecosul Grigore Poenăreanu, fost coleg de școală cu Toma Arnăuțoiu. Provenind dintr-o familie avută, cum odinioară va fi fost și familia Arnăuțoiu, fiind cu 21 de ani mai tânăr decât Gheorghe Rizea, turnătorul a avut parte de o viață îndelungată. De regulă, cu niște excepții notabile, nici Dostoievski nu-și omora personajele negative, îmi amintesc. Prefera să le condamne unei existențe larvare, banale, marginală din toate punctele de vedere, dar trăită în tenebre și în imediata proximitate a acestora.  

(Vechiul grajd din curtea Elisabetei Rizea în care partizanii din gruparea Arnăuțoiu s-au ascuns în repetate rânduri / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În spatele fântânii cu roata încă vioaie se profilează conturul pătrățos al grajdului, acum năpădit de rugi de zmeură. În bezna podului s-au ascuns în repetate rânduri Toma și Petre Arnăuțoiu, aspect amintit în unele procese-verbale de anchetă. Mă emoționează că prispa pe care stăm e aceeași pe care au pășit spre veșnicie, în primăvara lui ꞌ49, Gheorghe Arsenescu, frații Arnăuțoiu, părintele Ion Drăgoi, Ion Chirca ”Dezertoruꞌ”, Titu Jubleanu, Cornel Drăgoi, Benone Milea și atâți alții, nume care astăzi sunt date uitării, fiindcă cineva se teme încă de ei, de nălucile și de moștenirea lor, care de fapt e moștenirea noastră.  

În odăile de lângă s-au rostit jurăminte teribile, de moarte și de viață, cu o mână pe cruce și cealaltă pe pistol. Mă copleșește o nouă imagine hieratică, desprinsă dintr-un proces-verbal de anchetă recitit recent: tânărul și frumosul locotenent de cavalerie Toma Arnăuțoiu scoate o hârtie din tubul lunguieț al unui cartuș de armă de vânătoare, o despăturește și o trece în mâna colonelului Gheorghe Arsenescu, probabil autorul textului, care dă glas jurământului, răspicat și cu o mină gravă, acesta fiind repetat de fiecare nou membru al grupării. Chiar și rostită în gând, formula de final îmi face pielea de găină: ”Jur să nu mă despart de frații mei de luptă, decât după victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu, cât și întreaga mea familie”. Ultima frază a legământului depus de Gheorghe Mămăligă e și mai cumplită: ”În caz de trădare sau călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu cât și familia neamului meu, până la al nouălea neam”. 

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea. Gaura de glonț din tocul ușii / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În tocul ușii de la intrarea principală a casei Rizea, un ochi antrenat poate observa gaura lăsată de glonțul tras de un securist pus de pază în vecini, care probabil că voia să se asigure că Mica-Mare urma să rămână acasă în acea noapte de smoală, când fierul a ratat-o milimetric. Încercau să o sperie, să o terorizeze. Viața ei nu conta nici cât un fir de praf. Încă nu aflaseră că Mica-Mare era mai rezistentă decât stâncile de pe albia Râului Doamnei. Nu înțelegeau că ea era adevărata Doamnă. 

(Elisabeta și Gheorghe Rizea pe prispa casei din Nucșoara. Sub picioarele lui Gheorghe Rizea se distinge capacul unei vechi ascunzători)

Sub tălpile noastre, în cerdacul micuț, dar delicat tocmai prin proporțiile reduse, mascată de scândurile prispei, se află o ascunzătoare care datează din a doua jumătate a anilor ꞌ40 – o fantă cu pereții clădiți din piatră de râu, acoperită cu un capac de scândură ce încă păstrează aparența de prispă, bortă în care un proscris se putea face nevăzut cu ușurință, ghemuindu-se în bezna răcoroasă, așa cum de altfel s-a și întâmplat în câteva rânduri, în perioada în care Gheorghe Rizea a fost fugar căutat de Securitate. La fel ca în anii ꞌ40-ꞌ50, deasupra capacului e așternut un țol făcut de mâna Elisabetei Rizea, la războiul de țesut, peste care este amplasată vechea masă, în jurul căreia încă zăbovim, în umbra deloc apăsătoare a prispei. La stânga mea, e lavița pe care Mica-Mare obișnuia să șadă în serile de vară, când îi depăna lui Bogdănel povești interzise pentru alte urechi. Poveștile partizanilor.    

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea, interiorul ascunzătorii de sub prispă / sursa foto: arhiva Podul.ro)

”Poooc!, un glonț între ochii ăia de porc, și gata!”, cuvintele astea nu-mi dau pace, îmi bubuiesc în timpane iar și iar, pe tonalități diferite ce răzbat din ungherele aceluiași trecut pe cât de recent pe atât de neguros – fie e glasul cumva mirat al lui Bogdănel, ecou al ștrengarului de odinioară, care încă nu putea înțelege adevărata importanță a cuvintelor rostite de Ticu-Mare, fie e glasul lui Bogdan cel de acum, liniștit și pe deplin conștient de măreția acelui moment, pe care-l retrăiește cu nesaț, și uneori, doar uneori, printre aceste glasuri răzbate și o voce fermă, dogită de tutun, mult tutun fără filtru, așa cum îmi închipui că va fi fost vocea bătrânului Rizea, patriarhul de la Nucșoara, care s-a încăpățânat să-și sudeze țigările până pe patul morții, în pofida anilor ce i s-au tot bulucit pe umeri. Inevitabil, probabil pentru că-l recitesc deseori, îmi amintesc de un pasaj dintr-o scrisoare pe care colonelul Gheorghe Arsenescu i-a trimis-o maiorului Chicoș, șeful Securității din Câmpulung Muscel, în ꞌ48, când conducea gruparea de la Dragoslavele: ”Pentru mine personal nu mă tem de moarte, căci ceea ce îmi va fi scris în frunte, așa voi păți. Dacă eu voi cădea, sunt alții hotărâți, în locul meu, să ducă socotelile la sfârșitul lor”. 

(Colonelul martir Gheorghe Arsenescu, erou al Armatei Regale)

Da, asta și-ar fi dorit și bătrânul Gheorghe Rizea, în felul lui simplu și tranșant, al țăranului care parcă își adulmeca apropiata groapă din micul cimitir de la Nucșoara. În fond, asta era ”inima-mplinită” după care tânjea Ticu-Mare, îngenuncheat printre răsaduri de cartofi și morcovi, împovărat de sângele pe care nu el l-a vărsat, dar pe care dorea să-l răzbune, visând cu ochii larg deschiși că-l va împușca în frunte pe turnătorul partizanilor lui Toma Arnăuțoiu: voia să ducă socotelile la sfârșitul lor, să tragă linia de pe urmă, așa cum singur puncta. A eșuat faptic, se vor preta să spună unii, cei mai ignoranți dintre voi, ironizând fantasmele unui nanogenar de o dârzenie ieșită din comun, sau blamându-le, după caz, dar Gheorghe Rizea a reușit prin încleștare, prin demnitate, le voi răspunde, și a rămas învingător prin neuitarea pe care a încarnat-o până la ultima sa suflare, transmițând-o către trei generații de urmași, după o viață fără pată, în pofida torturilor din anchetele Securității și în ciuda anilor de zeghe, devenind, chiar și în absență (deși absența e o problemă complicată), prelungirea firească a unui povești încă neterminate. O poveste care ne aparține și nouă în cel mai intim mod, doar că nu ne dăm seama.  

(Cireșul amar sădit de Gheorghe Rizea când a revenit din armată)

Facem câțiva pași prin curtea încinsă de soare. Uriașul cireș amar din spatele casei are peste 100 de ani, luând în considerare că a fost sădit de Gheorghe Rizea când s-a întors din armată. Probabil că a rodit și în vara aceea din anii ꞌ30, când Regele Mihai a participat la șezătoarea organizată în curtea familiei Rizea, spunând snoave și mâncând porumb copt alături de țărani. La un moment dat, în timp ce vreascurile trosneau în foc, Regele i-a întrebat pe săteni de ce purceii sug la țâță cu ochii închiși. 

– Le e rușine că ta-so-i porc și mă-sa-i scroafă și dă rușine ține ochii închiși!, l-a dumirit Mica-Mare, după ce s-a consultat cu Ticu-Mare, hâtru ca un țăran cu scaun la cap, iar Regele a râs și a chemat-o în față, a așezat-o lângă el, și-a rupt în două porumbul copt și i-a oferit o jumătate. 

– Mi-a rupt porumbuꞌ lui driept în doo. Îl mănânci! Eu dint-al mieu, domnu Rege din al lui..., își amintea Elisabeta Rizea, în interviul acordat doamnei Irina Nicolau. 

Patul în care a dormit Regele în acea noapte s-a păstrat și poate fi văzut într-o dependință a casei. După ꞌ90, Majestatea Sa i-a redat picioarele Elisabetei Rizea, aranjându-i operația la Spitalul Foișor din București. 

– După aia o lua înaintea noastră pe coastă, ziceai c-alerga, își amintește Bogdan. 

Pe aici, pe undeva, pe sub cireșul ăsta de 100 de ani sau poate sub tălpile noastre, trebuie să fie și mormântul lui Vasilică. Al cui? Sunt contrariat, de Vasilică încă n-am auzit până acum. Ca să înțeleg la cine se referă, Bogdan îmi răspunde cu o poveste. Pe la sfârșitul anilor ꞌ70, Ticu-Mare lucra la o exploatare forestieră. Într-o după-amiază, a văzut cum o lupoaică își căra puii (îi trăgea cu colții, îi împingea cu botul) de pe versantul unde se tăiau arbori, simțind că muncitorii vor rostogoli butucii la vale, peste bârlogul care nu mai era deloc sigur. A ținut minte locul și a revenit, la finalul zilei. Avea să găsească doi pui de lup, pe care lupoaica nu reușise să-i scoată din zona acum defrișată. Bogdan nu știe ce soartă a avut cel de-al doilea puiuț găsit, dar primul a fost băgat în raniță și a ajuns în curtea de la Nucșoara, unde a crescut alături de Haiduc, ciobănescul familiei. 

(Patul Elisabetei Rizea. Toate țolurile sunt lucrate de mâna ei la războiul de țesut / sursa foto: Podul.ro)

A fost botezat ”Vasilică”, în primele sale zile fiind hrănit cu lapte proaspăt de vacă, printr-un biberon. Nu se știe din ce motiv, Ticu-Mare s-a-ncăpățânat să-l numească ”Vasilică”, poate ca o contrapondere la povestea lui Petrică, care a strigat ”lupul, lupul!” până când a sfârșit mâncat de lup. Ei bine, Vasilică nu a mâncat pe nimeni. Adică nu a mâncat oameni, dar, ce-i drept, se mai înfigea, din când în când, în gâtul vreunei oi, întotdeauna de-a vecinilor, niciodată de-a casei, pe care o molfăia și-o târa pe pășuni, întorcându-se în ogradă plin de voie bună și cu botul însângerat. Mica-Mare mai bodogănea uneori – ”Suntem ca nimeni, mă Gheorghe, mă… Numa noi avem un lup în curte” –, dar tot ea îl mângâia, îi vorbea ca unui copil și-i punea de mâncare, întotdeauna carne fiartă, niciodată crudă, încercând parcă să-l facă să uite că era lup. Vasilică crescuse de-acum, era o namilă cenușie cu urechi ciulite și ochi negri, pătrunzători, ce scuipau văpăi la adăpostul întunericului. Uneori urla la lună, în nopțile sticloase de iarnă, parcă răspunzându-le celorlalți lupi ce hăuiau pe versanții ce împresoară Nucșoara. Oare își spuneau ceva?, mă-ntreb, și-mi preling palma pe scoarța aspră a cireșului. 

Vasilică și Haiduc, ciobănescul cel mătăhălos, se ignorau reciproc – nu s-au mușcat și nici nu s-au mârâit vreodată, dar nu s-au jucat și nici nu au alergat împreună, alegând mereu poteci diferite, și asta pentru că erau conștienți, mai mult decât oamenii care-i puseseră laolaltă, că făceau parte din lumi ireconciliabile, fapt ce nu avea să se schimbe niciodată. Ceea ce mă duce cu gândul la fabula ”Lupul și câinele” de La Fontaine. 

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea / sursa foto: arhiva Podul.ro)

De-a lungul a cinci ani, Ticu-Mare a plătit de vii vreo trei-patru oi, se pare că și un berbecuț, s-a-nțeles cu sătenii, au băut o țuică și le-a închis gura, deși mulți se temeau de vecinătatea cu lupul, fiindcă necunoscutul sperie. Cu toate astea, a refuzat să-l pună pe Vasilică în lanțuri, deși unii țărani l-au tot îndemnat, chiar și primarul. Fostul deținut politic știa prea bine ce înseamnă oroarea lanțurilor. Oare să-i fi amintit Vasilică de perioada sa de fugă, când stătea ascuns ca o sălbăticiune prin râpele munților? Tot ce e posibil, și Bogdan s-a gândit la asta. Cert e că Vasilică îl iubea nespus pe Ticu-Mare, gudurându-se pe lângă nădragii lui și ținându-se după el pretutindeni, prin sat sau pe munte, la livada cu pruni, printre căpițe sau aiurea, mereu ciulit și ocazional dezvelindu-și colții îngălbeniți, dacă auzea zgomote ciudate în pădure. Până într-o zi când l-a găsit otrăvit, cu burta umflată. Și poate că acum călcăm pe mormântul lui. 

Ca să n-o facem, ne întoarcem din nou în umbra prispei. Bogdan mă omenește cu slană, ceapă roșie și caș proaspăt – un adevărat festin. Mâncăm în tăcere. Pe deasupra casei planează un uliu, dând rotocoale largi, largi, semn că Nucșoara a rămas un câmp de luptă. De undeva de peste uliță răsună zbiarătul unui măgar.

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Bucureștean de ani de zile, dar cu inima mereu la Nucșoara, unde a copilărit și a crescut lângă Mica-Mare și Ticu-Mare, mulțumită cărora a ajuns bărbatul care e astăzi, la rându-i tată a doi băieți, Bogdan îmi vorbește despre proiectul început în urmă cu trei ani, când a ridicat troița comemorativă de la stradă, monument ce amintește de jertfa partizanilor și a numeroșilor susținători. E hotărât să depună toate eforturile posibile pentru a salva casa Elisabetei Rizea – degradarea avansează de la o zi la alta –, pe care intenționează să o transforme în casă memorială și muzeu al rezistenței armate anticomuniste din zona Nucșoarei. Știu, e șocant și dezgustător, dar nicio autoritate a statului român nu s-a arătat interesată, în ultimii 31 de ani, de asumarea și finanțarea unui astfel de proiect. Asta în condițiile în care, raportate la diverse alte alocări bugetare, care reprezintă risipiri ale banului public, dacă nu sifonări de-a dreptul, sumele necesare pentru renovarea și amenajarea casei Rizea (casa-muzeu, o cameră pentru uzul vizitatorilor, o sală de conferințe cu aparat de proiecție și două-trei rafturi de bibliotecă) sunt derizorii. Per-total, e vorba despre o sumă de 250.000, cel mult 300.000 euro. E extrem de rușinos că statul român refuză să salveze casa Elisabetei Rizea, dar, în fapt, aceasta a fost atitudinea oficioasă a tuturor guvernărilor care s-au perindat, indiferent de culoarea penajului politic, pe la Palatul Victoria, dincolo de pozționările mai mult sau mai puțin populiste. Toți acești politruci n-au fost și nici n-au reprezentat vreodată România, în timp ce Toma Arnăuțoiu și partizanii lui au murit pentru România. Să nu uitați asta. 

(Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea / sursa foto: contul de Facebook)

În ultimii trei ani, vară de vară, Bogdan a mai făcut câte o reparație, pe ici, pe colo, cât s-a priceput și el, uneori cheltuind economii strânse cu dificultate. De regulă îl ajută meșteri și specialiști în restaurări care au grijă ca spațiul să-și păstreze neștirbit aspectul inițial. Ce-i drept, materialele s-au tot scumpit. De cele mai multe ori le cumpără cu ajutorul donațiilor făcute de persoane private, români inimoși care nu și-au lepădat istoria și care sunt conștienți că orice eforturi, oricât de mici, sunt necesare și apreciate (Donați AICI). Anul trecut, mulțumită acestor donații, echipa a fost în măsură să stabilizeze fundația casei, turnând bucăți de beton din loc în loc. În toiul lucrărilor, Bogdan a găsit două cartușe mâncate de rugină. Oare ultimii care le-au atins înaintea lui au fost securiștii ”încazarmați” în casa Rizea, în noaptea de 27 aprilie 1950, când agenții au deschis focul ca la balamuc împotriva partizanilor Ion Marinescu și Gheorghe Mămăligă, care încercaseră, fără succes, să-l împuște pe Ionescu Ion, șeful postului de Miliție din Nucșoara, și-apoi s-au făcut una cu întunericul? Nu-i exclus, dar nici nu poți fi sigur că-i așa. În perimetrul ăsta s-a tras de multe ori. Aici au fost nenumărate nopți împroșcate de gloanțe. Și nici zilele nu s-au lăsat mai prejos. Cine știe ce ne vor rezerva viitoarele lucrări? 

(Țol lucrat de mâna Elisabetei Rizea la războiul de țesut / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Între timp, la poartă oprește o mașină cu număr de București din care coboară o familie tânără cu o fetiță sfioasă. Tatăl ne întreabă peste gard dacă ar putea vizita casa. Bogdan se luminează ca un copil care primește o jucărie nouă și îi invită degrabă, devine ghidul lor, cel mai bun ghid posibil. E o adevărată plăcere să le citesc interesul pe fețe, să-l aud pe Bogdan cum deapănă istorii de odinioară, relatări pe care nu mă mai satur să le ascult. Ceva-ceva au citit și ei, asta mă bucură cel mai mult. Dacă tot aveau drum prin Curtea de Argeș, au zis să treacă și pe aici. După ce fotografiază țolurile lucrate de Elisabeta Rizea, înflorate ca o poiană și plăcute la atingere, tânăra mamă se lasă pe vine și stăruie în fața ușii scorojite, privind cu atenție gaura de glonț din tocul spoit cu vopsea verde. Într-un târziu atinge spărtura cu degetele, aproape că o mângâie, de parcă vrea să se asigure că e reală. Sau încearcă să o vindece? Fetița cu părul de culoarea miezului de nucă se agață de gâtul ei și râde în hohote. O amuză clinchetul clopoțelului agățat de o bârnă a prispei, pe care Bogdan l-a atins fără să vrea. Același clinchet mă surprinde și pe mine, cumva vine dintr-un alt film. 

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea, gaura de glonț din tocul ușii / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Mai sporovăim, câteva minute, de una, de alta, apoi ei își văd de drum. Le facem cu mâna din fața ferestrelor împodobite cu chenare și flori albastre, pe care Ticu-Mare le vopsea cu grijă an de an, cocoțându-se pe scară – aceeași scară pe care Toma și Petre Arnăuțoiu s-au suit în podul grajdului, acum rezemată de același grajd, de parcă i-ar aștepta – și îngustându-și ochii, pentru a respecta întocmai vechile contururi ale motivelor populare (simboluri ale vieții care învinge moartea), în zilele de dinaintea Sfintelor Paști, când Mica-Mare obișnuia să văruiască pereții cu bidineaua, pregătind casa de sărbătoare. 

(Nucșoara, casa Elisabetei Rizea, ferestrele dinspre uliță / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Și eu mă pregătesc de drum. Vreau să o iau la pas prin Nucșoara, spre extremitatea de nord a satului, unde încă poate fi văzută casa lui Petre Arnăuțoiu. Intenționez să o fotografiez și să mă încarc cu atmosfera locului, așa cum fac ori de câte ori vizitez un spațiu semnificativ pentru memoria rezistenței anticomuniste. Până la întoarcerea mea, Bogdan își va pune în funcțiune motocoasa și bine face: pe alocuri, bălăriile ne ajung până la brâu. Apoi vom merge la Râpele cu brazi, unde s-au consumat ultimele ore de libertate ale Mariei Plop și cele din urmă minute din scurta viață a lui Tică Jubleanu. Dar mai e până atunci. Toate la timpul lor. 

                                                                                                        *

Prima oprire e la doar o aruncătură de băț, în curtea postului de Poliție. Am mai fost aici, nu e întâia oară când vin la Nucșoara, vrăjit de fascinanta istorie a partizanilor de pe valea râului Doamnei, dar chiar și așa, priveliștea dezolantă a celor câteva ruine rămase din vechea casă a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu mă tulbură până dincolo de cuvinte. Mă demolează pe interior. Par niște dinți întunecoși, strepeziți, prelungiri ai unei guri încă îngropate în pământul gălbeniu, o gură blestemată, plină de lumini și bezne și cheaguri de sânge, o gură care nu-și poate urla adevărul. ”Păi aș zbiera ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus...”, îmi amintesc cuvintele Elisabetei Rizea și mi se face rușine pentru tot ce nu suntem în stare să ne amintim, să spunem și să dăm mai departe. 

(Nucșoara, ruinele casei lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu, ferestre spre nicăieri / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Invadate de arbori cu aspect dramatic, rădăcini contorsionate, mușchi, boscheți și mărăcinișuri de nerăzbit, ruinele acestea sunt resturile odăii ce dădea înspre livadă, ultima din construcția inițială, care începea din apropierea uliței și cobora panta spre fundul curții, de la înălțimea unui frumos brâu clădit din piatră de râu, așa cum se practică în zonă, dar din care nu a mai rămas nimic, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Clădit din cărămidă, doar peretele din vale s-a păstrat parțial, fiind încă străpuns de golurile a două ferestre înalte cu zidăria spartă în partea de sus, care se holbează lugubru spre un niciunde omniprezent. 

În spatele zidului se mai păstrează gura căscată a vechiului beci, cu pereții din aceeași piatră de râu. Odinioară, Toma și Petre Arnăuțoiu săpaseră o ascunzătoare care comunica printr-o fantă cu pivnița, unde au dosit, în vara lui ꞌ49, un sac de merinde în care se aflau un aparat de radio marca ”Nora” și un săculeț de pânză cu 57 de cartușe. După evenimentele din dimineața zilei de 19 iunie 1949, Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu au încercat, prin diverse metode, să recupereze sacul de merinde, dar toate eforturile lor s-au dovedit a fi în zadar, acesta urmând să fie găsit de securiști. O astfel de tentativă s-a consumat când frații Ion și Alexandru Marinescu, recent recrutați în grupare, au încercat să pătrundă în casă forțând ușa secundară, cândva aflată în apropierea acestui ultim perete rămas în picioare. Cei doi s-au văzut nevoiți să părăsească ograda în cea mai mare grabă, altminteri riscând să fie reperați de milițienii care veniseră să transforme casa lui Iancu Arnăuțoiu în post de Miliție. Așa a rămas până în ꞌ89, când milițienii s-au travestit în polițiști, peste noapte și peste tot sângele vărsat, și au distrus vechea clădire, construindu-și un sediu nou-nouț, cu etaj și încăperi generoase, pe un pământ care nu le-a aparținut niciodată, situția fiind neschimbată până în prezent. 

(Postul de Poliție din Nucșoara aflat în vechea curte a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

”Ați sărit ca câinii la hoit”, remarcă pe undeva Toma Arnăuțoiu, într-o scrisoare adresată securiștilor care-l vânau. Când au năvălit în casa de lângă livadă, devastând-o și mutilând-o îngrozitor, organele statului au călcat în picioare și fotografia înrămată a lui Ion zis ”Neluț”, cel mai mare dintre frații Arnăuțoiu, care pierise în timpul retragerii din Crimeea, în februarie 1944, cu pieptul plin de decorații și după ce fusese propus de opt ori pentru Ordinul ”Mihai Viteazul”. 

Fac câțiva pași îndărăt, spre ulița pustie, și încerc că revăd cu ochii minții incidentele din dimineața zilei de 19 iunie a anului 1949, așa cum reies din coroborarea proceselor-verbale de anchetă. Pe undeva, foarte aproape de locul în care mă aflu acum, în zona ușii principale, bătrâna Laurenția ascunsese o cheie. Casa e pustie – până la prima lor condamnare, bătrânii vor fi reținuți lunar și chinuiți prin aresturi. Partizanii ajung sfârșiți de oboseală, de la Slatina, în jurul orei 4, la primele licăriri ale zorilor. Toma Arnăuțoiu învârte cheia (era pe un toc?, era sub o piatră?) în broască și dispare în bezna holului, Petre Arnăuțoiu rămâne de veghe, în camera de zi, prima dinspre uliță, în timp ce restul partizanilor se lasă pradă somnului în celelalte încăperi. Pe lângă cei amintiți, în casă mai sunt Gheorghe Arsenescu, Ion Chirca și Benone Milea, cu toții înarmați până-n dinți.

(Toma Arnăuțoiu și mama sa, Laurenția) 

Nu peste mult timp, în curte dau buzna șase militari ai trupelor de Securitate, parte dintr-un batalion trimis să-i lichideze, grosul efectivelor staționând la marginea Nucșoarei, pe o pajiște, în timp ce mai multe echipe răscolesc casele țăranilor știuți ca fugari (”dispersați” îi numeau securiștii) sau ca susținători ai acestora. Petre Arnăuțoiu prinde de veste și-și alertează camarazii, care se echipează în grabă, cuprinși de panică, neștiind numărul agenților din jurul casei. Gheorghe Arsenescu, Petre Arnăuțoiu, Ion Chirca și Benone Milea se postează în interiorul aceleași camere, cu armele pregătite. Odaia dă în  mijlocul unui hol lung, lung ce leagă intrarea principală de cea secundară, străbătând întreaga casă de la un capăt la celălalt. Așteaptă înfrigurați ciocnirea, aproape că nimeni nu mai respiră. Cu degetul pe trăgaci zăbovește și Toma Arnăuțoiu, doar că în altă cameră ce are ieșire spre același hol în care lumina murdară a dimineții abia dacă pătrunde.  

Securiștii se scurg pe lângă zidurile văruite și nu pierd deloc timpul, forțează ușa secundară, care până la urmă cedează c-un zgomot prelung. Acum sunt în casă și înaintează pe hol cu armele la ochi. Cefe late urmate de alte cefe late. Un agent se împiedică de ceva și înjură înfundat. Arsenescu ține câte un pistol în fiecare mână și-și fixează în ușă bombeul bocancului cu măsele, păstrând-o parțial deschisă în timp ce Ion Chirca rămâne în picioare, ușor aplecat în față, gata să apese trăgaciul puștii semiautomate. Se înțeleg prin semne. Petre Arnăuțoiu îngenunchează ușor, ușor, asigurându-se că automatul Deimler-Puch va rade tot ce-i intră în raza de acțiune, și-și îngustează ochii. Cu toții așteaptă ordinul colonelului. 

(Partizanul martir Petre Arnăuțoiu)

Când siluetele securiștilor se întrezăresc de-a lungul holului, Arsenescu cască ușa și deschide focul. Ion Chirca și Petre Arnăuțoiu trag aproape simultan, rafalele sfâșiind muțenia dimineții. Doi agenți se prăbușesc nu înainte ca unul dintre ei, cel mai apropiat de ușă, să trimită un glonț aiurea, ratându-i pe partizani. Restul securiștilor o rup la fugă, se risipesc prin cotloanele curții. Sunt speriați și dezorientați. Șeful lor – plutonierul-major Constantin Apăvăloaia – zace mort într-o baltă de sânge. Celălalt plutonier e grav rănit, agonizează și imploră pentru viața lui. Ion Chirca își înfige de câteva ori baioneta în trupul ciuruit și o răsucește de fiecare dată, îi smulge din mână pistolul Parabellum și-i verifică rapid încărcătorul. E fum și pute a praf de pușcă. N-au timp de pierdut.  

Toma Arnăuțoiu e primul care iese din casă pe ușa principală, cea dinspre uliță. E întâmpinat cu o rafală de automat și se retrage în grabă, rănit în piciorul drept de un glonț care-i va rămâne în carne pentru totdeauna. Alte gloanțe mușcă pereții, spulberând tencuiala. Arsenescu le răspunde cu ambele pistoale, apoi se alipește de peretele holului și le reîncarcă în grabă. E clar că sunt așteptați. Vor încerca să răzbească prin spate, altă soluție nu există. Partizanii traversează din nou holul în fugă, pregătindu-se de o ieșire în forță pe ușa secundară. Mai repede, mai repede, altfel vor fi înconjurați. În goana lor mitraliază toate camerele, preventiv, neștiind câți securiști au intrat în perimetru și nici câte arme îi vor aștepta afară, gata să-i vâneze ca pe niște lighioane.

(Nucșoara. Ruinele vechii case a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

De data asta, Ion Chirca e primul care se aruncă prin golul ușii din spate. Sare direct în curte, peste balustrada de lemn a scărilor exterioare, sigur pe mișcările lui, trăgând rafală după rafală. Pe față i se citește o încleștare care înfioară. De după niște stupi i se răspunde cu focuri de pistol. Împușcăturile se întețesc și în spate, dincolo de ulucile gardului. Ceilalți partizani ies în curte, ultimul făcându-și apariția Toma Arnăuțoiu, care șchiopătează ușor. Petre îi trece o mână peste mijloc și-l ajută, îl trage după el, în timp ce cu cealaltă mitraliază necontenit. Se retrag spre desișuri, se fac una cu livada. O fugă de Bach e singura coloană sonoră posibilă. Trec prin punctele Brechi, Gruiul Negru, Izvorul Edului, Gura Cernatului și-și stabilesc tabăra departe, tocmai în lunca Balaurului. Abia acolo își trag sufletele. Gheorghe Arsenescu îi curăță și-i pansează rana lui Toma Arnăuțoiu.  

Toate astea mi se perindă prin fața ochilor, la marginea ruinelor ce se năruiesc de la o zi la alta, sub ferestrele ce-și holbează goliciunea din înaltul celui din urmă zid. Acum le privesc din spate, pășind prin bălăriile care năpădesc holul de altădată, martor dispărut al incidentelor. Sar peste cadavrele celor doi securiști și admir uriașul păr sălbatic din josul pantei. 

(Nucșoara. Părul sălbatic din fosta curte a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

După ciocnirea din 19 iunie 1949, nimic nu mai avea să fie la fel. Ceva scârția rău de tot. La sfârșitul lunii, gruparea s-a scindat în două – o parte l-a urmat pe Toma Arnăuțoiu, cealaltă a rămas cu Gheorghe Arsenescu. Resorturile care-i ținuseră împreună nu mai funcționau. Fără a le enumera pe toate, motivele vor fi fost multiple – de la viziunile diametral opuse privind modul de acțiune până la greutățile generate de asigurarea alimentării și suspiciunile reciproce, mai mult sau mai puțin legitime, confirmate sau nu în anii ce au urmat, toate acestea au degenerat rapid și au dus la o ruptură inevitabilă. În noiembrie ꞌ49, Arsenescu se va retrage definitiv din zona Nucșoarei și se va ascunde, ani în șir, prin satele din jurul Câmpulungului. Va fi capturat în ꞌ61, prin trădare, și executat în ꞌ62, în Valea Piersicilor. 

”Arsenescu a plecat curat”, puncta Cornel Drăgoi într-un interviu. Se referea, desigur, la faptul că fostul colonel de stat major a făcut totul ca să reziste abominabilelor torturi și bătăi din anchetele Securității, protejându-și pe cât posibil colaboratorii și persoanele de legătură. Asta și pentru că, la momentul arestării lui, ceilalți protagoniști cu arma în mână ai grupării de la Nucșoara vor fi fost deja morți și aruncați într-o groapă comună, Arsenescu nemaiputând fi confruntat cu ei. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre susținători se găseau în spatele gratiilor sau fuseseră acolo, și dintre aceștia murind o parte. Oricum, colonelul știa prea bine că soarta îi era pecetluită, indiferent de ce spunea. Și a ales să plece curat. 

După retragerea lui Arsenescu din noiembrie ꞌ49, în urma unei ambuscade soldate cu rănirea în abdomen a lui Gheorghe Mămăligă, care avea să se pună pe picioare, toți membrii grupării pe care o coordona, cu excepția acestuia din urmă, au fost fie lichidați, fie arestați, condamnați și trimiși în spatele gratiilor. La fel ca în cazul grupului de la Dragoslavele (Muntele Roșu), colonelul a simțit cu exactitate momentul în care trebuia să iasă de pe scenă. Și a acționat în consecință, atunci când situația a devenit incontrolabilă, doar că scena s-a dovedit mult prea mare pentru a i se putea sustrage la nesfârșit. În schimb, gruparea condusă de Toma Arnăuțoiu avea să mai reziste nouă ani în munți, la cel mai înalt nivel, ceea ce dovedește că locotenentul de cavalerie a înțeles realitățile de la firul ierbii și a știut să găsească strategia defensivă cea mai potrivită.

(Locotenentul de cavalerie martir Toma Arnăuțoiu, partizan anticomunist și erou al Armatei Regale) 

După dispariția sa subită, absența lui Gheorghe Arsenescu a-nceput să fie umplută cu zvonuri, multe zvonuri, unele mai dubioase ca altele, majoritatea neconfirmându-se niciodată. Într-un proces-verbal din dosarul lui Toma Arnăuțoiu, acesta relatează că, în cursul anului 1950 cineva i-a zis că Arsenescu ar fi fost arestat, în comuna Mățău (unde probabil că s-a și ascuns o perioadă, având în vedere numeroasele sale legături câmpulungene), dar în acest caz e limpede că avem de-a face cu o informație falsă, o astfel de arestare neavând loc. Apoi, prin ꞌ51-ꞌ52, Ion Andreescu, învățător în satul Corbi, insistă că Arsenescu, pe care-l știa de ani de zile, l-ar fi strigat la poartă, însă el a evitat să iasă întrucât i-a recunoscut vocea și nu a vrut să fie văzut în compania proscrisului. În ꞌ56, pe fundalul noilor speranțe alimentate de Revoluția din Ungaria dar înșelate din nou și din nou de letargia Vestului, un om de legătură le spune partizanilor că l-a auzit pe Arsenescu vorbind la Radio Belgrad, fapt care din nou nu are nici cea mai mic fundament real. Într-o astfel de ”mitogeneză”, alipirea colonelului de Belgrad s-ar putea explica prin mai vechile așteptări ale partizanilor în privința ”schismei” lui Tito din ꞌ48.

La un moment dat, unele voci susțineau că Arsenescu s-ar fi operat de apendicită într-un spital din Craiova, în timp ce altele o țineau una și bună: da, e adevărat, colonelul a suferit o intervenție chirurgicală și acum e în afara oricăror pericole, însă nu s-a operat la apendice, ci la un picior, și asta nu s-ar fi petrecut la Craiova, ci la un spital din Bran, unde s-a prezentat deghizat și de unde s-ar fi făcut nevăzut după ce s-a refăcut. Până și stabilirea piciorului în cauză stârnea polemici. În aceste condiții, nu-i de mirare că au tot existat personaje care au spus că s-au întâlnit cu Arsenescu accidental, în București, într-un tramvai sau pe un bulevard din centru. Politicos din fire, colonelul i-ar fi salutat amabil, recunoscându-i și zâmbindu-le enigmatic. 

De notat că e foarte posibil ca unele zvonuri să fi fost lansate chiar de Securitate, pentru a afla, supraveghind reacțiile cunoscuților și a altor persoane-țintă, dacă Arsenescu mai era în viață, și dacă da, unde se ascundea. Însă astfel de ”informări” ajungeau deseori și pe masa securiștilor care, nefiind întocmai niște lumini, le verificau temeinic. Bunăoară, în ꞌ54, un turnător a semnat o dare de seamă în care se jura că l-a depistat pe colonel angajat la o plăncintărie din Pitești, unde vindea cornulețe. Ba chiar ar fi tras și o beție strașnică împreună, la o bodega, unde Arsenescu l-ar fi cinstit cu tulburel. 

De altfel, în jurul colonelului s-au țesut dintotdeauna diverse scenarii, dovadă că a știut să preocupe mințile și inimile oamenilor, indiferent de studiile, de pregătirea și de experiența acelora cu care a intrat în contact, direct sau indirect, devenind astfel o legendă a rezistenței armate anticomuniste, un simbol ce vorbește de la sine. În ianuarie ꞌ49, pe când încă se ascundea în Bucureștiul înzăpezit, Arsenescu afla cu stupoare, de la doi colaboratori care trăiau în clandestinitate, că el ar fi, de fapt, fugit peste graniță, cu un avion. Unul spunea că avionul ar fi decolat de pe un aerodrom din București, altul insista că fuga s-a petrecut de pe o înălțime din zona Muscelului. Colonelul s-a amuzat copios, firește, dar tot a trebuit să-și scoată actele de la piept pentru a le demonstra contrariul.  

(Colonelul martir Gheorghe Arsenescu, partizan anticomunist și erou al Armatei Regale)

Dincolo de burlescul unor plăsmuiri și exagerări, astfel de zvonuri și relatări reprezintă materia primă din care sunt clădiți eroii populari, sunt oasele și carnea lor. Arsenescu apare fie ca un Toma Alimoș cu grenadă și pistol automat, fie ca un Păcală cu revolver și mitralieră, căpătând astfel ușoare însușiri de trickster, senzație pe alocuri încurajată de un anumit tip de lectură, anume pe verticală, a unor procese-verbale semnate de Toma și Petre Arnăuțoiu, numai că, în aceste cazuri, subiectivismul e inerent – nimeni nu poate schimba asta. Și mai e vorba și de vechea râcă dintre cele două săbii ce n-au încăput în aceeași teacă, o râcă niciodată dată uitării, care parcă distorsionează și mai mult adevăratul chip al colonelului, totodată adâncindu-i misterele pe care iată că le-a luat cu el în mormântul încă necunoscut. Dar misterele nu-s deloc puțin lucru, nu-i așa? Și zeii le aveau pe ale lor. 

Într-o altă ipostază, Gheorghe Arsenescu are ceva din fatalismul și abnegația mistică a contelui de Saint-Germain, care anunță războaie peste războaie, revoluții, hecatombe, înfrângeri sau victorii glorioase, dispărând și reapărând ca prin magie, spre surprinderea prietenilor și a dușmanilor deopotrivă, străbătând anii cu vigoarea mitului său, ceea ce, s-o admitem, echivalează cu un soi de nemurire. 

Și-ar mai fi ceva: faptul că zvonistica, poveștile, relatările cu și despre Arsenescu (nu-i singurul caz, poate voi mai scrie și despre altele) s-au estompat cu rapiditate după moartea sa în fața plutonului de execuție, nu e explicabil numai prin dispariția fizică totală a colonelului, ci mai degrabă s-a datorat fricii de Securitate și de comunism în genere, întrucât simpla rostire apreciativă a unui astfel de nume îți putea produce nenumărate probleme, ție și întregii tale familii, în niște ani în care te ”ardeai” și doar dacă ascultai Europa Liberă. Iar frica e marele dușman al memoriei. Și e urmată de rușine. 

(Colonelul martir Gheorghe Arsenescu, partizan anticomunist și erou al Armatei Regale)

Las în urmă ruinele (gura știrbă îngropată-n lutul uitării noastre) și-mi văd de drum, deși îmi mai întorc capul de două-trei ori, până când bucățile de zid dispar în spatele postului de Poliție, care n-are nici cea mai mică rațiune pentru a fi aici. E zăpușeală, mă hidratez din ce în ce mai des. De undeva din josul uliței răsună huruitul motocoasei lui Bogdan. În scurt timp trec prin fața casei părintelui martir Ion Drăgoi, cel care avea să fie executat în Valea Piersicilor, alături de luptătorii lui Toma Arnăuțoiu, pentru nenumăratele servicii pe care le-a făcut grupării. E o casă îngrijită, spoită într-un crem liniștitor, plăcut privirii, toate semnele indicând că a fost renovată în urmă cu numai câțiva ani. Am sentimentul neliniștitor că se uită la mine, că trage cu ochiul printre chiparoșii atent tunși, încăpățânându-se să rămână în cvasi-clandestinitate. De partea cealaltă a uliței, pe o colină cu panta domoală, se află biserica împrejmuită de cimitirul în care își dorm somnul de veci și unii dintre protagoniștii poveștii noastre, doar unii, cei mai norocoși, fiindcă restul și-au lăsat oasele prin gropi comune sau prin prăpăstiile munților, găuriți de gloanțe sau cu țeasta zdrobită de tăișul toporului. 

(Nucșoara. Casa părintelui martir Ion Drăgoi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Lacul ”Învârtita” e atât de frumos încât mi se pune un nod în gât. Poate că cea mai suprarealistă chestie remarcată la Nucșoara sunt numeroșii peștișori roșii, parcă evadați dintr-un acvariu nevăzut, care mișună în apropierea malului sufocat de mătasea broaștei și umbrit de sălcii plângătoare. Oare de unde au apărut? Cu o suprafață de aproximativ 2,22 hectare și o adâncime maximă de 5 metri, luciul de apă s-a format prin dizolvare, pe o dolină, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Înainte vreme, i-a povestit Mica-Mare lui Bogdan, lacul era o poiană mărginită de brazi și fagi, în mijlocul căreia se afla o povarnă iubită de toți țăranii, în timp ce de jur împrejur pășteau caprele, oile și vacile, molfăind buruieni și tăvălindu-se prin colb. Asta până într-o noapte de pomină când luminișul s-a surpat și din adâncuri s-a bulucit apa. Când s-au trezit a doua zi, țăranii mai că s-au speriat de noul lor lac. 

(Nucșoara, lacul ”Învârtita”. Aici a fost arestat partizanul Cornel Drăgoi, fiul părintelui martir Ion Drăgoi / sursa foto: Podul.ro) 

Ascuns în apele verzi, fiindcă nu a mai avut timp să ajungă în desișurile pădurii, întrucât risca să fie mitraliat din spate, aici a fost arestat partizanul Cornel Drăgoi, fiul cel mare al preotului Drăgoi și student al Facultății de Filologie din București, incidentul petrecându-se în dimineața zilei de 19 iunie 1949 – adică în aceeași dimineață în care Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Ion Chirca și Benone Milea se ciocneau cu securiștii la doar o aruncătură de piatră, lichidându-i pe doi dintre ei. O altă echipă l-a surprins pe Cornel în pat, în jurul orei 5, când tânărul a sărit pe fereastră și a tulit-o spre pădure, în văzul agenților care au deschis focul. Aruncându-se peste două-trei garduri și virând spre pădure, partizanul a realizat că nu va putea ajunge la lizieră, fiindcă urmăritorii erau prea aproape și l-ar fi împușcat cu siguranță, așa că s-a afundat cu totul în apele lacului, ținându-și respirația și sperând într-o minune, care însă nu s-a produs. Trecând prin interogatorii bestiale, Cornel a fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională, ulterior fixându-i-se domiciliu obligatoriu. Avea să revină în mijlocul familiei abia în februarie 1962. Familie îndelung încercată și supravegheată până în ꞌ89 – unul dintre frații mai mici, Ion ”Iancu” Drăgoi, plecat la Domnul anul trecut, într-o discreție care l-a caracterizat întreaga viață, a fost schingiuit în mod repetat de Securitate. La rându-i, Cornel Drăgoi era un om de o modestie de-a dreptul neverosimilă și foarte, foarte discret, la fel ca Ion, refuzând în mod constant, cu doar câteva excepții notabile, să vorbească despre atrocitățile îndurate în Gulag.

(Nucșoara, lacul ”Învârtita”. Aici a fost arestat partizanul Cornel Drăgoi, fiul părintelui martir Ion Drăgoi / sursa foto: Podul.ro) 

În timp ce organele statului îi scoteau băiatul din apă, părintele Drăgoi, aflat călare pe un armăsar, la mică distanță de casă, a prins de veste că securiștii îl pândeau și s-a întors din drum, furișându-se până pe măgura de deasupra Nucșoarei, unde și-a plâns îndelung fiul, s-a rugat și a așteptat trecerea primejdiei. Însă nici arestarea preotului nu avea să mai întârzie mult. Privesc instinctiv spre măgura inundată de soare, ba îmi proptesc și o palmă deasupra arcadelor, ca și cum aș încerca să surprind năluca unui preot cu barba albă, îngenuncheat pe o culme blurată de arșiță, apoi îmi plec ochii și mă pierd în oglindirea ei inversă, a măgurei inundate de soare care tremură lângă picioarele mele printre șuvițele unduitoare ale plantelor, printre peștișorii intrigant de roșii, la loc cu răcoare, la loc luminat, pentru totdeauna. Dualitatea asta inversă, pe alocuri fatală, mă duce cu gândul la perversitatea unei cărți de Tarot.

(Nucșoara, lacul ”Învârtita”. Aici a fost arestat partizanul Cornel Drăgoi, fiul părintelui martir Ion Drăgoi / sursa foto: Podul.ro) 

Bogdan mi-a dat oarece indicii ca să ajung la casa lui Petre Arnăuțoiu, însă mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Așa că mai întreb din loc în loc – mi-e jenă să-l sun și să-l scot din motocoasa lui, mai ales că venirea mea la Nucșoara i-a ocupat destul timp; are și așa destule probleme pe cap. 

Trebuie s-o țin drept până la cea dintâi curbă, apoi să o apuc pe prima uliță la stânga, aia neasfaltată, mă îndrumă o băbuță cu uitătură de cucuvea. Da, da, mergi pe aia până dai de-un podeț și-apoi faci prima la dreapta. Privită din profil, ai senzația că bătrâna are plisc de pasăre. După aia mergi ce mergi și faci a doua la dreapta. Acolo e casa lui Petre Arnăuțoiu. După o vale. 

Zis și făcut, urmez întocmai indicațiile băbuței, care rămâne pe lavița din fața porții, inexpresivă ca un sfinx și dogorindu-mă în ceafă. Rețin delicatețea cămășii țărănăști, discretele motive florale ce-i împodobesc mânecile, albul ce sclipește ca spuma laptelui, însă ceva mă oprește să mă întorc și să-i fac o poză femeii cu cioc de pasăre. Răsuflu ușurat când constat că am ieșit din câmpul ei vizual, însă senzația stranie că cineva mă privește, urmărindu-mi fiecare mișcare, nu mă părăsește încă. 

(Nucșoara /  sursa foto: arhiva Podul.ro)

Ajung la podețul anunțat de noua mea prietenă – o conductă de beton prin care se prelinge un fir de apă. Fac dreapta și din nou dreapta. La ultima răscruce, zugrăvit în culori țipătoare, Sfîntul Gheorghe își înfige sulița în gura balaurului verde cu solzi și aripi, din înaltul unei troițe. De-o parte și de cealaltă a uliței – ce pare mai degrabă drumeag – se perindă case îngrijite, situate la distanțe din ce în ce mai mari unele de altele, căpițe de culoarea muștarului, pomi fructiferi și grajduri identice cu cel din curtea Elisabetei Rizea, în care nu-i deloc exclus să se fi adăpostit și băieții din munți, cu prilejul deselor raiduri, mai ales având în vedere vecinătatea cu Petre Arnăuțoiu. Pietrișul mă înțeapă prin tălpile tenișilor. Sunt asudat. Undeva aproape, un cocoș cântă de mama focului iar alții îl preiau și-i clonează pandalia. 

(Casa partizanului martir Petre Arnăuțoiu din extremitatea de Nord a Nucșoarei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Casa lui Petre Arnăuțoiu se găsește, într-adevăr, după o vale – bine, mai degrabă e vorba de o vâlcea al cărei mal drept e înalt de un stat de om și e acoperit cu livezi cât vezi cu ochii. La stânga, panta e molcomă, drumeagul fiind adâncit de roțile carelor. Când cobori în vâlcea, la-nceput șerpuitor, evitând bolovanii și gropile, ceea ce remarci prima oară este umbra răcoroasă care te învăluie subit, ca un cearșaf umed. Casa lui Petre este undeva pe stânga, retrasă de la uliță și singuratică, având o perspectivă largă asupra întregului perimetru. Mă-ncercă același sentiment ciudat trăit în fața fostei locuințe a părintelui Ion Drăgoi – senzația că acoperișul, pereții, scobiturile podului și ferestrele pe care le privesc mai mult ascund decât dezvăluie. Și sunt obișnuite mai mult să te pândească decât să fie privite.

(Casa partizanului martir Petre Arnăuțoiu din extremitatea de Nord a Nucșoarei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Ca să ajungi la casă, trebuie să mergi aproximativ 50 de metri prin bălării până la genunchi, astfel încât abia când te apropii îți dai seama că locuința continuă și în jos, realizând că, inițial, câmpul vizual ți-a fost obturat de un dâmb care ți-a înșealat ochii. De la distanță – și indiferent de bătaia armei care te-ar lua în cătare –, efectul ar fi același, chiar dacă iarba ar fi fost cosită regulamentar, cum bag mâna-n foc că și era, până la fuga din primăvara lui ꞌ49, Petre Arnăuțoiu fiind un gospodar exemplar și avut. Pe de altă parte, sunt convins că în a doua jumătate a anilor ꞌ40 zona va fi fost mai sălbăticită și mai puțin populată în comparație cu ce văd acum. Privită frontal, casa e parțial renovată, are termopane maronii, fațada îngrijită, lucrată probabil cu rigips, doar porțiunea de sub acoperiș și partea din stânga jos, coșcovită și clădită din pietre de râu, mai amintesc de aspectul ei inițial. Privită din spate însă, mulțumită aceluiași joc al aparențelor, atât de prezent la Nucșoara, constat că locuința încă păstrează multe din caracteristicile primare, parcă întorcându-se în timp. 

La începutul lui martie ꞌ49, când au sosit de la București, Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu au tras la casa lui Iancu Arnăuțoiu. Locuința avea însă ”defectul” de a fi situată în centrul satului, în văzul lumii, cum s-ar zice, mult prea aproape de primărie și de postul de Miliție. Evitând o astfel de vecinătate, după numai două zile partizanii și-au schimbat locația, în cursul nopții, alegând, din motive care acum îmi sunt de ordinul evidenței, casa lui Petre Arnăuțoiu, unde vor și rămâne de-a lungul următoarelor două săptămânii, făcând recrutări, strângând armament și schițând diverse planuri. Aici se simțeau în siguranță, în apropierea pădurii și a versanților, unde era de ajuns să o iei la pas prin grădină pentru a te face nevăzut în doar câteva clipe. Nu de puține ori, în odăile casei s-au rostit jurăminte îngrozitoare ce au legat iubiri și uri într-o horă a morții și a demnității. 

(Partizana martiră Maria Plop)

Angajată de Petre și Victoria Arnăuțoiu, în ogradă lucra și Maria Plop, care, după alcătuirea grupării, avea misiunea de a sta prin curte, în diverse puncte strategice, aparent făcându-și muncile zilnice, dar rămânând întotdeauna iscoditoare, atentă la mișcările din jur și la chipurile ce se perindau pe uliță. Din aprilie ꞌ49 ea va rămâne alături de partizani. Dintre cele patru femei care au fost membre ale grupului, Maria Plop s-a dovedit a fi singura care a rezistat pe munte aproape 10 ani, luând parte activ la numeroase acțiuni, mai toate cu arma în mână și Securitatea pe urme, numărându-se printre ultimii supraviețuitori arestați în primăvara lui 1958, după trădarea lui Grigore Poenăreanu. Nu vom afla niciodată ce a fost în sufletul Mariei Plop în ultimii doi ani de clandestinitate, când a trăit experiența, absolută din toate punctele de vedere, de a deveni mama Ioanei, copila lui Toma Arnăuțoiu, pe care a crescut-o în ascunzătoarea de la Rîpele cu brazi. 

(Maria Plop la arestare. Și micuța Ioana, în vârstă de numai 2 ani)

Fac niște poze, apoi zăbovesc puțin pe un bolovan netezit de ploi și vânturi, în umbra adâncă a vâlcelei, împresurat de mărăcini, păpădii pe jumătate scuturate, flori de sunătoare și mușețel. Mă simt ca într-o cetate. Ale cărei ziduri prind a se nărui încet, încet, ca nisipul ce alunecă printre degete, la gândul că pe drumul de întoarcere o voi întâlni din nou pe băbuța cu cioc de pasăre, care poate că mă va privi cu capul ușor povârnit, din profil, ca o găină curioasă. 

Cu toate astea, drumul e mai plăcut la coborâre. Fac stânga, stânga, dreapta și iar stânga (mai că mi se apleacă de la atâta stânga) și iată-mă din nou la locul cu pricina, dar bătrâna nu mai șade pe laviță, probabil că a gonit-o căldura. Las în urmă Școala cu clasele I-VIII ”Toma Arnăuțoiu” și urc colina cimitirului, pentru a le aprinde o lumânare soților Rizea, deși eu am mai multă nevoie de lumina lor. Când revin pe prispa unde Vasilică sugea cândva biberonul, Bogdan îmi întinde un păhărel cu țuică, și nu-l refuz. El nu ciocnește și nici nu gustă. Urmează să fie șofer. Nici eu nu cer altul.

(Cimitirul din Nucșoara, crucea Elisabetei și a lui Gheorghe Rizea / sursa foto: arhiva Podul.ro)  

                    *

Mașina șerpuiește și se hurducăie pe drumul neasfaltat ce urcă spre ”grădinile de la vâlcea” – așa numesc țăranii zona. Înainte de a ne îndrepta spre Râpele cu brazi, unde vom ajunge urmând un alt traseu, Bogdan mă duce să-mi arate o salcie seculară în scorbura căreia Mica-Mare le transmitea mesaje partizanilor lui Toma Arnăuțoiu. Mesaje de viață și de pieire, de speranță și de băjenie, fiindcă Elisabeta Rizea era ochii și urechile luptătorilor din munți. I-a ajutat și înainte, și după ieșirea din iadul primei perioade de pușcărie, i-a ajutat și după ce a coborât, ca după o cruce, mai mult moartă decât vie, șiroind de sânge și de toate spaimele noastre, jupuită de păr ca o găină de pene, din îngrozitorul cârlig al căpitanului Cârnu. În cârligul ăla am atârnat noi toți, doar că nu ne mai aducem aminte.    

În cei aproape 10 ani de clandestinitate, mereu pe fugă, mereu în cătarea puștii, gruparea a avut, inevitabil, numeroase astfel de ”căsuțe poștale”. Cele mai multe ne vor rămâne necunoscute. E știută și salcia de la Valea Morii, unde tot Mica-Mare se furișa pe versanții deloc domesticiți, prin funinginea nopții, înșelând vigilența securiștilor și purtând vești așteptate cu sufletul la gură. În scopuri similare, proscrișii foloseau scorburile unor copaci distinctivi (sau aflați în poziții-cheie ale rutelor bătute de ei), crăpături ale stâncilor, scobituri mai mult sau mai puțin naturale, găuri săpate sub rădăcini, maluri, bolovani, buturugi. Aveau semnele lor pe care le observau cu binoclul de la distanțe considerabile – un cearșaf agățat la uscat pe o prispă, un câine lăsat dezlegat sau un țăruș bătut într-un anumit colț al unei gospodării puteau însemna tot atâtea pericole de moarte.  

(Nucșoara / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Pietrișul scârțâie sub cauciucuri. Bogdan trage pe dreapta, la umbra unui nuc bătrân și găunos ce pare desprins dintr-o nuvelă de Edgar Allan Poe. Când ieșim din mașină, zumzetul cicadelor ne lovește ca un val. La fel și zăpușeala. Bogdan deșurubează un capac, se răcorește cu o gură de apă minerală, îl înșurubează la loc și-mi face semn să-l urmez. Salcia pe care o căutăm se află într-o grădină dintre multele lăsate lui de Mica-Mare. Îmi spune că pe acesta, spre care ne îndreptăm, e hotărât să nu o vândă niciodată, oricât de tentante ar fi sumele ce i s-ar oferi. Coborâm molcom pe un drumeag ce ușor-ușor se transformă în potecă, printre sălcii, salcâmi și nuci ce-și unesc coroanele deasupra noastră, delimitând livezi de pruni, căpițe și pășuni scăldate de soare, pentru a urca mai apoi, pe alocuri pieptiș, undeva la dreapta, până când poteca dispare cu totul, înghițită de iarba care ne ajunge până la brâu, pe o colină cu vedere la valea rîului Doamnei. Dincolo, celălalt versant își prelinge umbrele ascuțite de-a lungul văii. Priveliștea îmi taie răsuflarea și aproape că mă face să chiui, dar mă abțin. Prefer să hăulesc în interior. 

(Nucșoara, în grădina Elisabetei Rizea / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În spatele nostru începe o pădure întunecată de fag crescută în ultimii 40 de ani, în buza căreia, săpat într-un mal gălbeniu, străpuns de rădăcini și acoperit de ferigi, pe care nu-l vezi decât dacă ți se atrage atenția, se întrezărește gura și mai întunecată a unui bârlog de vulpe. Bogdan l-a reperat de câteva săptămâni. Are grijă să nu-i deranjeze locatarii. Uneori și Mica-Mare se transforma într-un fel de vulpe, îmi zic, gândind-mă la escapadele ei nocturne, la faptul că până la urmă tot reușea să-i ducă de nas pe securiștii care o călcau în picioare. 

(Nucșoara. Un bârlog de vulpe / sursa foto: arhiva Podul.ro)

O însemnată porțiune din pădurea asta, cu umbra, ferigile și vulpile ei, laolaltă cu livada de pruni bătrâni ce acoperă pantele, la dreapta, coborând când lin, când amețitor de abrupt, printre coline spoite cu păpădii, flori de sunătoare, aluni, mentă sălbatică, brusturi și urzici gata să te piște, toate acestea fac parte din grădina Elisabetei Rizea. Mă-ntreb ce colțuri de rai ascund și celelalte grădini. Nici eu n-aș putea vinde așa ceva vreodată. Pământul s-a sălbăticit în ultimii 20 de ani, îmi explică Bogdan, plimbându-și privirea de jur-împrejur. Ticu-Mare și Mica-Mare s-au prăpădit, bunicii sunt bătrâni, suferinzi, părinții sunt prinși cu problemele lor, el locuiește și lucrează la București, e ocupat până peste cap, ocupată e și sora, care a deschis o pensiune – nimeni nu mai are timp și nici putere pentru a lucra pământul de aici. Nici măcar prunii nu mai sunt culeși, întrucât nu-i rentabil – mâna de lucru costă, iar câștigul, dacă într-adevăr s-ar ajunge la un câștig, având în vedere prețurile de pe piață, autorizațiile și dosarele cu șină necesare, ar fi unul minor, fie că ai vinde prune, fie că ai vinde țuica rezultată, dincolo de faptul că lui chiar i-ar fi imposibil să facă așa ceva, fiindcă e legat de București și momentan nu se întrevede o schimbare a situației. Din când în când se întoarce aici de dragul panoramei, la fel ca în copilărie. Dar e hotărât, și ochii îi sclipesc când mi-o spune, ca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat să se întoarcă la Nucșoara pentru totdeauna. 

(Nucșoara. O ”cutiuță poștală” în care Elisabeta Rizea le lăsa mesaje partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu)

Salcia care ne-a adus aici nu-i plângătoare, e luptătoare, și e ultima dintr-un lung șir început încă de pe vremea în care drumeagul inițial nu se transformase încă în poteca ce urma să dispară. Iese în evidență tocmai prin faptul că e uriașă – ajunge cam la vreo 15 metri înălțime, are trunchiul gros, acoperit cu mușchi și brăzdat de cute adânci, albicioase ca părul unei bătrâne. Ca să ajung la scorbură, îndepărtez ramurile tufelor din jur și vreo trei pânze de păianjen, rămânând indiferent la agonia unei muște. ”Cutiuța poștală” e o crăpătură cu aspect de romb ușor deformat, deloc mare, pe care o vezi doar când ajungi în imediata apropiere a trunchiului. Odinioară însă, n-o vedeai nici așa, dacă nu știai exact ce anume căutai, întrucât crengile de deasupra spărturii, acum uscate ca niște degete de mort, vor fi fost odinioară altele, verzi și viguroase, acoperind scorbura cu frunzele și vlăstarele lor. Pe de altă parte, la câte scorburi sunt în jur și nu numai, Securitatea n-ar fi găsit-o niciodată chiar pe asta.

(Uriașa salcie seculară care odinioară găzduia una dintre ”căsuțele poștale” ale partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu)

Simt un fior când realizez că stau chiar pe locul în care au stat, acum un puhoi de ani, Toma și Petre Arnăuțoiu, sau alți partizani din grupare, când își verificau ”cutiuța poștală”, frământați de neliniști, îndoieli și întrebări, în drumul lor spre întunecimile pădurii. Fiindcă vechea pădure e aproape, e în spatele celei noi care iată că se pregătește să devină veche, laolaltă cu vulpile ei recente. În același loc a stat și Elisabeta Rizea care, fiind puțină la trup, trebuie să se fi ridicat pe vârfuri pentru a-și putea strecura mâna în bezna scorburii. Mi-o strecor și eu, fără să mă ridic pe vârfuri, și le las un mesaj băieților, scris cu pixul pe o bucată de carton ruptă dintr-un pachet de țigări: ”Mulțumesc”. Sper să-l citească și Mica-Mare, draga de ea. 

În drum spre mașină ne întâlnim cu un uriaș gentil, care aproape că mă dărâmă când își proptește labele din față pe pieptul meu. Ciobănescul are chef de joacă, ne petrece prin iarba atât de înaltă încât îl înghite cu totul. Din când în când se arcuiește și sare în urmărirea unui gușter, scâncind ca un copil când îi scapă. 

Intrăm în mașină ca într-o sobă încinsă. Ne hidratăm și ne continuăm hurducăiala pe drumul neasfaltat, de data asta coborându-l. Direcția e Poienărei, de unde vom merge în Râpele cu brazi, dar până să ieșim din Nucșoara, ale cărei case sunt din ce în ce mai răzlețe, Bogdan oprește în buza unui platou scurmat de porci mistreți spre care urcăm pieptiș cei câțiva metri rămași, ca să îmi arate panorama tulburătoare. În fața noastră se desfășoară valea rîului Doamnei, într-o explozie de verde orbitor, luciul de apă apărând și dispărând la fel de repede, șerpuitor, printre versanți împăduriți, întunecați spre creste, unde brazii iau locul fagilor, la stânga profilându-se deslușit povârnișurile Gruiului Negru, unde s-au ascuns deseori partizanii și unde a zăbovit cel mai mult Arsenescu, alături de gruparea sa atât de repede lichidată, dar și pantele abrupte ale Vâlsanului, pe lângă care alunecă rîul omonim, pe albia căruia și-au construit deseori ascunzători. Undeva departe, în spatele Gruișorului,  se întrezăresc crestele dințate ale Făgărașilor.

(Nucșoara. Panormă de pe un platou scrumat de porci mistreți. În nopțile de altădată pe aici vor fi coborât deseori spre sat și partizanii conduși de Toma Arnăuțoiu)

Când îmi arunc ochii în urmărirea degetului arătător al lui Bogdan, care îmi indică versanții neguroși ai Vâlsanului tremurând în aerul incandescent al după-amiezii, îmi amintesc instantaneu de cele întâmplate în 10 iulie 1951 pe muntele Zănoguța, în punctul numit Scroafa Mare, unde, alertate de un avion de patrulare care observase niște pete albe, trupele de Securitate i-au împresurat și i-au luat ca din oală pe Titu Jubleanu, Mărioara Jubleanu, Constantin ”Tică” Jubleanu și Ion Marinescu. Petele albe fuseseră niște pături/lenjerii întinse la uscat. 

– Trage, Titule, să scape băieții! – acestea au fost ultimele cuvinte strigate de Mărioara, cu ochii căscați de groază, și am convingerea că strigătul ei încă mai răsună pe culmile Vâlsanului, hăuind prelung, deși sunt puțini cei care știu să-l audă. 

(Partizanul martir Titu Jubleanu, fotografie de la arestare)

Și Titu a tras, cot la cot cu Mărioara, și băieții au scăpat. Numai că Mărioara a fost nimerită de un glonț de zebeu, care a doborât-o fără suflare, șiroind de sânge, în timp ce Titu a fost arestat și bătut cu sălbăticie, izbit cu cizmele și patul armei. ”Pe unde intră gonțul de zebeu face o găurică, dar pe unde iese, rupe”, puncta Cornel Drăgoi într-un interviu. Apoi securiștii au sărit cu cizmele pe cadavrul Mărioarei până când i-au ieșit plămânii prin spărtura provocată de glonț. Într-un final, l-au pus pe Titu să-i sape mormântul, cu mâinile goale și cu un ciot de lespede. După asta i-au mai tras o bătaie zdravănă și l-au dus la Securitatea din Pitești, unde bătaia s-a transformat în tortură, în dinți scoși, atârnat la rangă și unghii smulse. Cu fața tumefiată și glasul sugrumat de durere, Titu Jubleanu i-a povestit toate astea lui Cornel Drăgoi, pe care l-a revăzut în pușcărie. Așa am aflat și noi. 

Titu Jubleanu avea să fie executat la Fortul 13 Jilava, în Valea Piersicilor, în iulie 1959, alături de ceilalți membri ai lotului Arnăuțoiu. Rămășițele Mărioarei nu au mai putut fi recuperate nici până în ziua de astăzi. Întreaga familie Jubleanu a fost distrusă de Securitate – Tică, băiatul cel mare, a murit împușcat în schimbul de focuri de la Râpele cu brazi, iar Matilda, fiica cea mică, în vârstă de doar 19 ani, a fost bătută cu bâta la postul de Miliție din Nucșoara, unde milițienii au aprins o hârtie și au amenințat-o că îi vor da foc, întrucât nu voia să-și trădeze părinții. Nici măcar nu știa unde se aflau. Ulterior a avut parte de același tratament la postul de Miliție din Brătieni, fiind chinuită și umilită ore-n șir. Ceilalți trei copii ai familiei, rămași orfani și practic pe drumuri, au avut o viață îngrozitor de grea. 

 (Familia Jubleanu. De la stânga la dreapta: Matilda, Mărioara, Titu și Constantin ”Tică” Jubleanu. O familie decimată de Securitate)    

                   *                                                                                         

Revenim la mașină și ne îndreptăm spre ultimul punct al periplului nostru: Râpele cu brazi, principalul motiv pentru care sunt aici. Străbatem din nou Nucșoara pentru a o lăsa curând în urmă și virăm spre Poienărei. O vacă întoarsă de la păscut se oprește în mijlocul drumului și ne aruncă priviri placide, pentru a-și continua mai apoi călătoria, cu încetinitorul. Ugerele i se leagănă de colo-colo pline cu lapte proaspăt. 

În 1953, în Râpele cu brazi aveau să mai ajungă doar Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Tică Jubleanu, restul partizanilor murind, părăsind zona (cazul Arsenescu) sau fiind arestați la momentul în care gruparea s-a stabilit pe versanții din apropierea satului Poienărei. Ion ”Nel” Chirca, cel care construise primele adăposturi în care s-au ascuns, pierise în condiții încă neelucidate, posibil lichidat chiar de Gheorghe Mămăligă, zis ”Titi”, care intuia că Nel, zis și ”Dezertoruꞌ”, acceptase, după o îndelungată și grea clandestinitate, să colaboreze cu Securitatea în vederea destructurării întregii grupări și a rețelelor de susținători. E adevărat, constrângerile vor fi fost abominabile. Securiștii nu îi terorizau doar pe frații lui Nel, când arestați și bătuți, când amenințați cu arestarea și bătaia, luându-le pâinea de la gură, dar se pregăteau să-i trimită la orfelinat pe cei patru copii minori ai familiei, pe atunci lăsați în grija rudelor, șantaj care, până l-a urmă, l-a zdrobit pe tatăl fugar. Pe de altă parte, Nel era colțuros și iute la mânie – într-un proces-verbal de anchetă, Arsenescu precizează că îl sfătuise pe Mămăligă să nu se contrazică niciodată cu Dezertoruꞌ și cu atât mai puțin să se certe, avertizându-l că lucrurile ar putea degenera oricând. Ceea ce probabil s-a și întâmplat până la urmă, gestul lui Titi fiind de înțeles, cu atît mai mult cu cât risca să-și piardă viața sau libertatea, Nel devenind omul Securității. Astea erau vremurile.

(Poienărei. Prin livezi și grădini, spre Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Însă nici Mămăligă nu va trăi cât să prindă perioada Râpelor cu brazi. Avea să fie împușcat de Ion Marinescu, zis ”Doctorul”, fiindcă la momentul retragerii în munți era student în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Cluj. Vărsarea de sânge a intervenit în urma unor certuri presărate cu suspiciunile acestuia din urmă, suspiciuni cărora alții nu le-au dat glas și pe care nici nu le-au încurajat, rămânând neconfirmate până în zilele noastre. În puținele dar răvășitoarele fragmente care s-au mai păstrat la dosar din jurnalul scris de Tică Jubleanu, unul dintre martorii oculari, singurul care avea să rupă tăcerea pe acest subiect, există o relatare a episodului petrecut în seara de 6 iunie 1950. Mărturia, cutremurătoare prin simplitatea și modul direct al expunerii, mă lasă năuc de fiecare dată: ”Și aproape când să se întunece Titi a ieșit afară din bordei și doctorul l-a întrebat, ce faci pleci? Iar Titi i-a răspuns râzând, să pleci dumneata nu eu, și la aceste cuvinte auzim două focuri de pistol. Mama a început să plângă iar doctorul a zis, lasă țață Marioaro nu mai plânge că ăsta a vrut să vă împuște și că mai bine taci că nu ai nimic de câștigat”. (Fragment preluat din Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, Editura Vremea, București, 2021, pag. 461). Cadavrul lui Titi (”lung, deșirat”, cum și-l amintea Cornel Drăgoi pe Mămăligă) a fost îngropat în pădurea Cucute, în apropierea unui bordei al familiei Jubleanu, unul dintre multele. Nimeni nu l-a căutat vreodată. 

(Partizanul Ion ”Ionel” Marinescu, zis ”Doctorul”)

Până la urmă avea să-i vină rândul și lui Ion Marinescu, curând, foarte curând, toate semnele indicau asta. Nevoit să-și părăsească degrabă studiile, cu tatăl (învățătorul Virgil Marinescu) și fratele Alexandru arestați, mama (Ecaterina) abia pusă în libertate și cu întreaga agoniseală a familiei confiscată, însetat de o răzbunare ce poate fi înțeleasă și care, până la un punct, o consider cât se poate de legitimă, atât timp cât era direcționată împotriva securiștilor și comuniștilor, tânărul acumula din plin toate resentimentele și greutățile vieții de proscris, la o vârstă când toate aceste probleme te pot face ușor să-ți pierzi frâiele și să te lași pradă instinctualității. Relațiile cu Doctorul se vor dovedi întotdeauna fragile și de multe ori explozive, conflictele cu ceilalți exponenți ai grupării degenerând de câteva ori în situații fără ieșire. Poate tocmai pentru că îi știa temperamentul impulsiv, Toma Arnăuțoiu se împotrivește în vara lui ꞌ49 venirii lui Ion Marinescu în munți, alături de ceilalți luptători, sfătuindu-l să-și continue studiile. Ulterior, Toma îl acceptă totuși, probabil gândindu-se că un tânăr în forță își va pune umărul la supraviețuirea grupului, cooptarea Doctorului sporind sursele de alimentare. În pofida acestui calcul, problemele nu întârzie să apară. Astfel, aproape un an de zile Marinescu rămâne singur, ascunzându-se prin locuri necunoscute, apărând doar din când în când, la diverse întâlniri, sau trimițând vorbă prin interpuși. În urma retragerii lui Arsenescu, Gheorghe ”Titi” Mămăligă se alătură grupării Arnăuțoiu și, după ceva timp, rămâne o perioadă doar cu Marinescu, cei doi pendulând la răstimpuri între traiul alături de nucleul din jurul lui Toma Arnăuțoiu și ascunzătorile familiei Jubleanu, care în anii ꞌ50 își săpase bordeie separate dar făcea parte în continuare din aceeași grupare și acționa deseori împreună cu Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu și Maria Plop. Conjuncturale prin excelență, bunele relații dintre Marinescu și Titi n-aveau să reziste foarte mult, transformându-se rapid în cu totul altceva, dar deja am vorbit despre asta.

(Fag secular din apropierea Nucșoarei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Câte zile a mai trăit, puține, ce-i drept, Marinescu a ascuns cu strășnicie că l-a omorât pe Mămăligă. Și i-a ieșit. Ba chiar i-a fost ușor: Titu și Mărioara Jubleanu urmau să iasă curând, abrupt și definitiv din scenă, în urma schimbului de focuri de pe Vâlsan, iar Tică, ultimul care ar fi putut elucida misterul dispariției lui Titi, a preferat să tacă mâlc, atât dintr-un soi de prietenie care cândva îl legase de Marinescu, dar care între timp se transformase într-un soi de subordonare, cât și din pricina – va recunoaște asta în jurnal – temerii că Doctorul, care devenise un pachet de nervi și suspecta pe toată lumea, l-ar putea împușca și pe el, la o viitoare răbufnire. Așa că Toma și Petre Arnăuțoiu vor afla târziu, abia după moartea Doctorului, că acesta îl lichidase pe Mămăligă. Inițial, când l-au întrebat unde dispăruse, Marinescu le-a zis că, cel mai probabil, Titi s-ar fi alăturat ”argeșenilor”, referindu-se la partizanii de pe Râul Argeș. Tică s-a grăbit să-i confirme spusele, completând că așa ar fi auzit și el. 

N-a trecut mult și Marinescu a intrat în conflict cu Toma Arnăuțoiu, frontal, fără a-l evita în vreun chip, ajungându-se deseori la acuzații și insulte care au otrăvit viața tuturor. La un moment dat a amenințat-o pe Maria Plop că va rămâne singură, lăsând să se înțeleagă că ia în calcul să facă ceva în sensul ăsta, adică să-l împuște pe Toma. Trebuie spus că Marinescu a contestat, întotdeauna fățiș, liniile de acțiune hotărâte de Toma Arnăuțoiu, considerat, după desprinderea de Gheorghe Arsenescu și până în primăvara lui ꞌ58, unicul conducător al grupării. Spre deosebire de Toma, care prefera ocuparea unor poziții defensive și evitarea pe cât posibil a ciocnirilor cu Securitatea, pentru ca partizanii să nu-și trădeze prezența fără a fi neapărat necesar, Marinescu, tânărul cu sângele dat în clocot, era adeptul vehement al ofensivei permanente și al acțiunilor riscante, demonstrative. Ce-i drept, Doctorul avea un curaj de-a dreptul incredibil întrecut poate doar de inconștiența sa. El însă nu a putut înțelege niciodată că prudența nu înseamnă lașitate, cu atât mai mult în situația dată, când trupele de Securitate periau versanții și râpele ajutate de câini dresați și de avioane care survolau crestele, beneficiind de informările unei armate de turnători, și nici nu a înțeles că adevăratul curaj era acela de a asigura supraviețuirea grupării și a rețelei de susținători, și asta n-ar fi fost posibil fără luarea celor mai potrivite decizii care aveau scopul de a-i ține cât mai departe pe partizani de arestare și de groapa comună. 

(Poienărei. Prin livezi și grădini, spre Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Fiind adeptul unui comportament prudent, Toma Arnăuțoiu nu voia să-și asume riscuri inutile, mai ales că se considera răspunzător de viețile celor din jurul său. Știa prea bine că acțiunile incontrolabile ale lui Marinescu primejduiau în mod real întreaga grupare și oamenii de legătură, întrucât, dacă ar fi fost prins, fapt pe care nimeni nu l-ar fi putut exclude, ba chiar se temeau că se va întâmpla curând, torturile Securității i-ar fi dezlegat limba, într-un fel sau altul, fie prin zdrobire fizică repetată, fie prin rearestarea mamei, a cărei libertate putea deveni oricând material de șantaj. Dincolo de toate aceste aspecte, faptul că gruparea a reușit să reziste în munți aproape 10 ani e o dovadă că deciziile luate de Toma Arnăuțoiu au fost cele corecte.  

După ce tensiunile escaladează, Marinescu influențându-l pe Tică să părăsească împreună gruparea, cu scandal, amenințări și acuzații grele, anunțând că așteptau o parte însemnată din rezervele de alimente adunate pentru iarna ce bătea la ușă (fapt care înrăutățea considerabil situația grupării) și că își vor construi un adăpost într-o zonă necunoscută, conflictul ajunge într-un punct fără ieșire. E momentul în care Marinescu îi prezice Mariei Plop că va rămâne singură. Sunt zilele în care până și Tică, deși îi face jocul, se teme că ar putea avea oricând soarta lui Titi. Doctorul se dezlănțuise. Înainte de a-i decide lichidarea, Toma și Petre Arnăuțoiu întorc problema pe toate fațetele, așa cum obișnuiesc să facă ori de câte ori întâmpină obstacole majore. Îi cunosc și-i respectă familia, ceea ce adâncește tragismul situației – de altfel, cu ceva timp înaintea răbufnirii finale, Toma o pusese în temă pe mama lui Marinescu despre degenerarea conflictului, rugând-o să poarte o discuție cu Doctorul pentru a-l mai tempera, ceea ce s-a și întâmplat, însă nici această intervenție nu a avut efectul scontat. Dimpotrivă, amenințările lui Marinescu au devenit din ce în ce mai explicite. În aceste condiții, frații ajung la concluzia că dacă nu-l omoară pe Marinescu, acesta sigur îi va lichida pe ei, ceea ce, ulterior, Tică le confirmă, dezvăluindu-le discuțiile purtate cu Doctorul.

(Poienărei. Prin livezi și grădini, spre Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

La 7 septembrie 1952, în acea zi fatidică, frații îi cheamă la o întâlnire pe Ion Marinescu și pe Tică Jubleanu sub pretextul unei ultime încercări de găsire a unei formule de compromis. Și Toma Arnăuțoiu chiar încearcă, potrivit relatărilor sale din procesele-verbale, să identifice o soluție pentru a evita inevitabilul, însă securea războiului nu mai poate fi îngropată. E mult prea târziu. La un moment dat, după ce fratelui său îi sunt refuzate toate ofertele, Petre Arnăuțoiu se repede la Marinescu și-i despică țeasta cu o lovitură fulgerătoare de topor. Doctorul se prăbușește cu pistolul automat încă atârnat de umăr și nu se va mai scula niciodată. Sângele-i gâlgâie negru și vâscos peste frunzele la fel de moarte ca el. Cu aceeași rapiditate, Toma îl dezarmează și-l imobilizează pe tânărul Jubleanu, care cedează nervos și le strigă că vrea să rămână alături de ei, tremură și se bâlbâie. Se teme că-l va urma pe Marinescu în groapa pe care încă nu știe că o va săpa chiar el. Cuprins de disperare, le relatează planurile Doctorului și se jură că el nu-i împărtășea opiniile, nu pe cele privitoare la vărsări de sânge. Ce-i drept, înainte și după moartea lui Marinescu, Tică s-a dovedit întotdeauna un flăcău de toată isprava și nu s-a remarcat niciodată prin acțiuni pripite și inutile care să pună în pericol gruparea. Chiar și în scurta perioadă în care a fost aliatul Doctorului, fapt la care a contribuit, într-o mare măsură, și mica diferență de vârstă dintre cei doi, acțiunile la care a participat n-au fost gândite de el, susținerea pentru Marinescu fiind de cele mai multe ori doar una pur verbală, Tică neacționând niciodată împotriva fraților Arnăuțoiu. 

Nu vă grăbiți să puneți mâna pe piatră! Nu există om viu (și am convingerea că nici mort) în măsură să-l judece pe Ion Marinescu, care înainte de toate a fost un student sclipitor, o victimă nevinovată a Securității și a regimului comunist și, să nu uităm asta niciodată, un partizan autentic de un curaj ieșit din comun. Mulți securiști au mușcat țărâna din cauza lui. De asemenea, nimeni nu e îndreptățit să-i judece pe Toma și Petre Arnăuțoiu, care au avut argumentele lor, deloc de neglijat, într-o situație pe care nu ei au cauzat-o, urmând să își sacrifice viețile într-un război nobil și imposibil de câștigat faptic, dar care a însemnat enorm pentru demnitatea noastră. E dureros că mulți nu înțeleg asta. 

(Fag secular din apropierea Nucșoarei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Inevitabil, momentul 7 septembrie 1952 a reprezentat un seism care a zdruncinat conștiințele tuturor celor prezenți. O dovadă în acest sens e că Toma Arnăuțoiu îi va cere lui Tică Jubleanu, în 1954, să relateze în paginile unui jurnal împrejurările care au dus la moartea lui Ion Marinescu. E cât se poate de limpede că Toma nu face asta pentru a avea niște explicații în eventualitatea în care va fi arestat de Securitate și descusut despre Marinescu. Securiștii n-ar fi dat o ceapă degerată pe viața Doctorului. Fiți convinși că Toma știa prea bine că dacă va cădea viu în mâinile lor, urma să ajungă cu siguranță în fața plutonului de execuție, așa cum s-a și întâmplat de altfel, pentru toată activitatea sa de până atunci. Și aici s-ar fi ajuns cu sau fără episodul uciderii lui Marinescu. Însă apariția ideii unui jurnal centrat pe conjuncturile care au făcut de neevitat acea năprasnică lovitură de topor arată că Toma Arnăuțoiu era într-adevăr răscolit de cele petrecute, dorind ca rândurile lui Tică să răzbată cumva, cândva, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin posibil, către cei care i-au cunoscut și către familiile lor, pentru ca și alții să le afle punctul de vedere. Apariția jurnalului e momentul în care povestea partizanilor supraviețuitori din gruparea Arnăuțoiu capătă și un pronunțat filon  dostoievskian. 

De remarcat că, în vara lui ꞌ49, despărțirea de Gheorghe Arsenescu e cauzată, în principal, de viziunile dimetral opuse pe care el și Toma Arnăuțoiu le au cu privire la modul în care trebuie să acționeze gruparea. Convins că al treilea război mondial va răbufni curând și că partizanii vor primi sprijin din Statele Unite și Occident, Arsenescu nu e, nici el, adeptul unei strategii defensive – colonelul vrea ca toți membrii să vină în munte, chiar și cei care nu riscă arestarea, pentru a lua parte la instrucții și raiduri, mizând totul pe militarizare și ignorând totuși că grupurile mari sunt aproape imposibil de alimentat în condițiile date, dar și că, inevitabil, mulți oameni comasați în același loc sunt ușor de identificat. Însă măcar Arsenescu credea într-o conjunctură internațională favorabilă, într-un ajutor extern. Dacă în ꞌ49 această tactică ar fi reprezentat o formă de sinucidere, la fel de mortală ar fi fost în ꞌ50-ꞌ52, adoptarea viziunii lui Marinescu. Dar e întotdeauna ușor și inevitabil ipocrit să judecăm retrospectiv faptele și sforțările altora, de la o distanță considerabilă și eventual tolăniți într-un fotoliu din care nu ne arestează nimeni pentru ceva ce nu am făcut. 

Nici rămășițele Doctorului nu au mai putut fi recuperate, deși fratele său, Alexandru Marinescu, încă în viață, le-a căutat în repetate rânduri, bătând munții în lung și-n lat, când vârsta încă i-o mai permitea. Acum, ajuns la 90 de ani, își petrece primăverile și verile la Poienărei, de pe prispa casei sale fiind vizibilă, în depărtare, o parte a versantului care adăpostește Râpele cu brazi. E neconsolat și realmente obsedat de tragedia lui Ionel, de locul pe care acesta a ajuns să-l ocupe în istoria grupării. Tristețea lui e o noapte fără ieșire. 

Să notăm că domnul Alexandru Marinescu a fost membru al grupării de partizani încă din ꞌ49, în primăvara aceluiași an fiind arestat la Cîmpulung pentru deținere de armament, motiv pentru care petrece trei săptămâni abominabile în beciurile Securității din oraș. Eliberat, dar trimis în judecată, conștient că urma o condamnare de neevitat, Alexandru fuge în munți împreună cu Ionel și se alătură luptătorilor lui Toma Arnăuțoiu. Va rămâne cu ei câteva luni, până în momentul în care e nevoit să se opereze de apendicită, la Cluj, într-un spital unde e dus de fratele său Ionel. La 2 martie 1950, tânărul e arestat de securiști direct de pe patul de spital, e stâlcit în bătaie și aruncat din nou în hrubele Securității de la Cîmpulung. Urmează interogatorii bestiale. În final, avea să fie condamnat la 4 ani și jumătate de închisoare, perioadă care a culminat cu trecerea prin terifiantul Experiment Pitești. A fost călcat în picioare și torturat de Eugen Țurcanu și reeducații Securității, supus la cazne și umilințe de neînchipuit. Eliberat, se căsătorește la începutul lui ꞌ58, dar e arestat din nou, imediat după lichidarea grupării Arnăuțoiu, în primăvara aceluiași ani, în 21 mai, ulterior fiind condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Va executa încă 6 ani până la decretul din ꞌ64, trecând prin penitenciare ale groazei și prin lagăre de exterminare. A fost schinguit și supravegheat de Securitate până în decembrie ꞌ89. Astăzi, domnul Alexandru Marinescu e un erou uitat.  

Nici Benone Milea nu a ajuns la Râpele cu brazi – el oricum făcea parte din gruparea rămasă în jurul lui Arsenescu iar Toma Arnăuțoiu nu l-a vrut niciodată alături de el. Locotenentul de cavalerie îl citise corect – inițial, Benone se infiltrase în grup la indicațiile Securității. Tânărul își dorea să ajungă subofițer de jandarmi, dar acolo i s-a cerut o caracterizare de la Securitate despre comportamentul lui din sat, motiv pentru ca organele să-l constrângă să intre în acest joc mortal, pe care nici măcar nu-l înțelegea în adevărata lui amploare, totodată promițându-i marea cu sarea. Ajuns în grup, suspiciuni majore au planat întotdeauna asupra sa, însă Benone nu i-a trădat pe partizani și, o perioadă, chiar s-a entuziasmat și i-a plăcut viața de proscris. La urma urmei, fiind fiu de pădurar și cunoscând ca-n palmă munții din jurul Nucșoarei, tânărul ar fi putut găsi un moment în care să fugă și să cheme Securitatea, însă n-a făcut-o. Arestat curând după retragerea lui Arsenescu, Benone a fost schingiuit și condamnat la ani grei de închisoare, securiștii nerecunoscând că ei l-au trimis în munți, răzbunându-se astfel pe el pentru că și-a nesocotit misiunea. Odată arestați ultimii partizani din gruparea Arnăuțoiu, Benone Milea va fi judecat din nou, condamnat la moarte și executat în Valea Piersicilor. De remarcat că el nu e judecat alături de partizanii de la Nucșoara, ci laolaltă cu cei arestați în lotul de la Dragoslavele (Muntele Roșu), deși nu îi cunoștea și nici nu avusese vreo legătură cu aceștia, oricât de mică. Absurdul situației se explică tot prin răzbunarea securiștilor, care-i bătuseră oricum în cuie condamnarea la moarte. Asta și pentru că, deși l-au chinuit animalic, Benone refuzase cu îndârjire să ajute la instrumentarea mamei sale de către agenți în vederea identificării și destructurării grupării Arnăuțoiu. Demnitatea acestui refuz i-a spălat definitiv păcatul inițial și, cel mai probabil, l-a dus în mormântul necunoscut, împingând spre paroxism dramatismul poveștii sale. Da, respingerea Securității reevaluează și luminează din interior chipul lui Benone Milea, cumva dezdepărtându-l. Cu moartea pre moarte călcând. 

                                                                                                                                                   *

(Partizanul martir Benone Milea, fiu de pădurar)

Șerpuim prin Poienărei, urcăm spre extremitatea de nord a satului, unde casele sunt cocoțate în pantă și devin din ce în ce mai răzlețe, lăsând locul grădinilor și livezilor ce se întind până departe, la liziera pădurii. Trecem pe lângă vechea biserică în care odinioară slujea părintele Nicolae Andreescu. În toamna lui 1951, în urma discuțiilor purtate cu preotul Ioan Constantinescu, cei doi le vor oferi fraților Arnăuțoiu mai multe arme și muniții găsite în podul bisericii. Printre care o pușcă Mauser, o carabină franceză, un pistol Staer, diverse tipuri de gloanțe, o cutie cu pulbere și una cu alice. Andreescu și Constantinescu i-au ajutat în permanență pe luptătorii anticomuniști până la arestarea din primăvara lui ꞌ58, apoi au fost condamnați la moarte și martirizați în Valea Piersicilor, urmându-i în groapa comună.

Lăsăm satul în urmă, la fel și asfaltul. Am impresia că în jurul nostru explodează toate nuanțele posibile de verde. Nu trece mult și Bogdan parchează la umbra unui păr sălbatic uriaș, la doar câțiva metri de vechea cruce din Dârstaru, atât de albă și de însorită că ne orbește pe amândoi pentru câteva secunde până când ochii ni se mai obișnuiesc cu lumina. Datează din secolul al XVIII-lea, îmi spune, și-și face semnul crucii. În apropiere se înalță și o troiță recentă, ridicată în 2017, care-i comemorează pe partizani și pe susținătorii lor. O privesc câteva clipe și-mi fac și eu o cruce regulamentară. Dumnezeu să-i odihnească. 

(În plan îndepărtat stâna de lângă Poienărei, sursa foto: arhiva Podul.ro)

La dreapta, în valea largă, surprind conturul îndepărtat al unei stâne care probabil că era tot acolo în anii ꞌ40-ꞌ50. O tăiem direct prin grădinile și livezile țăranilor, spre versanții întunecați, așa cum altădată o făceau și partizanii fraților Arnăuțoiu. Și parcă simt pe umăr povara unei arme, dar e doar bareta rucsacului. Lăsăm în urmă orice zvon de talangă. Urcăm constant, când molcom, când pieptiș, prin iarba înaltă. În spate, departe, spuzind poalele muntelui, se zăresc acoperișurile roșietice ale Poienăreiul, până undeva, la stânga, când satul se face nevăzut privirii, continuând de-a lungul unui alt versant, ca o prelungire umană a pădurii. Oare și reciproca e valabilă? Să fie oare pădurea o prelungire sălbatică a umanității de lângă? ”Inima omului e o pădure întunecată”, îmi răsună în timpane o replică dintr-un film uitat.  

Se sfârșesc și livezile de pruni, abrupt, în niște grohotișuri pline cu tufe și mărăcini pe care ne cățărăm sărind din bolovan în bolovan. Râdem ca niște copii care abia ce și-au reamintit să se joace. Zăbovim câteva minute, deși timpul nu mai există, la umbra unui măr pădureț, contorsionat dramatic deasupra povârnișului. Ne hidratăm și facem câteva poze, răpiți de asprimea priveliștii. La sânga, undeva departe, întrezăresc conturul unor căpițe pe lângă care am urcat. Par niște mormane de mălai. Sunt ultimele semne vizibile ale prezenței omului. Liniștea e asurzitoare. Vântul nici nu adie. E încă arșiță. Lumina a devenit blândă, ușoară ca puful de păpădie. Un fluture roșu se așează pentru o clipă pe umărul lui Bogdan, apoi îți ia zborul și ne survolează.

(Spre Râpele cu brazi, sursa foto: arhiva Podul.ro)  

Curând, pădurea ne înghite ca o noapte, atât e de încrâncenată și deasă. Ușor, ușor, ochii mi se obișnuiesc cu noua lumină, pierită și parcă murdară. Străbatem culmi și viroage, ne opintim printre cioturi de stâncă năpădite de ciuperci, mușchi, ferigi și frunze deja moarte, neîncetând să ne uluim de fagii gigantici pe care îi întâlnim la fiecare pas. Unele trunchiuri par frânturi de chipuri schimonosite. Scorburile sunt ochi bănuitori, urechi pe alocuri spintecate de pomeții brăzdați ai altor fețe incomplete. Cioturile sunt degete retezate. 

Bogdan nu a mai fost nici el la Râpele cu brazi, așadar e o mare premieră pentru amândoi. La fel ca mine și le-a tot imaginat, poate că le-a și visat, deghizate în cine știe câte alte priveliști și umbre, dar a tot amânat, în special din lipsă de timp, să vină până aici. Se-ntreabă de ce, cu voce tare, și mă privește cu mirare. Și eu sunt uluit că ajung abia acum aici. Probabil că pe chipul meu se citește aceeași stupoare. El încă își amintește indiciile primite de la Mica-Mare, care ori de câte ori se afla într-un punct din care se putea întrezări, fie și puțin, așa, ca o părere, conturul culmilor neguroase din apropierea Poienăreiul, spunea că ascunzătoarea partizanilor se afla sus, sus, acolo unde se ciocnesc primii doi versanți, cum privești de la dreapta spre stânga, dacă te-ai afla la vechea cruce de piatră din Dârstaru. Drumul nostru respectă indicațiile Elisabetei Rizea. Refuz să mă gândesc că am putea rata peretele în care partizanii și-au săpat cea din urmă ascunzătoare. De altfel, ne aflăm deja de mai bine de o oră în Râpele cu brazi, fiindcă urcăm la propriu din râpă în râpă, fiecare coamă pe care o luăm în piept epuizându-ne teribil, dar trebuie să ajungem la extremitatea nordică a acestora, sus, sus, la punctul de îmbinare al versanților din ce în ce mai prăpăstioși.

(Spre ascunzătoarea partizanilor din Râpele cu brazi, sursa foto: arhiva Podul.ro)

Toma Arnăuțoiu și partizanii săi s-au stabilit în Râpele cu brazi în 1953, pe la sfârșitul lunii iunie. În cei aproape cinci ani, petrecuți în zonă cu oarece intermitențe, și-au construit mai multe adăposturi și bordeie, unele părăsite în timp, altele rămânând ascunzători pentru alimente, arme, muniții și diverse alte obiecte. Din când în când, verile își mai schimbau locația, pentru câteva săptămâni, ascunzându-se pe alți versanți, în alți codrii. Cu doar un an înainte de a-și organiza tabăra din apropierea Poienăreiul, în august ꞌ52, luptătorii organizaseră o diversiune la cabana Padina, tocmai în Munții Bucegi, rechiziționând haine și provizii cu scopul de a-i face pe securiști să creadă că își schimbaseră locul de acțiune. Uneori, frații Arnăuțoiu și Tică Jubleanu plecau la vânătoare în păduri îndepărtate de unde se întorceau după mai multe zile. Odată, Toma a împușcat un cerb de 300 de kilograme. Cu altă ocazie Tică a doborât o capră neagră, au tranșat-o și au fript câteva hartane. 

Trebuie spus că peretele care le-a găzduit ultima ascunzătoare va fi avut unele particularități – o spărtură naturală, situată la numai doi-trei metri sub buza ultimă a râpei, spărtură pe care partizanii au lărgit-o, uneori cu dalta și ciocanul, până când a devenit îndeajuns de încăpătoare încât să poată fi locuită. Amenajarea ar fi durat 60 de zile, se susține în procesele-verbale de anchetă. Intrarea a fost acoperită cu un ingenios capac-ușă cioplit din lemn de fag, acoperit cu mușchi, cu scoarță de copac și finalmente încastrat cu trei-patru bucăți de rocă, astfel încât păcălea orice ochi. La capac ajungeai doar uricând câțiva metri pe o scară de frânghie, alipindu-te de peretele vertical, aceasta fiind ulterior retrasă în interiorul hrubei. Alcătuit dintr-un amalgam de stânci, pământ, rădăcini și grohotișuri, peretele suferă deseori infiltrații, e inevitabil. Așa s-a întâmplat și în mai 1957 când bordeiul s-a surpat în cursul unei nopți, necesitând reparații îndelungate. Partizanii își procuraseră și niște drugi de fier cu ajutorul cărora au consolidat plafonul și pereții. Mă-ntreb cum or fi reușit să-i care, probabil noaptea, prin râpele astea. A fost o sforțare titanică.

(Poiana din apropierea Râpelor cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzbim, într-un târziu, nădușind prin toți porii, într-o poiană lungă-lungă și îngustă. Oare ăsta să fie luminișul la care făcea trimitere Toma Arnăuțoiu, într-un înscris păstrat la dosar, amintind că se află în apropierea ascunzătorii? Probabil. Altă poiană n-am mai întâlnit, și asta chiar că-i notabilă. O traversăm prin iarba până la brâu, printre mușuroaie de furnici, plante agățătoare și mărăcini imenși, care-și leagănă atât de ușor florile liliachii încât sunt tentat să cred că nici nu se mișcă. E aceeași liniște asurzitoare. De partea cealaltă ne așteaptă un izvor aproape secat – alt semn bun. Cândva, apa lui era vitală pentru o mână de luptători. E atât de pierit încât nici nu mai suspină. Pe alocuri băltind, nămolul păstrează urme adânci de urs, de căprioare sau poate de cerb, având în vedere mărime copitelor. Ocolim trunchiul masiv al unui fag doborât și putrezit, asaltat de ciuperci și mușchi negricios, cu rădăcinile încă rășchirate deasupra unei buze de râpă. La dreapta, undeva sus, atât de sus că amețesc doar aruncându-mi ochii până acolo, se deslușesc, brăzdate de fagi înalți, mulți, mulți fagi înalți și atât de drepți încât ai zice că-s trasați cu o riglă, frânturile roșietice și gălbenii ale unui ultim mal prăpăstios.

(Râpele cu brazi, sursa foto: arhiva Podul.ro)

– Peretele! Peretele!, răbufnesc, copleșit de fericirea apropierii, pentru ca imediat după să mă sperii de vocea mea, ce-mi pare incredibil de străină.

Ecoul ne curentează pe amândoi la fel, hăuind fantomatic până când e înghițit de îndepărtări întunecate. Bogdan izbucnește în hohote necontrolate de râs și ne-mbrățișăm de parcă ne-am cunoaște de-o viață. E la fel de emoționat ca mine. Nu mai simt pic de oboseală. Nici rucsacul nu-l simt. N-am nevoie nici de apă. Peretele, peretele mă cheamă. Ne aruncăm asupra celui din urmă povârniș, cel mai abrupt de până acum. Inima-mi bubuie-n tâmple.

Când împresoară, în sfârșit, bordeiul partizanilor, în mai 1958, securiștii îl împing în față pe Petre Arnăuțoiu, stâlcit în bătaie și cu fața congestionată. El și Toma fuseseră arestați în cursul nopții ce abia se sfârșise. Îi vânduse Grigore Poenăreanu, fără să fie bătut sau torturat de Securitate. Partizanii stabiliseră întâlnirea de ceva timp și nici cearșaful nu fluturase pe prispă. Toma și-a îndepărtat binoclul de la ochi, și-a bătut fratele pe spate și au coborât preț de aproape doi kilometri, parcă alunecând pe coamele cuprinse de beznă, până în gospodăria omului lor de încredere. Ca de obicei, s-au așezat în grădină, mai spre poalele pădurii, la o oarecare distanță de casă. Și-au păstrat armele la îndemână, asta le intrase în sânge. A apărut și baciul Ticu Nicolae, zis ”Sorescu”, unul dintre vechii lor susținători. Ciobanul avea stâna la doar o aruncătură de băț. Grigore i-a îmbrățișat, au vorbit de una, de alta, i-a servit cu țuică de prună, i-a întrebat de ce n-a venit și Tică, au râs, au glumit, s-au sfătuit ca niște vechi prieteni ce copilăriseră împreună. Tot el i-a dat lui Toma o șapcă nouă, două-trei hărți și niște praf DDT. Hărțile cică erau ale unor munți din Iugoslavia, țară prin care gruparea plănuia să fugă spre Vest. Când Grigore a ațipit, destul de repede, parcă mai repede ca-n alte dăți, cu un firicel de salivă prelingându-i-se în colțul gurii, Toma l-a apucat grijuliu de subsuori și l-a cărat până în casă, l-a întins pe pat și l-a învelit – se mai petrecuseră scene similare de câteva ori, știau prea bine că era alcoolic și nu ținea la băutură. Oricum, nici ei nu făceau excese și cu atât mai puțin în deplasare. Dar un păhărel-două le mai alunga urâtul. Fiindcă urâtul care-i pândea pe ei era mai schimonosit și mai apăsător, mult mai prezent decât urâtul altora. 

(Partizanul martir Toma Arnăuțoiu, fotografie de la arestare)

Însă Toma nu avea de unde să știe că, de data asta, fostul lui coleg de școală îi mințea – se prefăcea că-i beat tocmai pentru a fi adus acasă și lăsat acolo, în voie, ca să poată executa consemnul dat de securiști. Întorcându-se în grădină cu pași ce deveneau șovăielnici, Toma și-a găsit fratele căzut într-un somn adânc, atât de adânc că trăgea de el și nu reușea să-l trezească. Și Sorescu dormea neîntors, prăvălit pe spate cu gura larg deschisă. Apoi, dintr-odată, Toma s-a simțit potopit de o sfârșeală care l-a lăsat fără pic de voință, fără chef de viață. Picioarele nu-l mai ascultau. A încercat să strige la Petre, dar cuvintele nu-i mai ieșeau din gură. Și s-a prăbușit, ca un sac plin cu neputințe, alături de fratele său. 

Grigore le turnase un tranchilizant în țuică, bineînțeles, așa cum i-au ordonat organele de stat. Aceleași organe i-au adus ”materia primă”, învățându-l ce și cum să facă. Poate că a turnat mai mult decât i s-a spus, ca să se asigure că-i iese. Nu vom afla niciodată. Nici Sorescu nu a știut nimic despre tot acest troc. Și el a fost o victimă. Va sfârși la zid, în Valea Piersicilor, întreaga sa familie fiind distrusă. 

Într-un târziu, când Toma și Petre au prins să se dezmeticească, încleștându-și degetele în pământul reavăn și-n iarba proaspătă, umedă, plăcută la atingere, mușcați de răcoarea apropiatei dimineți, o lume întreagă se dădea peste cap, cu tot cu ei, din nou și din nou, amestecându-le și deformându-le amintirile recente. Ceva era îngrozitor de greșit. Capetele le vâjâiau, brațele le atârnau grele, grele, de parcă le crescuseră rădăcini în timpul nopții. Sfârșeală, aceeași senzație de sfârșeală, arsuri și o greață absolută. Curând, foarte curând, Toma a sesizat siluetele întunecate ale securiștilor. Se crăpa de ziuă. Abia acum îi împresurau, se buluceau de pretutindeni. Consemnul convenit cu Grigore funcționase, dar întâmpinaseră o serie de întârzieri neprevăzute care însă nu aveau să compromită misiunea. Croncănitul unui corb a sfâșiat liniștea dimineții. 

Toma a bâjbâit în căutarea automatului și nu l-a găsit. Nici pistoletul nu mai era în preajmă, nici ranița. A urlat cât de tare a putut la Petre, a urlat cu întreaga lui ființă, dar nici măcar el nu și-a auzit glasul. Sorescu se holba de undeva de lângă cu ochii împăienjeniți și spume la gură. O groază fără sfârșit i se întipărise pe față. Voia să se ridice dar mai degrabă se târa, neavând pic de forță în membre. Înainte de a fi izbit în cap cu patul de pușcă ce l-a trimis într-o mare de întuneric, al cărei murmur aducea cu o rugăciune pe care mama sa, Laurenția, obișnuia să o rostească în fața unei icoane ferecate în argint, Toma și-a văzut fratele cum se saltă în picioare și o rupe la fugă, cu un pistol în mâna dreaptă. Și nu, nu pistolul atârna în mâna lui Petre, nimic mai fals, ci Petre era, pe de-a-ntregul, o prelungire a pistolului. 

(Râul Doamnei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Și Petre aleargă, aleargă, se-mpleticește și cade. Se ridică, își proptește barba-n piept și fuge din nou, de data asta în zigzag; nici prin cap nu-i trece să se predea. O apucă în direcția comunei Corbi. Mitralierele pârâiesc în urma lui, într-un nor albicios de fum, dar reușește să dispară în spatele colinelor. Rămâne neatins de gloanțe. După ce fuge aproximativ un kilometru, se prăbușește pe malul Râului Doamnei, respirând precipitat și cu trupul cuprins de convulsii. Mâna îi rămâne încleștată pe patul pistolului Parabellum. E fuga vieții lui, o știe prea bine. E fuga de moarte. Își scufundă fața în undele răcoroase și se simte înzdrăvenit, dar poate că e doar o iluzie. Se gândește cu durere la Toma și-l căinează furios, lovind cu pumnul în pietrele albiei. Urmăritorii sunt aproape, nările-i freamătă când le adulmecă prezența. Deslușește un zvon de glasuri și țâșnește ca din pușcă, traversând râul prin apă și-apoi o apucă spre est, făcându-se una cu pădurea și luând în piept versanții. Însă nu mai mult de 600 de metri, când, ajuns pe un platou, e somat cu focuri de pistol. 

Petre se-ntoarce fulgerător și vede un securist îmbrăcat într-o scurtă de piele mulată, care-l țintește din spatele țevii lungi de zebeu. Un glonț îi șuieră pe lângă ureche, altele mușcă pământul din preajmă. Distanța nu-i mare, să tot fie vreo 100 de metri. Țeasta rasă a securistului sclipește în lumina crudă a dimineții. Petre ridică pistolul cu iuțeală și apasă pe trăgaci. Rateu. Cartușul nu ia foc, însă chelia agentului dispare brusc, pentru orice eventualitate. Ei sunt curajoși numai în haită. Petre leapădă cartușul, armează și trage din nou în aceeași direcție, doar pentru a-i ține la distanță. Rateu. Țăcănitul metalic îl înfurie teribil. Vede negru. Elimină cartușul, îl înlocuiește, dar de data asta nu mai apasă pe trăgaci, o ia la fugă cu pistolul în mână. Îl îngrozește gândul că va auzi același țăcănit și dacă și-ar alipi țeava de tâmplă. Pistolul nu-l mai trădase până acum, se atașase de fierul ăsta nenorocit. Nici Grigore nu le mai cauzase vreun rău, dar e un început pentru toate. Dacă nu i-ar fi vândut el, ar fi făcut-o altul. După circa 400 de metri alergați în pantă, când simte că-i iau foc plămânii, Petre încearcă să se ascundă în niște boscheți. Securiștii înconjoară perimetrul, își strâng din ce în ce mai mult lațul. Se târăște, icnind, pe sub mărăcini, care-i zgârâie fața și brațele, spre niște grohotișuri. Câinii dresați îl adulmecă și-l găsesc imediat. O cizmă-l izbește în gură și vede că steluțele verzi există. Simte un gust sălciu. E sângele lui. Petre e zdrobit, e călcat în picioare. Va fi nevoit să-i ducă la Râpele cu brazi în aceeași dimineață. Știe că totul s-a sfârșit.

(În Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Nici noi nu mai avem mult, suntem pe la mijlocul celui din urmă povârniș, care-i mai amețitor decât toate celelalte la un loc. Ultimii 30 de metri îi vom parcurge aproape în patru labe, altă soluție nu-i, agățându-ne de scoarța fagilor, de rădăcini și smocuri de buruieni, urcând într-un unghi de aproximativ 80 de grade. Din loc în loc, zăbovim pe cioturi de stâncă, împresurați de ferigi și bureți de fag. Bine că mi-am lăsat tenișii în mașină, aici n-aș fi răzbit cu ei. Port niște adidași ușori cu talpă robustă din cauciuc care îmi permit să le afund botul în pământul gălbeniu al râpei. Zona se numește Râpele cu brazi, dar brazii pe care-i întâlnim pot fi numărați pe degetele unei mâini. Se spune că înainte vreme, pe coama ultimă a peretului s-ar fi aflat un pâlc de brazi, de unde și denumirea, îmi explică Bogdan. Și mă gândesc la Valea Piersicilor unde nu sunt piersici. Urcăm umăr la umăr. În spate se aude zgomotul înțepător al pământului surpat sub tălpile noastre. Cine a zis că e ușor? 

Pe măsură ce ne apropiem de buza însorită a peretelui, lumina e din ce în ce mai puternică, aproape că ne orbește. Parcă urcăm dintr-o noapte. Inima îmi bubuie-n tâmple. Nădușesc prin toți porii. Un ochi enorm de cer se cască deasupra noastră. În curând, intrigant de curând, nu vom mai avea unde să ne cățărăm. Peretele devine vertical și neted ca o ușă ce nu mai poate fi deschisă. Pe alocuri, ultimii cinci-șase metri rămân năpădiți de buruieni, roci licăritoare, rădăcini și aluni tineri, atât de tineri că mă gândesc la Tică. Malul mai continuă doar vreo cinci metri până la coama acum acoperită cu fagi. Buza de sus e străpunsă de rădăcini groase, ruginii, ce atârnă încovrigate deasupra hăului. Am ajuns. 

(În Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

După ce au înconjurat bordeiul, securiștii le-au strigat lui Tică Jubleanu și Mariei Plop să se predea. Probabil că ce doi îi simțiseră deja, pe când se furișau ca lupii spre stână, înainte să le audă somația. Undeva, în valea întunecoasă, lui Petre Arnăuțoiu i se ținea un pistol la tâmplă. Zeci de arme ținteau perete. Alte zeci abia așteptau să o facă. Somațiile au continuat, urmate de împușcături ale căror ecouri au hăuit prelung pe versanți, până într-un târziu, când scara de frânghie s-a rostogolit de-a lungul peretelui. Grijuliu, Tică și-a oferit mâna Mariei, ajutând-o să-și găsească echilibrul, cu chiu, cu vai, și să coboare ușor, ușor, în timp ce o strângea în brațe pe micuța Ioana, în vârstă de doar doi ani, legănându-se deasupra povârnișului. Aș vrea să cred că fetița ațipise și că visa că e legănată într-un scrânciob, dar la cât de mult s-a tras, asta e puțin probabil. 

(Coborârea Mariei Plop cu micuța Ioana în brațe, fotografie realizată de Securitate)

Nu, Tică n-a coborât. El își încheiase socotelile cu viața. Le-a râs în nas. A pierit eroic în schimbul de focuri care a urmat nu înainte de a-l doborî pe un locotenent major, rănindu-l grav. Mi se pune un nod în gât când realizez că stăm chiar în locul pe unde securiștii i-au coborât, spânzurat de-o frânghie, trupul spart de gloanțe, îmbrăcat într-o cămașă cu mânecile suflecate ale cărei culori nu le mai putem ghici. Măresc și mișc cu buricele degetelor vechea fotografie alb-negru făcută de securiști, pe care o păstrez mereu în telefonul mobil, încercând să identific cu precizie perimetrul. Da, aici a atârnat cadavrul lui Tică. 

(Coborârea cadavrului partizanului martir Constantin ”Tică” Jubleanu, împușcat și spânzurat de o frânghie. Fotografie realizată de securiști)

Din primăvara lui ꞌ58 și până în prezent, e evident că peretele a tot suferit modificări. Primele, cele mai însemnate, aveau să fie cauzate chiar de securiști, care au minat bordeiul și l-au aruncat în aer. Urmele partizanilor anticomuniști trebuiau distruse programatic, la fel și familiile. Reduta lor nu avea cum să rămână în picioare. Apoi, de-a lungul deceniilor, ploile, ninsorile și infiltrațiile și-au spus cuvântul din plin. Acum, ultima parte a peretelui e mult, mult mai mică decât în ꞌ58, și asta din pricina surpărilor repetate. Ceea ce înseamnă că sub cei din urmă metri ai povârnișului urcat de noi, alungit de-a lungul deceniilor, tot din pricina permanentelor surpări, se ascund rămășițele vechiului bordei.    

În acest decor copleșitor și totodată sumbru s-a sfârșit, după aproape zece ani petrecuți în munte, unul dintre ultimele episoade ale uluitoarei povești începută în Bucureștiul înzăpezit, în ianuarie ꞌ49, într-o bodegă de pe Strada Vergilu, și închegată în discuțiile purtate în casa de pe Strada Jean Texier, unde pe atunci se ascundea Gheorghe Arsenescu, vânat pentru acțiunile întreprinse la Muntele Roșu, dar și cu prilejul întâlnirilor discrete de pe Strada Vasile Lascăr, la numărul 18, unde trăsese Toma Arnăuțoiu, și el aflat în vizorul Securității. Când au plecat spre Nucșoara, relata Arsenescu, într-un proces-verbal al anchetei, el și Toma s-au deplasat până la Gara de Nord călare pe o motocicletă împrumutată de la o cunoștință a colonelului. Imaginea asta îmi amintește de replicile unor vechi efigii templiere, demult văzute într-un muzeu, ce înfățișau doi cavaleri călărind pe același cal, care-și ridica nărăvaș copitele din față.  

Aici, pe piscul ăsta udat de sânge, explodat și surpat, se vor fi petrecut multe. La un moment dat, ajutați de Ioan Grigore, zis Lepărău, partizanii și-au procurat un cochet aparat de radio marca ”Prior”, cumpărat și adus de la București, care funcționa și cu baterii, cărat mai apoi din coamă în coamă, până în bordeiul din Râpele cu brazi. E suprarealist când te gândești că aici au răsunat glasuri de la Europa Liberă și Vocea Americii prin difuzoarele unui radio de ultimă generație. Când s-a stricat, în vreo două rânduri l-au trimis la reparații, undeva, prin comunele de la poalele munților, tot prin intermediul unor interpuși, pentru a-i fi schimbat transformatorul, respectiv o lampă arsă. 

Dar poate că cea mai suprarealistă imagine e cea a partizanilor decojind și mâncând portocale în Rîpele cu brazi. Câteva procese-verbale consemnează că, în ianuarie 1958, Maria Tomeci le-a adus de la numitul Nicolae Ionescu, din București, un volmetru (”wolmetru” scrie securistul), trei kilograme de zahăr, două de ulei și câteva portocale, care, firește, îi vor fi fost destinate Ioanei. Portocalele erau o raritate și în anii ꞌ80, darămite în tenebroșii ani ꞌ50. Amintirea unei fetițe care mușcă dintr-o felie de portocală parcă luminează și îmblânzește întreaga râpă. Mă-ntreb ce ar gândi despre portocalele astea intelectualii subțiri care au scris că genul western ar fi fost ”mediteranizat” de o cămașă fistichie purtată de Clint Eastwood într-un film din tinerețe. Cu mențiunea că în cazul de față nu-i vorba de vreun film de box office, ci de viață la superlativ. Și de moarte mai e vorba. De moarte și portocale în Râpele cu brazi.

(În Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, după torturi, bătăi, umilințe de neînchipuit și un proces-mascaradă, Toma și Petre Arnăuțoiu aveau să fie executați la Fortul 13 Jilava, în Valea Piersicilor, alături de alți 14 camarazi și susținători. La zid au pierit trei preoți (Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu și Ion Drăgoi), patru învățători (Ion Mica, Alexandru Moldoveanu, Nicolae Nițu, Gheorghe Popescu), un cioban (Nicolae Ticu zis ”Sorescu”) și șase țărani mai mult sau mai puțin înstăriți (Nicolae Bășoiu, Titu Jubleanu, Benone Milea, Popescu Constantin, Gheorghe Tomeci, Ioan Săndoiu). Alți 11 condamnați mor în spatele gratiilor, în condițiile celor mai criminale tratamente. Printre aceștia se numără Maria Plop, Laurenția și Iancu Arnăuțoiu. Alți 32 de condamnați (rude și susținători, în marea lor parte țărani) vor face ani grei de pușcărie politică, vor trece prin chinuri de nedescris și domicilii obligatorii. Printre aceștia și Elena Arnăuțoiu, sora lui Toma și Petre, o pildă de rezistență și moralitate, care a suferit două condamnări – 2 ani și două luni, respectiv 4 ani. Firește, printre osândite o regăsim pe Elisabeta Rizea care, după 6 ani de închisoare cu Negre și lanțuri, a luat din nou legătura cu partizanii și i-a ajutat constant cu alimente, informații și îmbrăcăminte. În ꞌ58, arestată din nou, e condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată la decretul din ꞌ64. Și Gheorghe Rizea a fost încondeiat drastic – 15 ani de temniță și muncă silnică. Nici fiica – Laurenția – nu a scăpat fără 1 an de închisoare corecțională. Întreaga agoniseala de-o viață a celor amintiți va fi confiscată de statul comunist genocidar. Copiii lor vor suferi de foame și frig, fiind aruncați din școli sau nu vor fi acceptați în astfel de instituții. Vieți întregi zdrobite și sortite ungherelor. Suflete biciuite. Înfrângerea lor a fost înfrângerea noastră.  

(Fortul 13 Jilava, zidul execuțiilor din Valea Piersicilor / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Mă gândesc la toate astea pe drumul de întoarcere. Acum coborâm pășind direct pe coamele povârnișurilor. La venire, neștiind exact cum vom ajunge la peretele final, ne-am încăpățânat să nu evităm numeroasele râpe ivite în cale, temându-ne că ne-am putea îndepărta, fără să ne dăm seama, de versantul potrivit. A meritat efortul, nu vom uita niciodată ziua asta. Sunt convins că, de regulă, partizanii urcau și coborau urmând linia culmilor, la fel ca noi acum, întrucât, indiferent de direcție, în sus sau în jos, ăsta-i cel mai ușor și mai simplu traseu pe care-l poți face, în cel mai scurt timp posibil, mai ales dacă îl parcurgi noaptea, fiindcă asta va fi fost eticheta casei. De altfel, e de ajuns să păstrezi neabătut linia crestelor, pentru ca, din coamă în coamă, să ajungi chiar la peretele ascunzătorii, acolo unde se încleștează cei doi versanți și unde, odinioară, ți se rostogolea până la picioare o scară de frânghie.

(În Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Pe buza primei vâlcele ce se cască la dreapta, inevitabil prăpăstioasă, cum cobori dinspre peretele gălbeniu se găsesc doi fagi imenși, dar nu dimensiunile îi evidențiază, întrucât așa sunt mai toți fagii de aici, ci inscripțiile enigmatice și vizibil vechi crestate pe trunchiurile lor masive. Una dintre acestea înfățișează o cruce dublă, străjuită de un ochi discret, în timp ce alta trimite tot la o cruce, sau poate la o cruce-floare. Înainte să ieșim din pădure mi se pare că mă ajunge izul unei portocale abia decojite. 

(În Râpele cu brazi / sursa foto: arhiva Podul.ro)                                                                                                                                             

                  *

La Nucșoara nu mai zăbovim mult, se-nserează cu repeziciune. Doar ne scuturăm adidașii de pământul lutos al Râpelor cu brazi și ne spălăm la cișmeaua din curte. Parfumul săpunului de casă îmi amintește de copilărie și de poveștile bunicii Anica, fie-i țărâna ușoară. Bogdan aruncă o ultimă privire prin curte. E totul în ordine. 

În drum spre București oprim la păstrăvăria de sub Râpa Roșie și-mi fac oarece provizii. Peștii se zvârcolesc în punga mată de plastic. Nucșoara rămâne curând în urmă, sub o fâșie de nori zdrențuiți, roșietici. Scăldate în lumina pierită a înserării, culmile și crestele par obrajii mătăhăloși și nebărbieriți ai unui uriaș prăvălit pe spate, adormit și pe jumătate îngropat, mai mult în uitarea noastră, a tuturor, decât în grohotișuri și-n noiane de țărână, cu trupul amarnic contorsionat, ciolanele anchilozate și brațele frânte, străpungând pe alocuri stâncile și lutul jilav al povârnișurilor, ba cu o frântură de tibie, ba cu o palmă cu degetele retezate. Sau poate cu o coastă descărnată prin crăpăturile căreia fojgăiesc urechelnițele. E uriașul pe care trebuie să-l dezgropăm. E uriașul pe care trebuie să-l trezim. Fiindcă noi suntem moștenitorii genocidului.