EXCLUSIV Oala plină cu sânge. Cumplita bătaie primită de fostul deținut politic Alexandru Mihalcea în anchetele Securității de la Uranus, unde șef suprem era criminalul psihopat în serie Gheorghe Enoiu, supranumit ”Măcelarul de la Interne”

”De-a lungul detenției mele am întâlnit numeroși deținuți politici. Însă nu am întâlnit niciunul care să nu fi fost bătut sau torturat în anchetele Securității”, precizează domnul Alexandru Mihalcea, jurnalist, profesor și fost deținut politic în Gulagul românesc, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Podul.ro.

Alexandru Mihalcea avea să fie bătut bestial în anchetele Securității de la Uranus (unde tartor-șef va fi fost criminalul Gheorghe Enoiu, aka ”Măcelarul de la Interne”), deși tânărul de odinioară fusese arestat ultimul din întregul lot, iar faptele puse în cârca camarazilor de suferință erau deja ”probate” în absurdul rechizitoriu regizat de securiști. 

”De ce m-a bătut anchetatorul?, m-am tot întrebat, fiindcă la începuturile pușcăriilor mele eram încă naiv, nu înțelegeam. Bine, ulterior s-a verificat de ce, adică s-a verificat ceea ce s-a spus în pușcărie la modul general: nu există nimeni care să fi trecut prin anchetele Securității și să nu fi fost bătut măcar o dată. Când am auzit prima oară asta, am zis, măi, nu se poate, trebuie să existe măcar unul singur care să nu fi fost bătut acolo, unul cu vinovăția atestată de probe ce făceau inutilă bătaia. Mi-a rămas în cap ideea asta și am avut curiozitatea să-i întreb pe mulți dintre deținuții pe care i-am întâlnit, sigur, în mod discret, dacă au fost bătuți la anchetă. N-am găsit nici măcar unul singur care să poată zice că n-a primit nici măcar o palmă. Securiștii întâi băteau și apoi puneau întrebări. Probabil că în ziua aia trebuia să primesc și eu o bătaie țapănă pe care s-o țin minte”, punctează Alexandru Mihalcea.

Podul.ro vă prezintă fragmentele din interviu în care fostul deținut politic relatează sinistrul tratament la care a fost supus în timpul anchetelor de la Securitate: 

”Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, v-au bătut securiștii în anchetele de la Uranus? Cum au decurs interogatoriile?

Alexandru Mihalcea: În anchetele de la Securitate n-am fost torturat așa cum au fost puși alții la rangă, la rotisor, m-a ferit Dumnezeu de supliciile astea (de fapt, nu mai era nevoie, fusesem arestat ultimul, acuzațiile aduse grupului nostru erau deja configurate). În schimb, am fost bătut cu o sistemă diabolică în plămâni și în cap, marele meu noroc fiind că eram tânăr și aveam un organism rezistent. Episodul ăsta mi-a marcat întreaga viață. Am fost bătut în cap cu sălbăticie calculată – nu a fost vorba de o chestie de-asta care să-ți spargă capul, nu, loviturile acelea erau date în așa fel încât să-ți vibreze creierul. Să vă relatez cum s-a întâmplat și de ce s-a ajuns la așa ceva – am mai descris scena în cărțile mele. Este vorba de o bestie de anchetator, Vasile Dumitrescu, cel puțin așa a semnat procesul verbal de interogatoriu. Am avut trei anchetatori la Securitate, dintre care unul total nesemnificativ, l-am uitat cu totul. Primul a fost Constantin Voicu, un personaj pervers, de o răutate funciară, incult pretențios, și al doilea acest Dumitrescu, individul care m-a bătut de mi-a sunat apa în cap. Ca o paranteză, în momentul în care Florin Constantin Pavlovici îl trata cu un dispreț vădit pe anchetatorul Constantin Voicu, dispreț manifestat prin muțenie și priviri, după ce acesta îl bătea și-l înjura, când își epuiza și înjurăturile și energia, Voicu îl scuipa până nu mai putea, până când gâfâia, până i se usca gâtul. 

Anchetele s-au desfășurat la Uranus, la Malmaison nu m-au mai anchetat, doar m-au ținut o perioadă și m-au trimis la Jilava. Deși am fost scos de mai multe ori la anchetă, am fost stupefiat să aflu, răsfoindu-mi dosarul de la CNSAS, că aveam doar două-trei pagini de interogatoriu, și alea insignifiante. N-am înțeles de ce, deși scoaterile la anchetă au fost mai numeroase, la fel și paginile scrise de anchetator. 

Bătaia despre care o să vă povestesc mi-a fost administrată după ce am fost scos la o anchetă de noapte de bestialul Gheorghe Enoiu, poreclit pe bună dreptate ”Măcelarul de la Interne”, șef al anchetelor de la Uranus, anchetă căreia i-a pus capăt intrarea în birou a lui Nicolschi însuși, în fața căruia mătăhălosul inchizitor a încremenit în poziție de drepți. M-a izbit hidoșenia arătării. Nu știam firește cine e, sigur un ștab. L-am recunoscut după zeci de ani, când am văzut interviul din Memorialul Durerii. O asemenea urâțenie infernală nu se uită. Fizionomia ”Omului Șobolan” era înfricoșătoare.

Revin la Vasile Dumitrescu. Securistul în fața căruia am fost dus era un tip care, categoric, nu era obișnuit cu stiloul, nu-i era un obiect familiar, probabil era o achiziție proaspătă, că și-l tot admira în timp ce mă lua la întrebări. Cum se știe, securistul punea întrebarea, o scria, tot el scria și răspunsul, deținutul doar semna. Și aud întrebarea individului: 

– Ce activitate dușmănoasă ai desfășurat împotriva regimului din Republica Populară Română, unde și cu cine? 

Fiind total nevinovat, am răspuns fără să stau pe gânduri: 

– Contra regimului din Republica Populară Română nu am desfășurat niciun fel de activitate dușmănoasă.

Și ăla a început să scrie cu vizibil efort, atent la mecanica scrisului, fără să se gândească la ce abia spusesem, în timp ce repeta cu voce tare și privirea pironită-n albul hârtiei: 

– Contra regimului din Republica Populară Română nu am des... Tu-ți dumnezeii mă-tii, ce n-ai...

M-a împroșcat cu un potop de înjurături nu doar ireproductibile, ci mult dincolo de ireproductibil, atât de scârboase încât până și șuții și cuțitarii din banda lui Fane Jeg, vestită pe atunci de la Abator până în Ferentari, s-ar fi rușinat. Securistul a răbufnit abia când a văzut ce era pe cale să scrie. Țin mine că s-a oprit subit din scris, încremenind cu fața schimonosită de ură, și că înainte de a se năpusti asupra mea a avut grijă să-și înșurubeze stiloul și să-l așeze delicat pe birou, de parcă ar fi fost din sticlă. Eu stăteam în poziția anchetatului, pe un scaun, cu mâinile între picioare. La început m-a apucat de păr și m-a izbit cu capul de muchia biroului, dar după aceea s-a pus cu bătaia cu pumnii pe plămâni și pe cap – mai exact, lovituri în ceafă, la baza craniului. Am fost îndelung tocat. Apoi s-a înverșunat cu șpițul încălțărilor pe gleznele mele. După ce m-a bătut până a obosit, ipochimenul s-a întors la scaunul lui, a scris ceea ce spusesem și a dispărut din viața mea, nu l-am mai văzut niciodată.

Pe moment, cu excepția durerilor – firești, mi-am zis – am crezut că bătaia încasată nu mă afectase cine știe cât și nici la plămâni n-am gândit că am pățit mare lucru. Numai că în noaptea aia n-am putut să dorm, doar am ațipit intermitent, așa, chinuit, lovit de o sfârșeală ce probabil că a ținut secunde, minute, habar n-am, și de o teamă ciudată, o simțeam urcând din măruntaie. Spre dimineață m-am trezit cu gura plină de sânge. Și cămașa era năclăită de sânge. Am scos oala aia împuțită de sub pat, o oală pe care ne-o lăsau și peste noapte, și am vomat, icnind, cheaguri de sânge. Abia atunci m-am îngrozit de bătaia aia. Consecințele loviturilor în cap aveam să le resimt mai târziu, când a început să mă lase memoria, memoria vizuală grație căreia puteam reface în esență o pagină după ce îmi aminteam începutul. 

De ce m-a bătut anchetatorul?, m-am tot întrebat, fiindcă la începuturile pușcăriilor mele eram încă naiv, nu înțelegeam. Bine, ulterior s-a verificat de ce, adică s-a verificat ceea ce s-a spus în pușcărie la modul general: nu există nimeni care să fi trecut prin anchetele Securității și să nu fi fost bătut măcar o dată. Când am auzit prima oară asta, am zis, măi, nu se poate, trebuie să existe măcar unul singur care să nu fi fost bătut acolo, unul cu vinovăția atestată de probe ce făceau inutilă bătaia. Mi-a rămas în cap ideea asta și am avut curiozitatea să-i întreb pe mulți dintre deținuții pe care i-am întâlnit, sigur, în mod discret, dacă au fost bătuți la anchetă. N-am găsit nici măcar unul singur care să poată zice că n-a primit nici măcar o palmă. Securiștii întâi băteau și apoi puneau întrebări. Probabil că în ziua aia trebuia să primesc și eu o bătaie țapănă pe care s-o țin minte.

La Jilava am fost bătut iar, apoi la Salcia, cu urmări serioase, tratament medical și două spitalizări în sanatoriul de ortopedie de la Eforie Sud. Am avut noroc de un medic de excepție, doctorul Emil Crișan, căruia îi sunt adânc recunoscător”.