Instaurarea comunismului în România a presupus o represiune fără precedent și un amplu genocid pentru care nu a plătit nimeni. Într-un interviu exclusiv oferit Podul.ro, scriitorul, jurnalistul, profesorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea analizează culmile de cruzime pe care le-a atins comunismul în România, printre acestea numărându-se și practica zidirii de vii a unor deținuți anticomuniști considerați extrem de periculoși pentru regim.
Vă prezentăm comentariile domnului Alexandru Mihalcea:
”Dar fiindcă tot vorbim despre culmi ale cruzimii, trebuie să notăm și îngrozitoarele torturi de tipul zidirii de viu. Mă refer la zidiri de viu la propriu, nu-i vreo metaforă, o exprimare literară, ci purul adevăr.
Eu nu am mai auzit prin alte părți ale Gulagului comunist – poate că au existat, dar n-am auzit până acum – de cazurile unor osândiți zidiți de vii, așa cum s-a întâmplat, o Doamne, cu Nicolae Cojocaru, la Gherla, în perioada criminalului sadic în serie Petrache Goiciu, pe care eu nu l-am mai prins la conducerea marii închisori transilvănene, plecase cu un an înaintea transferului nostru din Baltă. Fiindcă a eșuat cu toate sancțiunile pe care i le administra ca să-l zdrobească moral, Goiciu a dat ordin ca Nicolae Cojocaru să fie zidit într-un spațiu claustrofobic, unde l-a lăsat să putrezească în proprile fecale și-n cea mai adâncă beznă, fiind hrănit mizerabil, luni în șir, printr-o mică fantă.
Deținutul avea să relateze că sicriul de zid în care fusese băgat, cu lanțuri la picioare, era dotat cu un piron zdravăn ieșit din perete, întrucât Goiciu, bestie de un sadism diabolic, spera ca oropsitul să se spânzure, mai devreme sau mai târziu, cuprins de disperare și folosind fâșii de zeghe. Numai că Nicolae Cojocaru – unul dintre ofițerii luați prizonieri de ruși după 23 august 1944 – avea să-i strice socotelile și să reziste, aproape 9 luni (iulie 1957-1 aprilie 1958), dând dovadă de o îndârjire ieșită din comun.
Un episod mai puțin cunoscut l-a avut protagonist pe Corneliu Coposu, care a fost zidit singur într-o celulă a penitenciarului din Craiova, vreme de opt luni de zile. Se mai spune că ar fi fost zidit într-o temniță a Jilavei și neînfricatul Pavel Grimalschi, intrat astfel în legendă.
Fără doar și poate, cruzimea infinită a făcut posibil iadul din așa-numita Casimcă a Jilavei, pe care scriitorul, publicistul și fostul deținut politic Marcel Petrișor o descrie magistral în ”Cumplite încercări, Doamne!”, una dintre cele mai zguduitoare și mai adânci cărți scrise vreodată despre pușcăria comunistă – eu o pun alături de o altă carte fabuloasă care radiografiază experiența carcerară, ”Tortura pe înțelesul tuturor”, scrisă de Florin Constantin Pavlovici, coleg de facultate, prieten și camarad de suferință. Casimca era un cimitir al morților vii, domnule, o ”corabie a morții”, ca să-l parafrazez pe părintele mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care ne-au lăsat mărturie despre hrubele unde au fost aruncați ultimii supraviețuitori din procesele-mascaradă de după Experimentul Pitești, acești osândiți fiind aduși acolo cu o unică destinație: moartea în chinuri.
Menționez că în cele patru celule sufocante, îngropate în zidul Fortului 13, aveau să fie introduși, pe lângă deținuți sănătoși, și deținuți bolnavi de TBC în ultimul stadiu, oameni muribunzi lipsiți de orice îngrijire medicală, tocmai pentru a-i contamina și pe ceilalți, iar urmările nu s-au lăsat așteptate. Printre cei plecați la Domnul, în una din hrubele acelea a pierit în chinuri martirice și Constantin”Costache” Oprișan, o mare speranță a filosofiei și literaturii românești. Ars de dorul de țară, fără bani, Costache Oprișan revenise din Germania pe jos! Războiul se încheiase, România era ocupată, se instalase Guvernul Groza. Tânărul își urmează totuși destinul care avea să-l ducă inexorabil către mormântul necunoscut.
Bestialul maior Iosif Mraviov, comandantul cetății-pușcărie Făgăraș, unde erau închiși vechii polițiști, a ordonat zidirea câtorva temporar, e drept, în tainițele beciurilor, faptă amintită în Dicționarul citat, la pagina 320: ”La o inspecție, lui Mraviov i s-a ordonat să fie scoși imediat din carcerele zidite din găurile cetății și să dispară acest procedeu de a-i pedepsi pe deținuți (...) Au fost dărâmate aceste carceri cu zidirea deținuților”.