"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Azi se împlinesc 109 ani de la nașterea Elisabetei Rizea (28 iunie 1912-28 iunie 2021), viteaza de la Nucșoara.
E indiscutabil: Elisabeta Rizea reprezintă un simbol de neclintit al rezistenței anticomuniste. Deși a fost torturată și bătută cu sălbăticie, ea i-a ajutat timp de patru ani, cu informații, alimente și haine, pe partizanii din gruparea condusă de locotenentul Toma Arnăuțoiu, erou decorat al Armatei Regale Române.
Pentru ajutorul acordat luptătorilor anticomuniști, Elisabeta Rizea a fost condamnată la 7 ani și apoi la 25 de ani de închisoare. Întreaga agoniseală a familiei a fost confiscată.
Avea să fie torturată abominabil la Miliție, la Securitate și la penitenciarul Pitești, însă în pofida tuturor chinurilor îndurate nu i-a trădat niciodată pe partizani, deși cunoștea prea bine numeroase informații esențiale pentru securiști. Soțul – Gheorghe Rizea – a fost condamnat la 15 ani de temniță și muncă silnică, iar fiica – Laurenția – la 1 an de închisoare corecțională. Întreaga familie a fost distrusă de Securitate.
Per-total, Elisabeta Rizea a executat nu mai puțin de 12 în închisorile comuniste, doar fiindcă i-a protejat pe partizani și le-a dus alimente și haine. A fost eliberată abia în ꞌ64, la decret. Viteaza de la Nucșoara a reprezentat întotdeauna o pildă de rezistență, curaj și demnitate, fiind hărțuită de Securitate până în ꞌ89.
Ne folosim de prilej pentru a lansa din nou un apel adresat tuturor celor care își cunosc și își respectă adevărata istorie: donați pentru renovarea casei Elisabetei Rizea din Nucșoara și transformarea acesteia în Muzeu al Rezistenței Anticomuniste – detalii AICI. Acest proiect este coordonat de inimosul Bogdan Varvoreanu, strănepotul eroinei de la Nucșoara.
În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă o serie de fragmente din interviul oferit de regretata Elisabeta Rizea doamnei Irina Nicolau, interviu publicat în volumul ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”, Editura Humanitas:
”Aș zbiera ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus...”
Elisabeta Rizea: Au plecat pe rând (partizanii din gruparea Arnăuțoiu – n. red.). S-a dat ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei (comuniștii – n. red.) și ne-au băgat prin pușcării. Pe mine m-a pârât o baragladină, cum am spus și la televizor. A fost greu, doamnă. Uite, am și o gaură colea în ușă, să o vedeți, gaura de glonț. Și ăștia (foștii comuniști și turnători din sat – n. red.) au dușmănie pe mine că vorbesc. Păi aș zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus... (...)
Uite așa-mi vine în minte... cum mi-au băgat ochelari d-ăștia de tablă, ferească Dumnezeu să știți ce-i asta, și m-a luat de braț, că nu vedeam nimica pe coridor. Și, ori că mi-a pus el (securistul – n. red.) piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, așa, jos. Și el mi-a dat cu bocancul aici, în coastă (...) El are burtă și eu m-am uscat, că mă vedeți cum sunt, numai piele și os. Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine și de inima rea pe care am avut-o”.
Un deceniu de rezistență în munți. Copăița din coajă de brad și rășină
”Zece ani au stat în munte (partizanii din gruparea Arnăuțoiu – n. red.). După zece ani i-a prins. Și nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile și pe toate dealurile. Când a născut pe fetița aia (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica partizanilor Toma Arnăuțoiu și Maria Plop – n. red.), i-a făcut copăiță de coajă de brad și au cusut-o, așa, și a dat-o cu rășină să nu curgă și să-i facă baie. Până au făcut și ei rost de o copaie. Și noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam și răbdau (...)
Și am și acuma multe secrete, dar nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să știe măcar ele... Că uite, doamnă, nu știi cu cine vorbești și s-aude și te-mpușcă. Vorba aia, am scăpat eu de primul glonț – și să mi-l dea ăștia, acuma? (...)
Despre secrete. Și imposibila iertare
”Și poți să ierți, brie, comuniștii?! Români nu sunt, doamnă, fir-ar ai nu știu cui, români nu sunt. Îi sânge de români în ei și n-au milă?! Tu să te lăfăi în toate, să trăiești bine, și altu... Strica-le-ar Dumnezeu, că Dumnezeu este mai mare ca toată lumea. Că-mi vine să zbier, nu să țip, că nu mai pot...”.
Când căpitanul Cârnu a torturat-o pe Elisabeta Rizea. Cârligul din plafon
”Așa, să-ți povestesc toate chinurile mele, doamnă, când m-a luat domnul căpitan Cârnu și m-a bătut. (...) Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare în mijloc acolo. Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun... și aveam coadă, așa ca dumneavoastră, doamnă... și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Și mi-a fost frică, doamnă, că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam – domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei (de partizanii din gruparea Arnăuțoiu – n. red.), nu mă întrebați că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă! (...)
Cârnu și-a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla de cauciuc (baston – n. red.), așa, cu șnur... Brie, doamnă, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna... Cum ziceți să-l iert? Pot? Nu pot! (...)
De aici în jos eram dungi și niagră ca bluza dumneavoastră. Și dungi făcută, dungi cât mâna! Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”.
După tortură. Suferința mamei
”Până să mă ducă (la spital – n. red.), vine mama la mine. Și dă plapuma așa, după pat, și când m-a văzut niagră și cu dungile ca mâna, doamnă, a căzut jos. A îngenunchiat. Și avea frate-miu Naie o icoană cu Maica Domnului și Isus în brață. Sta așa în genunchi mama – să nu dia Dumnezeu și Maica Domnului să nu moară, și să închina, până nu și-o vedea copiii cum mi-am văzut și io copilu! Io acum nu eram copil mic, da așa a zis ea. Copilu mieu... Mi-am crescut cum Dumnezeu știe opt copii și io nu i-am bătut. Da să nu moară până nu și-o vedea copilul... (...)
Și a ieșit pă ușă și bun a ieșit. Și s-a dus jelindu-se că io nu mai scap. Mai bine muream de mică, să nu mă vadă ea așa, ori murea ea cum a murit tata, să nu mă mai vadă pă mine bătută. Astea cuvinte zicea mama”.
La Jilava. ”Ca cum simți că suge copilu laptele, așa simțeam cum intră umezeala aia în mine...”
”(Gardianul – n. red.) m-a dat pă scări în jos ( spre celulă – n. red). Am vrut să întorc rogojina. Rogojina era și ruptă, și udă. Ce să știu io ce era acolo, ce umezeală... Vai de mine, doamnă, simțeam cum intră umezeala aia, cum simți... ca cum simți că suge copilu, simți pă vinele alea cum vine laptele. Așa simțeam cum intră umezeala aia în mine.
Doamnă, ne da pe sub ușă mâncare și era o bucată de turtă așa, din mălai. Când ți-o da dimineață, până la dooșpe se făcea pă ea ca mușchiu, ca lâna. Mucegai să făcea, așa. Umezeală mare! (...)
Pe mine m-a pus într-o haia mică, ca o cocină de porci. Am stat acolo, era niște paie acolo. Am stat ghemuită pă paiele alea. Și am auzit eu ciocănind mereu. Am zis – ăștia are și potcovari aici, potcovește caii pușcăriei. Când colo, puneau lanțuri la picioare...”.
Comunism și sclavie
Când m-am dus, zice (torționarul – n. red.) – pune-te pă spate. M-am pus pă spate jos. Zice: întinde picioru driept. Am întins picioru driept. O nicovală de aia, de fier. Mi-a pus verigile alea groase, așa, ca mâna de groase. Și a băgat un nit gros și l-a nituit. Le-a pus și la stângu. Tot cu nit, cu cu șurup, să poți scoate șurupu. Le-a nituit! Și – ridică-te! Nu m-am putut ridica. (...)
Și mă ducea, cum mergeam eu cu picioarele la distanță, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i... Trece unu într-un halat alb și zice la mine – iapă împiedicată, iapă împiedicată! Să dea Dumnezeu să-l împiedice și pe el cum ieram eu împiedicată... (...)
La Neagra
Și mă bagă acolo la izolare. Doamnă, și când văd o haia, uite așa, na, și cu o coadă lungă... Se plimba prin celulă. Doamnă, zic, jos stau pă ciment, acolo nu era pat, nu era nimic, izolare, stau acolo și... Și dormiam numai așa, cu basmaua peste gură, așa, na. Că, zic, dacă mi-e somn și dorm pă ciment și-mi intră aia pă gât? Nu era șobolan, era lungă și subțire. Io nu știu ce-a fost. Niagră și lungă, așa, cu ghiare...”.
Povestea glonțului de trei lei
”Când mă lua la anchetă îmi punea tinichele (ochelari de tablă – n. red.) la ochi. Atunci am căzut io jos. Nu știu, m-am împiedicat sau mi-a pus Oprea (securistul torționar – n. red.) piedică să cad, că am venit jos și mi-a dat un bocanc driept aici. Și mi-a spus – fir-ai a dracului de bandită, acum te-aș împușca, da costă glonțu trei lei. Eu nu costam nici trei lei, brie, doamnă... vezi, cât costă un glonț. Eu nu făceam un glonț! Păi, numai averia pă care mi-a luat-o, că am muncit desculță și vindeam tot ca să plătim oamenii și să luăm pământu. (...) Așa... a zis așa de glonț și io n-am zis nimic”.
Ziua eliberării, după două pușcării. Și un cuvânt mai greu ca bătaia
”Când să ies pă ușă, doamnă... nici p-ăsta nu spui cum îl chiamă, m-am văzut cu el după ce m-am liberat, dar nu spui că e mai bine așa... odată i-oi spune-o... Ies pă poartă, și ăsta nu m-a anchetat, nu m-a bătut, nu nimic, dar mi-a spus un cuvânt care a fost mai grieu ca când mi-ar fi dat o bătaie. Zice – vezi, Rizea, când te duci acasă și-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu în altă parte, adică să nu mă uit, că alea nu mai sunt ale tale... (…)
Așa. Și să viu acasă să nu mai găsesc nimic! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce am lăsat în casă și în magazia mea și în curtea mea – n-am mai găsit nimic”.
