Salvarea celor care se îneacă este chiar în mâinile lor (după Ilf și Petrov)

Deoarece este doar un punct pe harta lumii și departe de a fi o temă globală, Republica Moldova a urmărit întâlnirea dintre președinții Statelor Unite și Rusiei ca pe un spectacol care n-o privește în mod direct, cu detașarea unui actor mic și neînsemnat, lăsat la cabine din cauza lipsei sale de anvergură.

Absorbiți de obicei de schemele și intrigile locale, politicienii moldoveni arareori au putut privi mai departe decât le-au fost interesele de ordin intern. Ar fi fost ca și cum li s-ar fi pretins unora aflați pe fundul unei gropi să descrie cum arată orizontul.

Rezultatul a fost că, în loc să incerce să facă țara cât mai vizibilă și să o aducă pe agenda europeană, în cele trei decenii de independență au fost lungi perioade în care s-a aflat mai multă vreme în izolare, dispărând frecvent de pe radarele diplomatice internaționale și pârpălindu-se la foc mic în suc propriu. Era o vreme, mai ales la răspântia dintre secole, când presa occidentală avea strict trei teme predilecte prin intermediul cărora prezenta teritoriul dintre Prut și Nistru: conflictul transnistrean, traficul de persoane și comerțul cu rinichi.

Acum, când ne-am mai venit puțin în fire, fără să ne fi pus definitiv pe picioare, ne gândim dacă am putut face mai mult ca să scoatem capul în lume. Puțin probabil, având în vedere calitatea îndoielnică a clasei politice și, nu în ultimul rând, din cauza focarelor pe care ni le-a aprins sub coaste Federația Rusă și care ne-au ținut pe loc atunci când ne-a fost lumea mai dragă.

Ar fi trebuit să știm, după câteva decenii de comunism, ceea ce spunea la un moment dat întemeietorul teoriei socialismului științific, Karl Marx: „eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi”. Ulterior, parafrazată în romanul „Douăsprezece scaune” de către scriitorii Ilf și Petrov, această expresie a căpătat în Uniunea Sovietică o formă oarecum mai practică, chiar dacă ironică: „Дело помощи утопающим — дело рук самих утопающих” („salvarea celor care se îneacă este chiar în mâinile lor”).

Unul din scopurile nedeclarate ale lui Vladimir Putin, pentru care a căutat și a obținut summit-ul de la Geneva, inclusiv prin masarea unui număr impresionant de trupe la granița cu Ucraina, este menținerea influenței Federației Ruse asupra spațiului ex-sovietic și, eventual, în Balcani. Nu este total implauzibil ca în timp liderul de la Kremlin să nu obțină acordul tacit al marilor puteri mondiale, în schimbul unor cedări pe alte dosare internaționale, cum ar fi cel chinez sau cel sirian, de a opera în această regiune după bunul său plac.

Este evident, în aceste condiții, că strânsoarea imperială nu va slăbi în Republica Moldova și că depinde de ea cum va fi percepută în continuare, respectiv în ce categorie va fi plasată atât de partea rusă, cât și de cea americană. În prezent, fără să facem parte întru totul din „lumea rusă”, asupra căreia dorește să-și extindă Putin aripa sa „protectoare”, suntem încă departe de a putea afirma că aparținem celeilalte lumi, civilizației occidentale, spre care ne mișcăm.

Într-o ipotetică discuție a mai marilor lumii despre soarta Republicii Moldova ar trebui să existe argumente serioase pentru ancorarea acestui teritoriu în acea parte a Cortinei de Fier în care ar putea să se salveze și să se dezvolte. De aceea nu ne putem permite să asistăm impasibili la desfășurarea unor evenimente care ne vizează, chiar dacă indirect, în așteptarea unui destin predestinat.

Poate că un prim pas spre un statut internațional care să nu permită să fim tratați ca o monedă de schimb ar fi ca la alegerile parlamentare de pe 11 iulie forțele neo-sovietice să fie marginalizate de o asemenea manieră, încât să nu mai poată avea un cuvânt de spus în politica externă a Republicii Moldova.