EXCLUSIV Uluitoarea evadare de pe Bacul Gironde. Deținutul politic ”Gică” Scurtu a înotat 400 de metri în Dunăre, printre rafale de mitralieră, a ajuns pe malul rusesc și a fost prins abia peste trei luni, la granița cu Finlanda!

Într-un interviu exclusiv oferit Podul.ro, președintele AFDPR Rîmnicu Sărat – l-am numit pe domnul Vasile Constantin (foto sus), fost deținut politic pentru patru ani în pușcăriile și lagărele de exterminare comuniste – dezvăluie ineditele și fascinantele detalii ale uneia dintre cele mai spectaculoase evadări din Gulagul românesc, episod care din păcate e cunoscut de foarte puțini români. 

În vara lui ꞌ63, tânărul deținut politic Gheorghe ”Gică” Scurtu reușește ceea ce mulți alți osândiți doar au visat cu ochii larg deschiși: aflat pe cumplitul Bac Gironde, fostul marinar sare în Dunăre, înoată 400 de metri printre rafale de mitralieră, ajunge pe malul rusesc și e prins abia peste trei luni, de grănicerii sovietici, în apropierea frontierei cu Finlanda (!), după ce a străbătut distanțe incredibile, pe jos sau călare, prin viscol și ger, traversând întinse porțiuni înghețate ale lacului Ladoga, cel mai mare lac din Europa. E anchetat trei luni la Moscova, apoi e predat autorităților românești și ajunge din nou în zona Peripravei, de unde va fi însă eliberat curând, la decretul din ꞌ64.

După detenție, Scurtu a reușit să fugă, în anii ꞌ60, în Germania Federală și apoi a ajuns în America, dovedind că dragostea de libertate nu poate fi înfrântă cu gratii. De notat că ”Gică” Scurtu încercase de câteva ori să fugă din țară și înaintea anilor petrecuți în pușcării și lagăre, a făcut-o de pe Bacul Gironde și a continuat să o tot facă până i-a ieșit. 

Vă prezentăm povestea spectaculoasei evadări de pe Bacul Gironde: 

Vasile Constantin: La Periprava aveam să mă număr printre martorii spectaculoasei evadări reușite de tânărul frontierist Gheorghe ”Gică” Scurtu. Pe atunci, în iunie 1963, eram dat disciplinar pe Bacul Gironde. Se întâmpla într-o zi de duminică, o zi a naibii de călduroasă, când gardianul MAI a dat ordin brigadierului deținut să scoată brigada de frontieriști la cules de păstăi verzi de mazăre pe un teren agricol al IAS Periprava, promițându-ni-se că o parte din mazăre va intra și în bucătăria noastră, a celor 300 de deținuți politici care-și trăiau calvarul pe Bacul Gironde. 

Zis și făcut. După masa de dimineață, am ieșit pe câmp toți cei șaizeci de deținuți, câți avea brigada de frontieriști. Fiind tineri, am reușit să terminăm munca pe la ora prânzului. După masă, strânsă pe punte, întreaga brigadă s-a apucat să desfacă păstăile. Scurtu – un tânăr înalt, brunet și bine legat, care în libertate se bucurase de o mare trecere la femei – lucra la bucătăria bacului. A luat și el parte la munca asta. Țin minte că treaba cu mazărea era o obligație pe care directorul IAS-ului o avea față de o cantină din zonă. Directorul ne vorbea frumos, nu era un om rău. În ꞌ63 se relaxase situația, se apropia decretul din ꞌ64 și se făceau presiuni externe asupra regimului comunist pentru eliberarea deținuților politici. Nu ne mai insultau, ne vorbeau frumos, însă condițiile de detenție rămăseseră sub orice critică. 

În timp ce noi ne ocupam cu păstăile, militarii din garda bacului făceau baie în Dunăre, săreau de pe punte – nefiind cine știe ce înotători, nu se îndepărtau de bac, cu atât mai mult cu cât în acea zonă curenții sunt puternici, Dunărea având o lățime de 350-400 de metri. Trebuie spus că pe Scurtu l-a ajutat foarte mult și faptul că plutonierului lipovean i se făcuse milă de noi, din pricina zăpușelii, și ne lăsase să stăm dezbrăcați la bustul gol. Nu ne mai deosebeam de soldați, eram tineri ca și ei. 

Ce-i drept, Scurtu era un băiat foarte isteț, și-a calculat cu precizie evadarea și a acționat cu dârzenie. Prinzând un moment favorabil, când santinela stătea de vorbă cu plutonierul responsabil de noi, Gică a sărit în apă. Era un înotător redutabil, experimentat, îmi povestise că fusese salvamar pe litoral. A înotat pe sub apă și a ieșit la o depărtare de cam 40 de metri în aval. Abia în momentul acela un soldat a dat alarma, realizând că militarii din gardă nu s-ar fi aventurat atât de departe. Neavând timp de pierdut, Gică Scurtu și-a umplut plămânii cu aer și a înotat din nou pe sub apă, ieșind la o distanță de alți 30-40 de metri. 

Evident, s-a dat semnalul și am fost băgați degrabă în burta bacului, claie peste grămadă ca vai de noi, chepengul a fost coborât și i s-a pus lacăt. Era o situație de forță majoră, vă dați seama. În cala aia blestemată urma să stăm închiși următoarele trei zile, cu lături în loc de hrană și într-o putoare de nedescris, fiindcă după evadarea lui Scurtu ne-am lins pe bot de orice mazăre, probabil au mâncat-o militarii. Chepengul avea o aerisire și pe acolo auzeam ce se întâmpla pe punte, ce comenzi se dădeau. 

Primul lucru pe care l-au făcut militarii a fost să instaleze o ditamai mitraliera la proră și să tragă după Scurtu, care se dusese deja mult în aval. Rafalele cauzau un zgomot asurzitor. Și-au tras, au tras ca disperații, doar că nu l-au împușcat pe evadat, care s-a tot scufundat până când a dispărut din perimetrul vizual, ci au reușit o cu totul altă performanță: unele gloanțe au traversat Dunărea și au ciuruit pereții gării din orașul Vâlcov, pierdut de România după ꞌ44 și aflat sub administrația URSS. Vâlcovul se afla la doar o jumătate de kilometru de noi. În urma acestei isprăvi, dinspre malul celălalt a venit un vas militar rusesc până aproape de bac, un ofițer sovietic întrebându-l pe plutonierul nostru de ce a deschis focul.  

- Ce se întâmplă la voi? E revoluție? 

Fiind lipovean, plutonierul i-a răspuns în rusește: 

- Nu. A evadat un deținut. 

La care ofițerul rus a răbufnit:

- Și voi trageți în gara noastră pentru un deținut evadat?! Dacă nu tace mitraliera, ordon torpilarea bacului!

Și mitraliera a tăcut imediat, domnule, fiindcă nimeni nu era atât de nebun să se pună cu rușii, care aveau numeroase vase militare la gurile Dunării. Dacă ar fi vrut, ne-ar fi scufundat bacul fără nici cea mai mică problemă, cu toți cei 300 de deținuți politici din cală, plus gardienii și militarii. 

După plecarea rușilor, cătrănit de evenimentele zilei, majorul a dat comandă la Tulcea, de unde a venit un batalion de soldați ca să scotocească stuful de pe malul românesc – pe cel rusesc nu se putea ajunge decât cu permisiune solicitată de la București. După ce au răscolit kilometri de stuf, soldații au lăsat la apă niște șalupe și l-au căutat pe Scurtu cu niște căngi, crezând că fusese împușcat în timpul evadării, dar n-au găsit nimic.  

Răzvan Gheorghe: Nu au găsit nimic pentru că, slavă Domnului, deținutul Gheorghe ”Gică” Scurtu reușise să ajungă pe malul celălalt, în URSS, izbutind una dintre cele mai spectaculoase evadări din Gulagul românesc. Avea să fie prins abia peste trei luni, prin trădare, la frontiera cu Finlanda, de grănicerii ruși, ceea ce spune totul despre dârzenia lui, despre iubirea lui de libertate. Ulterior a fost anchetat la Moscova și retrimis în Gulagul românesc, de unde a fost eliberat în ꞌ64, la decret. Știu că l-ați reîntâlnit pe Gheorghe Scurtu. Povestiți-mi, vă rog, ce ați aflat despre toată această epopee. Știu că ați vorbit, de-a lungul anilor, și cu unii dintre apropiații lui Scurtu, foști deținuți politici care știu detaliile uluitoare ale acestei fabuloase sforțări.  

Vasile Constantin: Da, am avut bucuria să-l reîntâlnesc pe Gică. După detenție a reușit să fugă din țară, în Germania Federală și de acolo în America, fiindcă nu existau lanțurile care să-l poată ține aici la nesfârșit. La începutul anilor ꞌ90 am vorbit și cu o serie de foști deținuți politici care au stat cu el după ce rușii l-au retrimis în Gulagul românesc. Așa am aflat diverse detalii. Marinar profesionist, Scurtu a observat că pe Dunăre urca încet în amonte un remorcher cu barje. A profitat de înserare și s-a agățat la cârma ultimei barje, fără să-l vadă nimeni. Ajuns la portul Ismail, și-a dat drumul și a înotat până la mal. S-a furișat într-o cherhana, de unde și-a însușit hainele unor pescari, și a pornit-o spre interiorul Rusiei. Gică își făcuse un plan de-a dreptul fabulos: deși trebuia să străbată distanțe uriașe, voia să treacă pe frontiera cu Finlanda, asta în condițiile în care, deși mai apropiate, celelalte granițe presupuneau riscuri mai mari. Dacă pe hartă te uiți și te-ngrozești... vă dați seama ce distanță a trebuit să străbată băiatul ăsta? La un moment dat a luat cu el un cal găsit abandonat pe câmp, a mers călare o perioadă. Când i-a murit calul, a păstrat o pulpă ca să aibă de mâncare. Până la venirea iernii a mai găsit câte ceva comestibil pe câmpurile alea. 

Ajuns în nord-vestul Rusiei, Gică va traversa uriașe porțiuni înghețate ale lacului Ladoga, cel mai mare lac al Europei. Ne putem doar închipui ce viscole și ce friguri a tras în acele condiții extreme. Un țăran rus l-a găsit aproape înghețat, când mai avea puțin ca să ajungă la frontiera finlandeză. I-a promis că îl va ajuta, l-a luat acasă și i-a dat să mănânce, dar nu a uitat să anunțe și autoritățile rusești, care au venit și l-au arestat. A fost anchetat la Moscova, vreo două-trei luni, după care a fost predat românilor și a ajuns tot în zona Peripravei. Înțeleg că nu i-au mai dat un surplus de pedeapsă pentru evadare, fiindcă se apropia decretul din 1964, când și el a fost eliberat. 

L-am reîntâlnit la Cinema Patria, l-am îmbrățișat și i-am zis: ”Gică, toată admirația mea pentru evadare și tărie!”. Atunci am rememorat multe momente din viața noastră de osândiți, am vorbit câte-n lună și-n stele. Mi-a amintit că îmi trimisese vorbă, prin frizerul deținut, cu doar câteva zile înaintea evadării – mă punea în temă că vrea să fugă și mă întreba dacă voiam să particip, împreună cu un alt camarad. Până la urmă a făcut-o singur, pentru că nici eu și nici celălalt deținut nu ne-am fi descurcat să înotăm atât de mult și de repede în situația data. V-am spus, în zona aia Dunărea are o lățime de 350-400 de metri, iar eu n-aș fi garantat că puteam să duc mai mult de 100 de metri. Dacă nu m-aș fi înecat, aș fi fost o greutate în plus pentru el. Pe de altă parte, fiind încet în apă, erau toate șansele să sfârșesc împușcat. Am refuzat și pe urmă n-am mai discutat, că lui nu-i plăcea să discute probleme de-astea. Până la urmă a acționat pe cont propriu și a reușit una dintre cele mai spectaculoase evadări din Gulagul românesc. Să știți că Scurtu încercase de câteva ori să fugă din țară și înaintea detenției, a făcut-o de pe Bacul Gironde și a continuat să o tot facă până i-a ieșit. Ăsta caracter de oțel, domnule! În perioada detenției, reușita evadării lui a însemnat enorm pentru moralul nostru. Din informațiile mele, ”Gică” Scurtu e în viață și trăiește în America. A fost prieten apropiat cu fostul deținut politic Oprea Gheorghe Trache, la rându-i fost marinar – Dumnezeu să-l vegheze printre drepți, că s-a stins în Australia, unde m-a invitat să-l vizitez. Și Trache fugise din țară înainte de ꞌ89. 

Răzvan Gheorghe: Fiindcă l-ați amintit pe domnul Oprea Gheorghe Trache, voi da citire din memoriile acestuia (”Nu-i ierta, Doamne!”, Editura Danubius, București, 2000, paginile 96-98, volum scris înainte de ꞌ89) pasajelor care evocă evadarea lui ”Gică” Scurtu (poreclit ”Sânge albastru”) de pe Bacul Gironde, cât și aspecte ce țin de periplul rusesc până departe, departe, la frontiera finlandeză: 

”Scurtu s-a lăsat în Dunăre și a înotat până la malul rusesc. Aici a înaintat, până a dat de o casă, ai cărei locatari erau plecați, s-a îmbrăcat cu ce a găsit mai bun și a pornit-o în interiorul Rusiei. Pe câmp, a găsit tot ce-i trebuia să mănânce și-n plus a dat peste un cal, pe care l-a luat cu el. A mers călare până l-a prins iarna. Calul, nemaiavând ce să mănânce, a murit, și Scurtu a tăiat o bucată de pulpă și cu ea în spate a înaintat, până ce a ajuns la lacul Ladoga, pe care a încercat să-l treacă, fiind înghețat. A mers două zile și două nopți pe gheață și, în cele din urmă, pe jumătate înghețat, a fost găsit de un țăran, care trecea cu căruța spre casă. L-a luat pe Scurtu și l-a dus acasă, unde l-a hrănit, i-a făcut o baie fierbinte, și astfel l-a pus din nou pe picioare. 

- De unde vii?, l-a întrebat țăranul. 

- Din Moldova Sovietică, a spus Ghiță, am scăpat din închisoare și vreau să trec în Finlanda.

- Bine, te duc eu la graniță, i-a spus țăranul. 

Dar acesta, ca toți țăranii de pe lângă graniță, era informator, așa că l-a dus direct în brațele grănicerilor ruși. De la pichetul grănicerilor, l-au dus la Moscova, unde l-au anchetat trimp de trei luni, de unde l-au trimis direct la Chilia (...) L-au pus în lanțuri și asta i-a fost toată pedeapsa. Nu i-au mai dat nimic pentru evadare. A executat, până la decretul din 1964, când i-au dat drumul și s-a stabilit în București, lucrând ca fochist la un bloc în Bd. Magheru, alături de restaurantul ‹Unic›. (...) Mult mai târziu am aflat că, în 1968, a fugit în Germania Federală cu o mașină de cehi. De aici a plecat în SUA, unde trăiește și azi”.