EXCLUSIV Poveste despre dragoste, moarte și întuneric. Cum i-a salvat partizanul Nicolae Ciurică viața Lenuței, iubita care l-a vândut la Securitate

În luna mai a anului 1952, înfometat și frânt de oboseală, partizanul Nicolae Ciurică (foto sus) se ascunde în podul familiei Fiat din comuna bănățeană Luncavița. Dintr-odată, în gospodărie dau năvală mai mulți milițieni, care, fără să bănuiască prezența luptătorului anticomunist, îi arestează pe Filip Fiat și pe fiica acestuia, Lenuța , iubită lui Ciurică. Partizanul vede și aude totul.

La postul din Luncavița, milițienii o bat pe Lenuța cu sălbăticie în fața tatălui disperat până ce aceasta recunoaște, vânătă și plină de sânge, că îi ajută pe partizani și că uneori îl ascunde pe Ciurică în podul familiei. Recunoaște asta știind prea bine că partizanul luase deja calea codrului, fiind departe de orice primejdie. Însă, terorizată de Securitate, familia Fiat începe să colaboreze cu autoritățile: urmează arestări, întemnițări, presiuni și torturi abominabile cărora le cad pradă susținători ai partizanilor. 

(Partizanul Nicolae Ciurică)

În aceste condiții, în conformitate cu jurământul depus în munți, luptătorii supraviețuitori din gruparea colonelului Ion Uță decid să pedepsească trădarea cu moarte – un grup de partizani pleacă spre Luncavița pentru a-i împușca pe Filip și Lenuța Fiat, în pofida protestelor vehemente ale lui Nicolae Ciurică, tânărul refuzând categoric să fie de acord cu lichidarea celor doi, chiar dacă el se numărase printre cei vânduți, iar trădarea l-a marcat teribil. Cu toate acestea, Ciurică va acționa pe cont propriu și le va salva viața Lenuței și a tatălui ei, într-o spectaculoasă operațiune de noapte care avea să-i uluiască și să-i contrarieze teribil până și pe frații săi de arme.   

Domnul Nicolae Ciurică – ultimul partizan anticomunist în viață – a oferit un amplu interviu în exclusivitate pentru Podul.ro, interviu în care relatează cu lux de amănunte și acest episod fabulos:  

”Nicolae Ciurică: Anul 1952 avea să fie cel mai blestemat an petrecut în munţi: au fost împuşcaţi Duicu Nistor, la Domaşna, în timp ce se bărbierea, Gheorghe Balica şi Iancu Baderca, iar alţii – printre care s-a numărat şi Victor Curescu – au căzut arestaţi. Nici eu nu am scăpat prea uşor, am fost trădat de multe ori. Da, domnule, m-au vândut chiar prieteni la care ţineam enorm...

Răzvan Gheorghe: Ce trădare v-a durut cel mai mult?

Nicolae Ciurică: În primăvara anului 1952 am fost vândut de Lenuţa Fiat, din Luncaviţa, o fată frumoasă de care mă îndrăgostisem până peste urechi. Deşi ne ajutase de nenumărate ori până atunci, tatăl ei – Filip Fiat, părinte a nu mai puţin de şapte copii – s-a speriat de arestările ce-i vizau pe colaboratorii partizanilor şi a refuzat să ne mai sprijine. I-am înţeles alegerea: dacă ar fi căzut la închisoare, cine i-ar mai fi hrănit familia? Însă, pe ascuns, Lenuţa şi mama ei Uleana au continuat să ţină legătura cu organizaţia noastră. 

În mai 1952, m-am adăpostit în podul familiei Fiat, doar cu ştirea Lenuţei. La un moment dat, am văzut şi am auzit cum mai mulţi miliţieni au năvălit în casă, i-au luat pe Filip şi pe Lenuţa şi i-au dus cu forţa la postul din sat. Bănuind ce urma să se întâmple, am coborât din pod şi m-am strecurat spre pădure, deşi era extrem de riscant să mă arăt pe timp de ziuă. M-a observat Uleana Fiat, dar femeia şi-a păstrat cumpătul şi m-a ajutat cu haine şi cu merinde. Abia mai târziu aveam să aflu ce se întâmplase la post: fata a fost bătută cu bestialitate până când a recunoscut, chiar în faţa tatălui ei, că menţinea legătura cu luptătorii din munţi.

„N-a venit ea cu Paşte, în pădure?”

Potrivit jurământului depus de partizani, Filip şi Lenuţa trebuiau să moară. Când ortacii au ridicat problema pedepsei, m-am opus categoric să o omorâm pe fată:

– Mă, spuneţi aici şi acum, care dintre voi nu şi-a potolit foamea cu mâncare gătită de Lenuţa şi de mamă-sa? Oare nu ne-a spălat fata asta pansamentele când ai noştri erau răniţi? N-a venit ea cu Paşte, în pădure? Securiştii au bătut-o de-au rupt-o, fraţilor, şi m-a vândut că nu mai putea suporta chinurile. Pe mine nu m-au prins, aşa că nu-s de acord să o pedepsiţi voi cu moartea!” 

Însă răspunsul fraţilor de arme a fost la fel de categoric: 

– Dacă dăm dovadă de slăbiciune şi nu luăm măsuri rapide, trădătorii vor fi din ce în ce mai mulți şi vom fi vânduţi de fiecare data!

Totuşi am sesizat că printre ortaci erau şi unii care îmi dădeau dreptate, dar doar cu jumătate de gură. În schimb, alţii au scris nume pe nişte bileţele, le-au băgat într-o căciulă şi au tras la sorţi, pe rând, ca să vadă cine pleacă în misiunea de pedepsire. Eu i-am anunţat că refuz să iau parte la aşa ceva! Până la urmă, s-a decis o echipă alcătuită din cinci partizani. Fiindcă ştiau că mă pricep, aceştia m-au trimis să le prind cinci armăsari – pe atunci, oamenii îşi lăsau pe munte hergheliile, chiar şi luni în şir. M-am conformat întocmai. Când ortacii au încălecat, am mai încercat odată să-i îmbunez: 

– Nu-i omorâţi, mă! Aduceţi-i aici, să stea cu noi...

Dar ei au plecat în tăcere şi s-au făcut una cu desişurile.

O inedită operaţiune de noapte

Rămas alături de ceilalţi camarazi, simţeam că stau ca pe ghimpi. Ideea că Lenuţa urma să fie omorâtă mă chinuia teribil, mai ales că motivul eram tocmai eu: pe mine mă vânduse. Mă simţeam dator să fac ceva, orice, pentru a-i salva viaţa. Cam la o oră după plecarea ortacilor, îmi schiţasem deja un plan de acţiune. Le-am zis celor de lângă mine: 

– Fraţilor, eu trag o fugă până-n Cerna, să iau legătura cu nişte oameni de-ai noştri...

Aveam oarece legături acolo și n-ar fi fost prima oară când aș fi făcut asta. Victor Curescu sa oferit să mă însoțească, dar am scăpat rapid de el, spunându-i că singur mă pot strecura mai rapid, ceea ce nu a bătut la ochi, fiindcă era perfect adevărat. Și am plecat, numai că n-am luat calea Cernei, așa cum anunțam, ci m-am dus și mi-am prins un armăsar. Se lăsase întunericul. Am călătorit pe scurtături și, spre dimineață, am coborât la marginea Luncaviței. Știam că cei cinci ortaci n-ar fi putut ajunge acolo într-o singură noapte, ci în două - fiind mulți, erau nevoiți să facă o serie de ocolișuri pe care le cunoșteam prea bine, le bătusem adesea. M-am furișat în livezile din preajma comunei, mi-am legat bidiviul de un prun, m-am așezat în fond și am azvârlit, la nimereală, două grenade. Apoi am tras în aer un întreg încărcător de pistol-mitralieră, așa, cu întreruperi. După tărăboiul ăsta, am încălecat și am dispărut în pădure.

Răzvan Gheorghe: Aşadar, i-aţi salvat viaţa Lenuţei...

Nicolae Ciurică: Da. Deşi tatăl ei s-a dovedit un ticălos, fata nu era decât o victimă a Securităţii. Chiar dacă nu aş fi apăsat eu pe trăgaci, nu voiam să trăiesc cu păcatul uciderii ei. Am aruncat grenade şi am deschis focul tocmai pentru a atrage atenţia Securităţii. Vă daţi seama... în scurt timp, Luncaviţa gemea de trupe! Ştiam că oamenii noştri de legătură îi vor informa pe cei cinci ortaci că orice tentativă de apropiere era primejdioasă şi inutilă, iar aceştia urmau să-şi modifice planurile. Altă soluţie nu exista. 

Camarazii au revenit abia peste două săptămâni, fără cai. Luaseră legătura cu un om de încredere, Ion Toacă, acar în halta Poarta, care le povestise că în noaptea de dinainte se declanşase „un atac puternic”, pe lângă  „Turcii ăi morţi” – aşa era denumit un deal aflat în zonă. În realitate, eu nu aruncasem grenadele lângă deal, ci mult mai aproape de Luncaviţa. Drept urmare, din pricina numeroaselor efective de Securitate, Miliţie şi Armată, echipa a fost nevoită să se retragă. Nimeni n-a bănuit implicarea mea, deşi cele mai adânci nedumeriri planau asupra identităţii celor care deschiseseră focul. 

– Păcat că nu v-aţi putut apropia…, am îndrugat, bătându-i pe spate şi mimând supărarea”. 

Citește întregul interviu AICI.