Experimentul Pitești și oroarea prăbușirilor în iad: călcat în picioare până s-a urinat pe el, studentul Pandurescu a fost forțat să-și mănânce fecalele și să stea într-un picior pe hârdăul cu excremente, cu mâinile în sus, pentru 24 de ore. Sinistrele urmări

Supraviețuitor al barbariilor săvârșite în cadrul așa-numitului Experiment Pitești, mărturisitorul Neculai Popa (foto sus) relatează în fraze simple dar cutremurătoare numeroasele torturi, morțile, schilodirile și umilințele de neînchipuit comise la ordinele Securității genocidare cu scopul de a distruge elitele studențimii românești. 

Pagina de Facebook Rezistența anticomunistă din Banat prezintă fragmentele în care Neculai Popa descrie abominabilele torturi prin care a trecut Aurel Pandurescu, student la Teologie. Tânărul a fost călcat în picioare până la tumefiere și până când s-a urinat pe el, fiind pus apoi să-și mănânce excrementele pe motiv că a murdărit camera. După aceea a fost pus să stea într-un picior pe marginea hârdăului cu fecale, cu mâinile în sus, timp de 24 de ore – un reeducat îl lovea peste fluierul piciorului ori de câte ori nu mai rezista în poziția amintită. Abia a doua zi, Aurel Pandurescu s-a prăbușit fără cunștință pe ciment. ”După un timp, a început să geamă şi să ceară o lingură de căcat pentru a-şi uda gura”, relatează Neculai Popa, iar imaginea asta te bântuie. 

Vă prezentăm în cele ce urmează fragmentele amintite, deopotrivă cu cele care descriu și o parte din supliciile prin care au trecut studenții  Gheorghe Andrişan, care a încercat să se sinucidă în urma torturilor, și Paul Bandu, peste care au tăbărât doi reeducați cu ciomegele, lovindu-l în ritmul în care se bate fierul la forjă:

”Încep prăbuşirile, iar panica pune stăpânire pe toţi. Ce şi despre cine va scrie? Fiecare îşi pune întrebarea: ‹Ce se va scrie despre mine şi cine va scrie?›. 

Erau întrebări izvorâte din groază, care ne obsedau şi făceau să ne cuprindă deznădejdea. Gândurile zboară şi spre celelalte camere, unde aveam prieteni. Ce fac ei şi ce gândesc despre noi? Apoi alte şi alte gânduri, din ce în ce mai apăsătoare, în acest timp îi va veni rândul lui Aurel Pandurescu, student la teologie, arestat şi în timpul lui Antonescu. A fost bătut într-un mod care depăşeşte orice închipuire. Tot corpul, mâinile, picioarele, faţa şi tot ce se putea observa aveau numai urme de lovituri. A început să fie călcat în picioare. Nu a mai putut rezista şi şi-a făcut nevoile pe el. Sub pretextul că a murdărit camera, a fost forţat să-şi mănânce excrementele.

După aceea a fost pus să stea pe un hârdău, într-un picior, cu mâinile în sus, 24 ore. Un reeducat a avut sarcina să-1 supravegheze, să nu-şi schimbe picioarele şi să stea cu mâinile ridicate. Când nu mai putea respecta poziţia cerută, era lovit cu ciomagul peste fluierul picioarelor pentru a sta cu braţele aşa cum se cerea. Greu de imaginat, dar a reuşit să stea în această poziţie până a doua zi spre orele 11, când s-a prăbuşit fără cunoştinţă pe ciment. A fost ridicat pe braţe de acolo şi pus pe prici vizavi de mine. 

În acele clipe, am avut impresia că am în faţă un corp care nu numai că a fost părăsit de suflet, dar şi de tot ce era dumnezeiesc în el. Părea un muşuroi de materie acaparată de puterea răului. De câte ori îmi aduc aminte, îmi apare în faţă ceva ce nu are nici o asemănare cu ceea ce a creat Dumnezeu în această lume. După un timp, a început să geamă şi să ceară o lingură de căcat pentru a-şi uda gura. Atmosfera era destul de grea, încât nici cei reeducaţi nu scoteau un cuvânt. Toţi executau ordinele primite în cea mai perfectă linişte. Se părea că trăim într-o lume peste care stăpânea groaza şi puterea întunericului. În aceste condiţii, programul se respecta cu stricteţe. 

Bătăile comune continuau cu regularitate dimineaţa şi seara, cu ocazia curăţeniei, iar în cursul zilei aveau loc bătăile şi torturile individuale. 

În altă dimineaţă, am asistat la o nouă scenă zguduitoare, când a fost bătut Gheorghe Andrişan, bucovinean, student la Iaşi. Era un om de o puritate sufletească rar întâlnită. Din cauza loviturilor, îi curgea sânge pe nas şi pe gură. Cu toate acestea, era bătut în continuare, cu pumnii în piept, de către 

cei cărora li se cerea să dovedească că vor să se reeduce. Modul cum primea Gh. Andrişan aceste lovituri nu-l voi putea uita niciodată. Privirea lui în gol şi nepăsarea cu care accepta aceste lovituri parcă nu te mai înspăimântau, ci dimpotrivă îţi dădeau curaj. Apoi l-au pus să stea pe un hârdău, într-un picior şi cu mâinile în sus. Nu mai ştiu cât a stat în această poziţie, dar îmi amintesc că în ochii lui se putea vedea numai linişte şi resemnare. Mult mai târziu, voi afla că, după plecarea mea la infirmerie, Gh. Andrişan va încerca să se sinucidă: într-o noapte a vrut să-şi taie arterele de la gât. Va fi descoperit de P. Popescu şi salvat de la moartea pe care şi-o dorea în locul torturilor şi al umilinţelor. 

Altă dată, pentru a ne arăta că mai au şi alte metode nepuse încă în practică, l-au luat pe Paul Bandu din Constanţa şi, ca o demonstraţie de forţă, după ce l-au aşezat pe un prici, au tăbărât doi cu ciomegele, lovindu-1 în ritmul în care se bate fierul la forjă. Demonstraţia a durat circa 15 minute, însă, de la şale şi până la genunchi nu mai rămăsese nici o bucată de piele care să nu fie neagrăvânătă.

Ceea ce a impresionat pe toată lumea nu a fost expunerea sa dezbrăcat pentru a se vedea efectul loviturilor, ci răbdarea greu de imaginat a acestui băiat de 21 ani. Nici o mişcare, nici un geamăt, nimic nu s-a observat la acest copil. Se vedea pe chipurile celor ce-1 loveau o înfrângere a lor şi nu a acelui băiat bătut. 

În aceste clipe trecutul nu ne interesa, iar viitorul ne cutremura. De aceea trăiam numai în prezent şi eram convinşi că viitorul nostru atârnă de acest prezent. în această atmosferă ne găseam în preajma Anului Nou”.

(Neculai Popa, ”Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste”, Ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2009)