"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești prezintă o cercetare a istoricului Lucian Vasile despre Dumitru Alimănișteanu (foto sus de la arestare/sursa: Memorialul Închisoarea Pitești), odinioară lider marcant al PNL și fost deținut politic în două rânduri, fiind supravegheat și hărțuit în permanență de Securitate până în 1973, anul trecerii sale la Domnul. A murit în urma unui accident de tramvai care avea să stârnească întrebări apropiaților.
Trecând prin penitenciarele Sighet (alături de elita politică a României Mari), Pitești, Ocnele Mari, Jilava, Galați și Botoșani, dar și prin domiciliul obligatoriu de la Rubla, Dumitru Alimănișteanu a înțeles că nu este incriminant pentru faptele sale, ci pentru valorile și lumea pe care o reprezenta prin simpla sa existență.
(Foto: Dumitru Alimănișteanu, foto de la arestare / sursa: Memorialul Închisoarea Pitești)
Podul.ro vă prezintă analiza realizată de istoricul Lucian Vasile pentru Memorialul Închisoarea Pitești, pe care vă recomandăm să-l vizitați cu proxima ocazie, întrucât reprezintă un spațiu necesar al oricărei infrastructuri a memoriei:
”Inevitabila arestare s-a produs în noaptea de 5 mai 1950. Dumitru Alimănișteanu a fost ridicat din casa de pe strada Viitorului a surorii sale, Ninete Alimănișteanu, unde bărbatul se mutase cu câteva luni înainte. La percheziția realizată de lt. maj. Gheorghe Gassler s-a ridicat corespondența purtată cu cetățeni străini și toate documentele ce aveau legătură cu activitatea Partidului Național Liberal.
Fără a fi judecat sau condamnat, Dumitru Alimănișteanu a fost întemnițat la Sighet, alături de alți politicieni interbelici, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Gheorghe Brătianu.
Abia după mai bine de patru ani de detenție, în septembrie 1954, autoritățile au decis să reglementeze statutul său, cu acea ocazie fiind emis și primul mandat de arestare preventivă. Colonelul Grigore Rîpeanu îl acuză pe Dumitru Alimănișteanu că „în timpul regimului burghezo-moșieresc a desfășurat activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Ancheta propriu-zisă are loc abia în vara anului următor, când Alimănișteanu este interogat în mai multe rânduri cu privire la activitatea sa politică, la relațiile cu cetățenii străini și cu Mircea Cancicov, cu ministrul de Finanțe din timpul guvernării Gheorghe Tătărăscu.
Încarcerat fără forme legale, pus apoi sub acuzare pentru fapte care, conform Codului Penal în vigoare la acea vreme, s-ar fi încadrat la detenție grea pe viață, și anchetat în repetate rânduri, Dumitru Alimănișteanu este, în cele din urmă, găsit nevinovat. Rechizitoriul din 21 octombrie 1955 concluzionează că „faptele învinuitului nu întrunesc elementele constitutive ale crimei de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și a mișcării ei revoluționare (...) și nici a unei alte infracțiuni incriminate de legea penală”. Prin urmare, se dispune clasarea cauzei și punerea în libertate a lui Alimănișteanu. Bineînțeles, libertatea în sensul pe care un reprezentant al vechiului regim o putea avea în România obsedantului deceniu: lui Dumitru Alimănișteanu i se fixează pentru 24 de luni domiciliul obligatoriu în satul Rubla din Bărăgan.
Cum în toamna lui 1957, ordinul de stabilire a domiciliului obligatoriu ar fi urmat să îi expire, Securitatea se sesizează asupra situației și îi extinde interdicția de a părăsi satul în care era obligat să locuiască, decizia fiind semnată de către generalul Gheorghe Pintilie. După anii de detenție și de domiciliu obligatoriu, Dumitru Alimănișteanu a înțeles că nu este incriminant pentru faptele sale, ci pentru valorile și lumea pe care o reprezenta prin simpla sa existență, astfel că nu părea că va scăpa vreodată de prezența Securității în viața sa. Nu este de mirare că, în aceste condiții, viața îi devenise un calvar și, potrivit unei note informative de mai târziu, Dumitru Alimănișteanu se gândea să își pună capăt zilelor.
Planurile sale au fost zădărnicite de o nouă arestare, care practic i-a salvat viața.
Pe 2 februarie 1959 este reținut sub acuzația că ar fi urmărit în satul izolat din Bărăgan să reorganizeze Partidului Național Liberal. La proces, Alimănișteanu a căutat nu numai să respingă aceste învinuiri inventate de Securitate, ci și încerce să șteargă orice legătură care ar fi putut aduce acuzații celor alături de care trăise la Rubla. În fața completului de judecată, fostul politician a relatat pe larg că viața în Bărăgan a fost o luptă permanentă pentru supraviețuire. „Le-am spus pur și simplu că am cerșit mila lor pentru a putea trăi, neștiind și necunoscând că în țara noastră poate fi [cineva – n.m.] condamnat pentru cerșit în afară de cerșetorii vagabonzi care mai fac și alte fapte în afara legii”, după cum avea să rememoreze peste ani Alimănișteanu. Însă pledoaria sa nu a avut niciun rezultat în fața unor judecători care aveau deja pregătită decizia: prin sentința nr. 180/1959 a Tribunalului Militar, Dumitru Alimănișteanu a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică. Avea 61 ani și ar fi urmat să își ispășească pedeapsa până la vârsta de 86 de ani.
Parcursul prin sistemul concentraționar comunist l-a purtat prin penitenciarele și lagărele de la Pitești, Ocnele Mari, Jilava, Galați și, din noiembrie 1960, la închisoarea Botoșani , unde fuseseră concentrați mai mulți foști politicieni țărăniști și liberali din toată țara.
În ianuarie 1964, Securitatea a luat în calcul recrutarea sa ca informator, însă planul a fost rapid abandonat datorită poziției sale de respingere a colaborării cu regimul. Drept urmare, la câteva luni după această inițiativă, Dumitru Alimănișteanu a primit numele de cod „Musceleneanul” și i s-a deschis dosar individual de urmărire informativă. Securitatea avea să încerce din nou să și-l apropie pe fostul lider liberal, propunându-i să colaboreze, în schimbul unor beneficii materiale, la publicația Glasul Patriei, prin care regimul comunist încercă să îi convingă pe românii din exil să se întoarcă în țară, folosind articole semnate de foști deținuți politici. Oferta a fost imediat și ferm refuzată de Alimănișteanu, afirmând că aderarea la linia acestei reviste ar fi contrară conștiinței sale.
Încercând să se readapteze la viața din afara gratiilor, Dumitru Alimănișteanu s-a refugiat în analize ale situației economice a țării, crezând că cifrele și cei câțiva prieteni apropiați nu îl pot trăda. Cu toate că admitea unele progrese în domeniul construcțiilor sau al industriei, Alimănișteanu reclama starea precară a țărănimii afectată de colectivizare, slaba aprovizionare și lipsa tehnicii de vârf. În opinia sa, toate realizările noului regim puteau fi îndeplinite și de fostele partide istorice. „Defectul cel mare al comuniștilor”, afirma Alimănișteanu într-o discuție din mai 1965, „este că au făcut foarte puțin și se laudă foarte mult”. Cuvintele sale ajung prin intermediul notelor informative la Securitate, iar autoritățile iau inclusiv în calcul ideea pornirii procesului penal împotriva sa.
Din fericire pentru Dumitru Alimănișteanu, maiorul Gheorghe Blidaru, anchetatorul în sarcina căruia era rechizitoriul, decide neînceperea urmării penale și acordarea unui avertisment. Gestul Securității îi reamintește fostului politician de trauma detenției politice și îl determină să se închidă în sine și să evite orice discuție care i-ar fi putut crea neplăceri. După alți doi ani de supraveghere, în care au fost utilizați șase informatori pentru urmărirea sa, iar corespondența i-a fost verificată, dosarul „Musceleanul” a fost închis la 10 mai 1967.
Ultimii ani din viață i-a petrecut într-o casă veche de pe strada Sevastopol, din apropierea Gării de Nord. A murit în 1973, în urma unui accident de tramvai care a născut, în rândul apropiaților, semne de întrebare. Dumitru Alimănișteanu ar fi putut să fie un politician din elita țării, un economist remarcabil și unul dintre marii moșieri ai Argeșului. Comunismul și transformările radicale pe care le-a adus l-au transformat în deținut politic și i-au marcat destinul, au măcinat moștenirea sa (conacul său ajungând o ruină), iar amintirea numelui său fiind vag păstrată de bătrânii din Bilcești”.
