De la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o zi la alta: mirosul ei se simte din ce în ce mai puternic și din ce în ce mai larg. Îți intră în casă, în haine și lucruri, o mănânci din farfurie și o privești, la propriu, pe ecran. Pentru că este concretă și digitală deopotrivă. În vremea molimei care ne-a lovit, trupul omului a dispărut de pe străzi, copiii din școli și logodnicii din parcuri, dar ea nu. Dimpotrivă. Lumea a fost marea ei scenă pe care s-a produs cum a vrut. Când a avut nevoie, a permis spectatori, a îngăduit masele, s-a mobilizat, cum se spune. Ne-a privit, ironic, din pancartele care au umplut orașul, ne-a somat să respectăm regulile și, în general, s-a jucat cu nervii și cu banii noștri.
Dacă ar fi vorba doar despre grija ei pentru sănătatea noastră, am înțelege și chiar am accepta. Dar cum vedem ce face ea din pandemie, încotro împinge mersul colectiv și personal în același timp, este cazul să fim mai atenți. Și pregătiți să îi răspundem.
Din 1968 încoace nu am mai avut o asemenea avalanșă: albii sunt răi, iar negrii buni, primilor trebuind să le fie rușine, celorlalți, nu; identitatea culturală este (asemeni celei de gen), cum știm, o construcție care, pe cale de consecință, poate fi demolată, începând cu statuile și prin ștergerea din memorie; evident, religia încurcă la fel de mult, a o contesta sau măcar caricaturiza devenind o dovadă de înalt civism.
De la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o zi la alta: ea se întinde, adoarme conștiințe și motivează măsuri politice radicale, sucește capul legiuitorilor și cenzurează tot ce mișcă. Este o chestiune de timp până când, agresați, vom închide toate geamurile vieții noastre retrograde. Afară, se vor găsi destui care, adulmecând fermecați miazmele ei, vor exulta venirea, în sfârșit, a primăverii progresului. Și ne vor face nouă, mai întâi, procese de intenție și de conștiință, pentru ca apoi, concret, să ne închidă pentru vina de a îi fi spus pe nume, discriminând-o: duhoarea.
Sus să avem inimile!