Dumnezeu ne îndeamnă să fim buni tot timpul, nu doar de sărbători!

Aveam vreo 10-11 ani. Era Săptămâna Mare a Paștelui. Toată lumea se pregătea pentru învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru noi, copiii, bucuria era mare, căci fiecare părinte, atât cât avea, cât putea, se dădea peste cap și ne cumpăra cele mai frumoase haine, cele mai bune perechi de încălțări, ca să mergem la biserică să ne dăm pe sub masă. Dacă vreun părinte nu avea prea mult și lacrima își făcea loc în colțul ochiului, alți părinți făceau repede o magie și lacrima devenea zâmbet. În Vinerea Mare, toți copiii ne adunam la colțul străzii și plecam, împreună, unul mai mândru ca altul, către biserica din sat. 

Se măturau curțile și se ardeau gunoaiele, se vopseau pomii, gardurile, se văruiau casele, se puneau la ferestre cele mai frumoase perdele și cele mai noi așternuturi aveau loc de cinste pe canapele sau paturi. Oamenii se iubeau. Dacă unul termina mai repede treaba, dădea o fugă și pe la vecini să nu cumva să îi prindă sărbătoare nepregătiți.

Dar nu toate acestea reprezentau pregătirea completă pentru ziua sfântă. Cea mai de preț parte erau rugăciunile noastre, ale copiilor, părinților, bunicilor, vecinilor, pentru cei din jurul nostru și pentru binele lor. Îi mulțumeam Domnului așa cum știam mai bine, atât prin vorbă cât și prin faptă, pentru toate binecuvântările Lui.

Într-una din zile, ardea soarele tare, tare. Chiar dacă voiai, nici cu cisterna nu puteai stinge arșița de afară. După ce și-au terminat treaba, părinții mei au plecat să mai cumpere câte ceva pentru marea sărbătoare. Eu mi-am văzut de-ale mele și am ieșit la joacă. 

Văd o bătrânică. Mergea agale ajutându-se de un băț și căra în spate niște mături din nuiele. Se chinuia, sărmană, și striga: Mături, hai la mături! Ținea de mâna o fetiță, cred, de vârsta mea.

S-au oprit în dreptul porții mele. Bătrânica a început să strige: Mamaie, măi mamaie, e mama ta acasă? Nu vrea să cumpere, de la baba, o mătură? În febra jocului, nu i-am răspuns prea plăcut: Nu e, bre! Am treabă, mă joc! 

Nu știam ce chin și ce durere se zbăteau în sufletul femeii, dar aveam să aflu după câteva minute de la plecarea lor din fața porții mele, căci băbuța a revenit să îmi ceară apă pentru îngerașul care bătea drumul cu ea prin căldura care te topea. În același timp, o vecină a ieșit la poartă cu o pâine și câteva ouă pe care le-a pus în plasa femeii: Ia, bre! Zi bogdaproste!

M-a lovit, instantaneu, povață primită de la părinți, care mereu îmi spuneau să dau din ce am eu și altora care nu au. 

Am plecat, săgeată, către bucătărie. Trebuia să găsesc un bidon pe care să îl umplu cu apă rece de la puț. L-am găsit, am mai luat și o pâine și, când dau să ies, mă trăsnește un gând să arunc un ochi în frigider și altul în cuptorul aragazului. Deschid ușa frigiderului și văd o bucată mare de brânză. Nu stau pe gânduri, iau o plasă și arunc brânza-ntr-însa. Deschid ușa aragazului și iau și restul de mămăligă de la masa de prânz, cam jumate. Umplu bidonul cu apă și ies la poartă să fac o bucurie unor oameni. Vecina vede ce am în plasă și zice: Nicușoare, mamă! Te omoară, tactu, dacă aude că le-ai dat toată brânza!

Nu, tanti, că el m-a învățat să fiu bun!

Era fericire mare și pe chipul lor, al bunicuței și al fetiței. Tata nu m-a certat, din contră, mi-a întărit dorința de a face bine de câte ori pot. De la părinți am învățat să fiu bun cu cei din jurul meu, așa cum este Dumnezeu cu mine, în fiecare zi!

Mă doare însă sufletul când văd că azi dragostea dintre oameni, grija, bunătatea și respectul sunt valori pe cale de dispariție.

România noastră mândră și frumoasă are zeci, sute de mii de bunicuțe și fetițe care se bat cu sărăcia în fiecare zi, dar care nu prea mai au speranță pentru o viață mai bună. Acum, dacă o bătrânică își vinde zarzavatul, cultivat cu atâta trudă, la colțul străzii, e tratată ca cel mai periculos infractor, e îmbrâncită și jignită de câțiva de vârsta copiilor sau nepoților ei. Are România prea mulți copii care merg flămânzi la culcare sau care își fac temele la lumina lumânării, care nu au ținut în mână, nici măcar o dată, o tabletă sau o jucărie nouă și pentru care e sărbătoare când vreun om bun se gândește la ei și le pune în brațe câteva dulciuri. 

Avem bătrâni uitați și umiliți prin aziluri, acei bătrâni care au pus România pe picioare. Mai avem alți pensionari care, la fiecare pensie, trebuie să aleagă între ce să cumpere: pâine sau medicamente. Și aleg pentru că nu au ce face, dar aleg plângând. Și câte și mai câte nevoi mai are România ca să devină normală, o țară ca afară.

Mai trist este când vezi că oamenii în a căror carte a vieții scrie să aibă grijă de români și de bunăstarea românilor, adică mulți dintre liderii noștri politici, cei în care au crezut, la un moment dat, alți oameni, își uită prea des rolul și atribuțiile cele mai importante. 

Avem lideri care vorbesc tot timpul de respect, dar care nu îi tratează pe ceilalți, inclusiv pe colegii lor, cu respect. Sunt obraznici și grosolani, fățarnici și închipuiți. Ne spun că știu să facă de toate, dar nu fac nimic concret.

Avem lideri care promovează valori și principii morale în spațiul public, dar pe care ei înșiși nu le aplică, nu le respectă. Avem lideri care nu înțeleg că trebuie să le pese de toți românii, nu doar de cei care i-au votat. Avem lideri care sunt în stare de orice pentru interese personale și de grup, care țin de scaun cu dinții și nu vor să îi dea drumul nici măcar atunci când din cauza lor mor oameni prin spitale. Avem lideri care L-au luat în derâdere pe Fiul Domnului, alții care nu cred în Dumnezeu, deși eu sunt convins că Dumnezeu îi iubește necondiționat, pentru că toți suntem copiii Lui. 

Avem și lideri buni, dar puțini, iar când vor să facă treabă, gloata de fățarnici își dau mâna și îi izolează, făcându-i să pară nebuni, naivi sau proști.

De unde atâta nepăsare, de unde atâta răutate? De ce alegem răul în fața binelui? Dumnezeu ne vrea, pe toți, buni, ne iubește și ne învață să ne iubim aproapele. Ce dovadă mai mare a iubirii Lui poate exista decât cea pe care ne-a arătat-o când și-a trimis pe lume singurul fiu și L-a dat morții pentru a noastră mântuire?

Doamnelor, domnilor politicieni, renunțați la păcat și, vă rog, să nu vă închipuiți vreodată că stăpâniți lumea. Nu, e doar o iluzie. Și, ca să vă înțelegeți mai bine rolul, luați aminte:

Alegeți, vă rog, o seară din viața dumneavoastră când vă întoarceți de la muncă acasă. Deschideți ușa casei, dar nu aprindeți lumina, nu porniți televizorul, nu căutați în frigider după mâncare și nici nu beți apă. Stați așa un minut, o oră și, apoi, întrebați-vă: Cum e? După ce vă dați răspunsul, multiplicați-l de vreo câteva milioane de ori, de vreo 4 milioane de ori, mai exact, și gândiți-vă că acestea sunt suflete, nu numere, care trăiesc în sărăcie lucie și care suferă în fiecare zi de pe urma certurilor și neînțelegerilor dintre dumneavoastră. Fiți cei care le veți deschide ușa către o viața mai bună, căci în locul lor puteați fi dumneavoastră și cei pe care îi iubiți. 

Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru tot ce sunteți și aveți. Chiar și cei dintre domniile voastre care nu Îl preaslăviți ar trebui să o facă. Chiar dacă nu vreți să credeți, tot EL v-a făcut mari, a avut și încă are o carte a vieții și pentru dumneavoastră. Cereți iertare Domnului și treceți la treabă. Începeți să faceți bine, mult bine pentru români. Fiți buni și umili. Scăpați de infatuarea dată de falsa impresie că lumea există doar prin și pentru voi. Dumnezeu ne-a creat pe toți egali, să țineți minte!

Sărbători binecuvântate tuturor și nu uitați: Fiți buni cu cei din jurul vostru, nu vă costă nimic!