Sfinții închisorilor

nu reprezintă o metaforă, ci definește în două cuvinte miile de biografii, destine și vieți ale celor care au ajuns în pragul nemijlocit al răului, fără însă a intra, a negocia sau a se speria de el. Dimpotrivă. L-au ținut la respect. Inclusiv în “costumul” deținutului politic, dar și în iluzoria libertate, umiliți, puși să facă munci sub talantul lor sau, mai puțini, plângându-și țara din exil. 

De la aspirațiile montane, de cuceritori ai piscurilor, toți acești înaintași ai noștri au ajuns în valea plângerii istoriei recente, umplând, la propriu, decorul unei diabolice și profund false lupte între bine și rău. Au fost călcați, la propriu, în picioare, considerați fiind buruienile unei lumi care trebuia să dispară. Creatori, au fost scoși din manuale, muzee, așa cum muzica lor nu s-a mai înălțat sub cupole. O înstrăinare brutală de propria matcă, de parcă ar fi devenit cu toții, în același timp, monahi și monahii. În trup, dar altundeva. 

Indiferent de etnie, credință sau opțiune politică, cu toții au fost declarați inapți de fericirea comunistă. Dacă nu au murit în temniță, eliberați, după 1964, au fost mereu ținuți sub observație, bănuiți de răutate, tracasați și turnați. Inclusiv de către prietenii de la masă. 

Eșecul lor s-a transmis parțial și asupra copiilor, împiedicați să își dea măsura chemării. Au fost tolerați, dar nu încurajați, au fost îngăduiți, dar nu acceptați. Au scăpat măcar de taxa de a împărți același cer cu tovarășii de încredere. 

Unii au scris despre cele îndurate, majoritatea însă tăcând, încovoiată de povara ticăloșiei altora. Vorba lui Țuțea: nu au vrut să jignească poporul român. 

Ce nopți au putut avea ei? Amintirea bătăilor, a lanțurilor și a foamei, a chipului schimonosit de ură al gardianului. Ca și cum, în dormitor, ai avea o pictură de Hieronymus Bosch! 

Ei bine, suferința aceasta toată, greu de contabilizat și de cântărit, este un patrimoniu din care se hrănește, că știu sau nu, libertatea celor de azi. Pe cât de concret a fost chinul, pe atât de aparent simbolică, imaterială, poate fi recunoștința noastră: memoria. 

Veșnică pomenire!