"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Fostul deținut politic Mirel Marin Stănescu a fost arestat de Securitate, anchetat, condamnat și aruncat în spatele gratiilor la doar 17 ani, în vara lui 1957, după ce a cutezat să spună, într-o discuție cu niște adolescenți, printre care și un elev turnător, că urăște comunismul și că intenționează să fugă din țară.
După oroarea anchetelor de la Securitatea Constanța, condamnat de un tribunal militar la 3 ani de temniță grea, copilul de odinioară își va executa anii de zeghe la Fortul 13 Jilava, la secția specială pentru minori a penitenciarului din Cluj, la Ocnele Mari, la Gherla și în lagărul de exterminare Periprava-Grind.
(Minorul Mirel Marin Stănescu / poză de la Securitate)
Într-un interviu-fluviu acordat în execlusivitate Podul.ro (îl puteți consulta integral AICI), domnul Mirel Marin Stănescu relatează cu lux de amănunte și perioada petrecută la Gherla, cumplita închisoare transilvăneană. Mărturiile sunt puțin spus terifiante, brutale și directe, fără pic de fard, prezentând adevăratul chip hâd și genocidar al comunismului. De notat că Mirel Marin Stănescu e transferat la Gherla chiar în perioada de după Marea Revoltă din vara anului 1958, în plină represiune sângeroasă coordonată de criminalul în masă Petrache Goiciu, sadicul comandant al Gherlei. Pereții sunt mânjiți cu dâre și pete de sânge – senzația de abator uman e omniprezentă și-ți rămâne pe retina, așa cum veți remarca în cele ce urmează.
Răzvan Gheorghe: În iulie 1958, la Gherla avusese loc o mare revoltă a deținuților politici, care a fost urmată de un val de teroare. Ce vă amintiți din perioada petrecută la Gherla? Dumneavoastră ați ajuns acolo în plină represiune.
Mirel Marin Stănescu: Marea revoltă din vara anului 1958 a pornit din camera 86, a frontieriștilor, și a cuprins rapid întreaga închisoare. Au fost dărâmate obloanele grele de lemn ale ferestrelor, au fost baricadate ușile cu paturi de fier, s-a scandat de la ferestre împotriva regimului carceral inuman, împotriva bestialului Petrache Goiciu, colonelul criminal care conducea penitenciarul Gherla, dar și împotriva dictaturii comuniste. Strigătele condamnaților au îngrozit și alarmat toată localitatea Gherla. Atunci a fost mobilizată și armata pentru a interveni dacă Securitatea nu reușea să controleze situația.
Când am ajuns eu la Gherla erau încă dâre și pete de sânge pe pereți. Regimul era de teroare totală. Trebuie spus că represiunea a continuat luni de zile după zdrobirea revoltei. În paralel, inițiatorii au trecut prin anchete de o brutalitate extremă – au fost torturați, călcați în picioare și condamnați pentru noi fapte. Se bătea de se smintea fără vreun motiv anume, asta era regula. Caraliii erau niște semianalfabeți sadici care băteau fără pic de milă. Îmi amintesc de frații Șomlea, niște brute, amândoi plutonieri, îmi amintesc de locotenentul-major Istrate, care bătea de sărea sângele.
Tot în acea perioadă era întemnițat la Gherla și Paul Goma – avea să scrie ”Gherla”, o lucrare cu adevărat fabuloasă din care pot fi trase multe învățături. Și Remus Radina, participant în iulie 1958 la rebeliunea de la Gherla, descrie atrocitățile în valorosul său valum de memorii – ”Testamentul din morgă”.
(Fostul deținut politic Mirel Marin Stănescu / sursa foto: Ziua de Constanța)
Cu toată teroarea și cu toate riscurile, la Gherla se comunica în continuare între celule prin pereți sau prin țevile reci de la calorifer, cu acel alfabet Morse adaptat, pe care îl învățasem și eu. Vă mărturisesc că și astăzi, la mai bine de 60 de ani, încă îl mai știu și mă trezesc uneori bătând mesaje cu buricele degetelor...
Noii veniți, transferați de la alte închisori, în special de la Aiud, aduceau cu ei unele vești sau poezii și colinde memorate, compuse mental de marii poeți Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu și Sergiu Mandinescu, poezii care erau apoi difuzate prin Morse, din celulă în celulă, în toată închisoarea. Astfel am învățat și eu mai multe poezii, unele le mai știu și astăzi. Procedura de transmitere era următoarea: în timpul orelor de masă, gardianul de sector era ocupat cu supravegherea deținuților de drept comun, care aduceau hârdaiele cu mâncarea pe care o puneau în gamele și, prin vizete, o distribuiau în fiecare cameră. Gardianul număra gamelele și lingurile atât la distribuire cât și la sfârșitul mesei. În acest timp profitam de ocazie ca să comunicăm cu camerele alăturate și băteam Morse în zid sau în țevile reci ale caloriferului. Ca să nu fim descoperiți aveam grijă înainte ca cel care bătea Morse să fie protejat de vederea caraliului care ne fila prin ochiul de la vizetă. Gardienii știau prea bine de acest fapt – era o vânătoare și o pândă continuă.
Într-o zi, pe la orele prânzului, când se pregătea servirea mesei, nu știu cum s-a întâmplat că gardianul a auzit că se bătea Morse în camera noastră, deși ne luaserăm măsurile de siguranță, ca de obicei.
– Cine a bătut în țeavă, bă?, ne-a întrebat caraliul prin vizeta deschisă.
Unii au ridicat din umeri, alții i-au răspuns că zgomotul nu a venit de la noi, că poate s-a auzit din altă parte. Ne-a mai întrebat o dată, dar rezultatul a fost același – toți ne-am făcut că plouă, nimeni nu știa nimic. N-au trecut nici cinci minute și am auzit cum se deschid toate cele trei zăvoare ale celulei. Zgomotul ăla ne-a încremenit – așa ceva se întâmpla rareori peste zi. De regulă, ușile celulelor se deschideau la numărătoarea de dimineață și la numărătoarea de seară, când se controlau și gratiile cu un ciocan de lemn, dar acum însemna că era un motiv special. Peste noi s-au năpustit locotenentul major Istrate și alți doi gardieni de sector – gardienii nu intrau niciodată de unii singuri în celule. Ne-am aliniat imediat fiindcă așa era procedura. Camera nu era mare, eram doar 12 deținuți. Tremuram toți de frică.
– Cine a bătut în țeavă?, a răcnit Istrate.
Toți înghețaserăm amuțiți de frică. Scos din minți de tăcerea noastră, torționarul a întrebat răstit:
– Cine-i șefuꞌ camerei?
Un profesor ungur era șeful camerei, noi îi ziceam ”Tonarul” – în ungurește ”tanár” înseamnă profesor. Nici n-a apucat să spună ceva, că Istrate i-a și dat un pumn în față, cât a putut el de tare. Buza i s-a spart, sângele îi curgea pe zeghe, doi dinți i se mișcau. Ne-au pus pe burtă pe toți și ne-au ținut așa de la ora 12 până la 10 seara, întinși pe cimentul rece. Nu ne-au mai dat mâncarea de prânz și nici pe cea de seară. Ziua aia a fost lungă și abominabilă, mi-a rămas întipărită pe retină.
Citiți AICI întregul interviu.
