Răul făcutului de prea mult bine

Răul deja făcut e mai greu de desfăcut. Este ca orice lucru stricat care nu mai funcționează sau nu mai prestează așa cum trebuie și uneori nu mai poate folosi la nimic. Îl poți arunca sau te poți obișnui să trăiești cu el așa în halul în care a ajuns. De reparat e mai greu fiindcă nu va mai putea fi niciodată cum a fost înainte, nici de frumos și nici de funcțional. Totul se degradează în timp, dar a strica ceva înainte ca vremea să îl perimeze este o mare greșeală și un mare păcat. Nu există un perpetuum mobile care să nu se uzeze și el totuși în timp. Stricăciunile se produc în general din neatenție, din suprasolicitare, din folosință neadecvată. Același lucru se poate întâmpla și cu calitatea vieții, cu o societate. O societate se poate strica din cauza celor care o conduc, dar și din cauza celor care acceptă să fie conduși de către nepricepuți. Societatea este un mecanism care funcționează doar dacă este corect întreținută. La întreținerea ei participă atât conducătorii, cât și cei conduși.  

Societatea poate fi o căruță sau poate fi un bolid. Tot de patru roți are nevoie pentru a avansa. Roțile care fac ca o societate să poată avansa sunt Educația, Cultura, Conștiința și Justiția. Acestea împreună aduc progres economic și social. Dacă roțile nu sunt perfect aliniate, mobilul se hâțâie, se clatină și câteodată deraiază. Educația însumează instruirea profesională și etică a individului. Cultura cumulează valoarea calității vieții și promovarea talentelor, acumularea de valori intelectuale și conservarea lor. Conștiința reprezintă respectul pentru sine și semeni, empatia, bunătatea și credința. Justiția garantează dreptatea și ordinea socială. România este pentru unii o trotinetă fără far și semnalizatoare, dar cu un claxon strident. Trotineta este un mod de deplasare individual și egoist. Este totuși o alternativă mult mai bună decât în alte locuri din lume unde deplasarea se face cu roaba, țări unde robia încă mai călătorește pe aceleași drumuri prăfuite.    

Robia se instalează într-o societate prin dogmă. Dogma poate fi ideologică, religioasă sau și una și alta. În țările unde religia islamică a devenit fundamentalist statală (Islamism), societatea acesteia nu poate fi decât în robie. Anihilarea totală a individualității, a judecății și acțiunii de sine. În aceste sisteme totalitare populația devine o turmă eterogenă fără personalitate și fără destin, supusă în totalitate religiei. În lumea musulmană drepturile esențiale de libertate ale omului au fost eradicate și înlocuite de o credință care se autoaclamă drept o religie a păcii. Pacea este însă înțeleasă de către musulmani drept abdicarea de la ambiții și viață personală și o supunere necondiționată în numele profetului Mohamed pentru autoritatea supremă care este Alah. Ideologia islamică este asemănătoare ideologiei comuniste prin narativul ei utopic de promițător al recompenselor bunăstării în viața terestră (comunism) și ipotetica viață de apoi (Islam). Scopul ambelor doctrine este de uniformizare și prosternare totală și fără echivoc a poporului. În statele totalitar religioase sau totalitar comuniste, cei patru piloni care susțin societatea (Educația, Cultura, Conștiința și Justiția) sunt acaparate de către o singură și unică putere, puterea partidului și respectiv, puterea Coranului.                

Răul nu este reprezentat de către arabi, ci de către islamismul fundamentalist, așa cum nu este vorba despre oameni, ci despre crezurile lor. Între habotnicismul religios și evoluția spirituală prin credință nu există punte și nu poate fi schimbare. Habotnicismul religios este ancorat într-un timp anacronic. Antropologul francez de origine algeriană, Malek Chabel, spune că: "Mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proastă guvernare și imposibila separare a religiosului de politic". Tocmai în această paradigmă constă și numeroasele confruntări tribale dintre diversele grupuri, secte și diviziuni ale religiei islamice, acestea dând naștere unor sângeroase războaie fratricide. În fapt, Islamismul este o religie a beligeranței chiar în cadrul celor două variante principale ale credinței musulmane (Suniții și Șiiții), precum și a cuceririlor de teritorii nonmusulmane în numele războiului sfânt (ğihād). Simbolul religiei islamice este sabia tăietoare de capete nesupuse.    

Cu toate acestea, ar fi nedrept să nu recunoaștem că lumea arabă a adus în Europa iluminare și salvgardarea culturii de obscurantismul evului mediu. Contribuția arabilor la cultura europeană este incontestabilă și de mare valoare. În această perioadă cultura, arta, filosofia, tehnologia militară, știința, matematica, algebra și medicina au înflorit datorită unor Averroes, Al-Kindi, Avicenna, Ibn Khaldun, Ibn Hazm, Saadi sau Omar Khayam, acestea fiind doar câteva nume de referință a minților luminate ale “Epocii de aur a Islamului”, perioadă care se extinde între secolele 9 și 11 în califatul Rashidun din peninsula Iberică și din sudul Italiei. Sfârșitul epocii coincide cu sfârșitul califatului Rashidun, odată cu invazia mongolă. După aceasta, civilizația islamică a decăzut treptat, ajungând în timpurile noastre o acută problemă etică a omenirii. Efectele nimicitoare ale războaielor religioase interne au determinat un exod în masă a populației pentru supraviețuire.  

Aceste suflete rătăcite și disperate caută adăpost în lumea liberă, refugiindu-se din iadul dezlănțuit de către fanaticii religioși. Este o problemă morală a lumii occidentale să decidă soarta acestor nefericiți care și-au lăsat toată umila lor avuție în urmă, mai puțin bagajul credinței. Indoctrinați până peste măsură de rigorile religiei lor, ei sunt incapabili să se integreze normelor de civilizație moderne. Prezența și comportamentul lor disturbă laicitatea mondenă ale marilor metropole, dar și din periferiile acestora. Multe suburbii și chiar orașele au devenit așezăminte pseudo sau total religios islamice. Deja nu mai putem vorbi de preponderență, ci de o islamizare a lumii occidentale. Nu mai putem vorbi de acum de integrare, ci de intruziune, nu de integrarea imigranților, ci de dezintegrarea noastră ca civilizație. Reacția de apărare nu mai este una de xenofobie, ci de islamofobie. O temă pedant abordată în romanele de mare succes ale lui Michel Houellebecq. De acum nu mai este vorba de exotismul unui cartier chinezesc, de strada cu restaurante orientale și magazine indiene sau mexicane, de tarabe cu parfumuri aspre-dulci arăbești, de alte pestrițe coloraturi multiculturale, de varietate prin asimilarea de culturi diverse într-o lume cosmopolită.       

Decizia acceptării statutului de refugiat politic pică în sarcina organizației HCFR (High Commissioner For the Refugees) cu sediul în Geneva și cu reprezentanțe în fiecare țară din comunitatea europeană. Pentru a solicita azilul politic este necesar a demonstra că viața îți este pusă în pericol acolo de unde vii. Regula este să soliciți azilul politic în prima țară liberă unde ai pus piciorul. Persecuțiile, ca argument al strămutării, pot fi de natură politică, religioasă sau eventual de natură a orientării și libertății sexuale, dar nicidecum factorul economic nu este considerat motiv de imigrare. Este totuși straniu de ce acești refugiați din lumea musulmană nu se îndreaptă către țările care au aceeași religie, limbă și cultură ca a lor. Ce anume îi determină să dorească să se stabilească în țări care au un total diferit sistem de valori, stil de viață și o tradiție culturală complet diferită? Sunt întrebări legitime pe care și le pun cei care nu cunosc complexitatea în detaliu a problematicii de natură politică și religioasă a lumii arabe.    

De câțiva ani Siria este răvășită de un război tribal. La început fiind un război civil, conflictul a degenerat în luptă de sectă după afilierea unor grupări rebele la Statul Islamic. Printre grupări se numără și fracțiuni extremiste precum ISIS, ISIL, Califatul Islamic. Minoritatea alawită, derivată din islamul şiit, guverna o țară cu populație majoritar sunită. Statele arabe din Golf au cu predominanţă locuitori de confesiune sunită, asemenea ca și a majorității populației siriene. În timp ce statele arabe bogate din Golf finanțează cu larghețe lupta de gherilă a rebelilor împotriva regimului Assad, sunt în același timp extrem de rezervate în primirea de refugiați de război sirieni. Nici alte țări musulmane care și-ar permite fără probleme asimilarea refugiaților, precum Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Emirate, Oman şi Bahrein nu arată disponibilitatea de a-i primi. Iordania, Turcia şi Libanul găzduiesc cele mai mari tabere de refugiați sirieni, finanțate parțial și de statele arabe din Golf. Totuși, cea mai mare parte a refugiaților vor să plece cât mai departe de zona conflictuală. Dezideratul lor este să ajungă în Europa, pe care o consideră responsabilă moral pentru nepăsarea cu care tratează situația conflictuală din țara lor. În plus, ei știu foarte bine deja că Europa acordă necondiționat susținere financiară și umanitară refugiaților.    

Refugiații sirieni nu sunt singurii care visează la Europa. Refugiați din Afganistan sau Eritrea, imigranți din teritorii precum Pakistan, Bangladesh, Maroc, sunt și ei atraşi de o viață mai bună într-o lume total diferită cultural, religios și lingvistic de a lor. Printre toți acești năpăstuiți de soartă, sunt suspiciuni întemeiate că printre ei se află și extremiști religioși doritori să se răzbune pe europeni, dar și pe americani deopotrivă, pentru impasivitatea lor sau, pur și simplu, pentru faptul că sunt nesupuși religiei lui Alah. Pretențiile lor depășesc cu mult gratitudinea pentru binele făcut de a fi primiți în comunitatea occidentală. Dorința lor este de a converti și supune gazdele la Islam și de a-i pedepsi pe “necredincioși”. Misionarii combatanți ai acestui deziderat sfânt provin din fracțiuni extremiste precum Kharigiți, Hezbollah, Al-Qaeda, Hamas, Frăția musulmană și alte nenumărate frații și cumetrii politico-religioase fanatice. Odată cu prezența atâtor musulmani pe teritoriul Europei, dar și în America, conflictul se mută pe coordinatele războiului sfânt al islamului contra creștinătății.  

Terorismul este principala lor armă de luptă, dar și specularea permisivității exagerate a occidentalilor și care îi fac astfel pe aceștia și mai vulnerabili. Starea de haos generată de actele teroriste înspăimântă și slăbesc structura socială a lumii libere. Terorismul este o amenințare asimetrică care atacă din umbră prin surprindere. După cel mai mare atac terorist din 9/11 2001 asupra Americii, lumea s-a schimbat iremediabil, dar fără a reuși să prevadă și să combată alte acte teroriste. Au urmat acte teroriste sângeroase în Europa și deja nimic și niciunde nu mai este sigur în lumea asta. Teroarea psihologică că iar se va mai întâmpla o grozăvie a devenit în sine un terorism. Efectul actelor teroriste generează reacția de luptă anti-teroristă, dar și instalarea unei severe poziții islamofobe în rândul populației. Nu atât prejudecățile xenofobe, cât consecințele factuale diverse determină islamofobia.

Devine deci extrem de dificil pentru ofițerii imigrației să aprecieze și să discearnă corect cererile de azil politic a atâtor refugiați. Sunt fără dubiu și numeroși oameni cu o moralitate impecabilă, cât și profesioniști competenți și dispuși să contribuie la progresul societății occidentale, dar sunt și mulți incompetenți și puturoși habotnici care trăiesc în pauperitate doar fiindcă așa le dictează religia, iar alții veniți doar cu gânduri criminale. După ce criterii și câtă intuiție pozitivă este necesar a avea pentru a face o departajare echitabilă? Aceasta este dilema etică a lumii contemporane. Firește că ar fi inuman și imoral să închidem ochii la efectele ororilor și să întoarcem spatele dramei umane a acestor nefericiți, dar trebuie totodată să fim conștienți că deschiderea porților și oferirea de libertate și de bunătate atrage după sine uneori un rău distrugător imprevizibil. În aceste condiții este necesar ca binele să fie dat cu măsură pentru stoparea răului fără măsură.