Decăderea în decadență a artei

Chiar dacă nu este absolut indispensabilă vieții precum aerul, apa și hrana, sub toate formele ei de expresie (artă plastică, muzică, literatură, film și teatru, arhitectură urbană și modă), arta ne hrănește sufletul prin frumusețea și dimensiunea ei spirituală. Arta reprezintă elementul necesar existenței umane ca civilizație. Arta este cea mai autentică oglindă a existenței omenirii în decursul timpului. Ea se cere păstrată, conservată, vizitată și memorată. Caracteristica ei de perenitate stabilește reperele valorice ale perioadelor și etapelor istorice ale civilizației umane. Calitatea artei reprezintă calitatea vieții. Arta a evoluat în tandem cu evoluția societății umane și a fost în continuă schimbare și primenire a creației și expresiei estetice. De asta i se și alocă calitatea de „creație“ când ne referim la o operă de artă. Arta crează permanent imagini, viziuni și idei care ne mențin spiritul și simțirea active și ne înfrumusețează existența. A omorî arta înseamnă a omorî creația, iar a omorî creația înseamnă a-L ucide pe Dumnezeu.

Fiecare individ percepe arta în felul său. Asimilarea prin consum a artei este un proces intim. Bucuria pentru frumos a unora se rezumă la designul iPhone-ului sau a pantofului, a altora la gustul unei tocănițe sau a grătarului însoțit de câteva beri în weekend. Să îți faci viața frumoasă este o artă în sine. A trăi însă prin artă este o virtute pe care nu toți oamenii o posedă. Multora, chiar sincer interesați, le este mai comod să întrebe artistul „ce ați vrut să spuneți în lucrarea asta, maestre?“ sau să fugă repede la google să afle ce a vrut poetul să zică. Masticația și digerarea artei este un proces pe care este necesar să îl faci personal, altfel nu îi poți simți gustul în toată amploarea. A învăța cum să privești și să înțelegi arta este însăși un proces de rafinare personală a gustului pentru estetica frumosului. Frumusețea stă totuși în privirea fiecăruia, asemenea și urâțenia. Este posibil că ce le poate place unora să fie detestabil pentru alții. Nu totdeauna totul este frumos în artă. Există și artă urâtă, și artă efemeră și neimportantă, precum și non-artă, iar mai nou chiar și antiartă. Unde oare se poate trage linia între ce este artă și ce ceea ce deja nu mai este artă?

Noțiunea de urât nu este asociată doar cu inesteticul ori cu dizarmonia, dar adesea și cu falsitatea și agresiunea. Senzația de respingere a urâtului ține de observația critică sau doar de o reacție instinctiv organică și mai puțin de analiză a moralității lui. Nu totdeauna urâtul este și imoral. Adesea reprezentarea urâtului sau a urâțeniilor lumii este o critică profund morală, așa cum regăsim în picturile lui Bosh, Goya, Munch sau în cele ale lui Francis Bacon. Genul caricaturii, prin exagerarea trăsăturilor și apucăturilor imorale, atenționează lumea asupra răului și a urâtului prin ironizarea lui. Nu exagerarea stă la baza urâțeniei, în contrast, nici minimalizarea nu o face. Unora li se pot părea urâte prin simplitatea lor lucrările șlefuite până la simbol ale lui Brâncuși sau pot considera „Fântâna“ lui Duchamp o mare prostie. Arta „ready made“ a lui Duchamp este poate cea mai sarcastică ironie în artă despre artă. Dadaismul este cea mai inteligentă formă de expresie artistică și ultimul curent artistic cu sens (și fără sens), apogeul și crepusculul  în artă. Dadaismul a demolat cu umor și autoironie toate regulile în artă și a deschis drum liber către decadență.  

Finalul de secol XX a dus spre o criză axiologică a estetismului în artă. Deprecierea morală a societății a avut ca efect apariția unei culturi nonconformiste de opoziție (Counterculture), culminând în zilele noastre de tendința suprimării totale a culturii, un proces de anticulturalizare globalistă în masă. O resimțim în tot ce ne înconjoară, de la produsele Gucci și moda zdrențelor la unele filme mult premiate în festivalurile de gen, de la vandalismul graffiti-ului stradal la agresiunea „happening-urilor“ și a „performance-urilor“ găzduite de galerii de artă și chiar de muzee, de la rap-atizarea și gaga-izarea muzicii la literatura de hazna. Arta ororilor nu mai este o eroare pasageră, ci a devenit un status quo al referințelor stilistice contemporane. Hiatusul creativ este înlocuit de creația distructivă, de o etalare a deviațiilor mentale, psihopatiilor și a prostului gust cu scopul de a șoca prin provocarea dezgustului și a respingerii, de un atac al artei asupra artei. Lipsa de substanță, de normă și de normal a dat naștere deviațiilor și cabotinajului în artă.  

"Performance-ul“ sau „Happening-ul“ după caz, este o combinație de teatru și exhibiție. Acest hibrid artistic a devenit un limbaj aparte în comunicarea vizuală a protestului artistic manifest. Allan Kaprow, cel care a inițiat această formă relativ nouă de expresie artistică, uneori interactivă, susținea că „acesta nu este un nou stil artistic, ci un act moral“. Multe dintre aceste „artitudini“ chiar așa și sunt, acte artistice cu mesaj. Altele însă eșuează într-un derizoriu penibil, așa cum sunt aparițiile exhibitiv-maladive ale Marinei Abramovic. Este firesc că și la noi au apărut prozeliți și epigoni ai manifestărilor artistice de acest gen. De curând la Oradea doi tineri artiști goi pușcă au încercat o „resuscitare pentru planeta în derivă”, folosindu-se de bucăți de carne în putrefacție și urină produsă la fața locului în cadrul expoziției de avangardă intitulată ,,Boche a bouche”. Nu departe de aceste „întâmplări“ bizare se situează și podiumurile de prezentare ale unei mode imposibile sau paradele de ziua mândriei. Uneori aceste forme de artă pot fi pur și simplu ilare și alteori de-a dreptul grotești.    

Exemplificări ale anomaliilor artistice de acest gen sunt postate adesea pe Facebook. În mod straniu, Facebook nu le cenzurează așa cum instantaneu cenzurează un nud de Modigliani sau “Originea lumii” de Courbet, iar postatorul este pedepsit în carcera solitudinii și interdicției de comunicare până la 30 de zile sau, dacă recidivează, până la suspendarea contului pentru încălcarea standardelor impuse de “păstrarea curată” a comunității. În cadrul aceleași exprimări vizuale, Facebook consideră însă simpatic și deloc ofensator acel emoticon al rahatului zâmbitor cu ochi. În același registru pestilențial, artistul coprofiliac Paul McCarthy construiește gigantice sculpturi de fecale din fier, Andres Serrano scufundă un crucifix într-un recipient cu urină  în controversata lucrare intitulată “Immersion” și Van Lieshout oferă un cadru intim de bar într-un imens colon dotat cu rect cu tot denumit chiar “Bar Rectum”. În comparație cu aceste monstruozități, Supermanul din Timișoara, Țeapa lui Ghilduș sau dispărutul Cezar cu cățeaua în brațe de pe treptele muzeului de istorie, pălesc în mediocritate anostă. Și cu toate acestea, nu ne întrece nimeni la numărul de kitschuri pe metru pătrat.    

Caracteristica principală a artei actuale este șocul vizual prin etalarea urâțeniei. Kitschul este norma calitativă a acesteia. Pornografia explicită și puerilul nămilos al lui Jeff Koons, cinismul din lucrările lui C. Weaver sau Eric Kuns, anticreștinismul lui Adam Cullen, misandria feministelor Betty Tompkins sau Judith Bernstein, iconografia graffiti-ului urban a lui Keith Haring sau a lui Jean-Michel Basquiat, amantul geniului cabotin Andy Warhol, sunt doar câteva exemple din abundenta panoplie și fațete ale urâțeniei și trivialului în arta modernă. Această imagistică deviantă subliminal ne modifică criteriile de valori și discernământul asupra calității. Cu timpul ajungem să acceptăm această artă, să o considerăm interesantă, să o asimilăm și chiar să ne placă. Acesta este mecanismul psihologiei sociale prin care se stabilește controlul asupra minților și a sufletului.  

Poate nu întâmplător mai toți acești pseudoartiști se raliază moral doctrinelor socialismului și conceptelor postmarxiste. Nu este de mirare că ei dobândesc notorietate tocmai în zonele și urbele unde mișcările socialiste și libertariene au luat amploare (California, New York, Chicago, Amsterdam, Berlin…). Hollywood-ul  a devenit noua Gomora, iar New York-ul noua Sodoma a lumii moderne. Două centre artistice, literare și universitare care și-au vândut sufletul desfrâului progresist și libertăților gratuite. Tendințele decadente în artă reflectă exact conceptele revoluționare ale neomarxismului în postmodernism. Am fi îndreptățiți în acest caz să numim noua artă drept “Artă angajată”. Arta angajată militează și propagă ideile doctrinare a platformei pe care o reprezintă politic. Intervențiile conceptuale, metodologic programate, ale artei în spațiul public, pot provoca și disturba o ordine normativă sau pot întări idei și mentalități dominante, în acest caz nemaiexistând nicio ambiguitate departajantă între politic și artistic. La oricare perioadă istorică ne raportăm, vom găsi o artă care a militat prin forma de expresie țelurilor revoluționare. Evoluțiile politice prin revoluții artistice nu ar fi putut fi realizate fără sprijinul și interesul financiar al elitelor. 

Pictor, grafician și ilustrator, Daniel Ionescu - Dion, stabilit în Statele Unite, a obținut numeroase premii internaționale, a deschis 15 expoziții personale internaționale și a participat la 15 expoziții internaționale. Din 1987, Daniel Ionescu - Dion s-a stabilit la New York, unde a început o susținută colaborare cu "The New York Times", "Time Magazine", "Newsday", "Village Voice", "New Observations" și alte publicații americane. În publicistică a debutat în 1983 cu articole în revista “Viața Studențească”. În America, pentru o scurtă perioadă (1989), a fost redactor colaborator la Europa Liberă (Washington DC), pregătind o rubrică săptămânală de artă. A scris articole pentru presa emigrației române:  “Lumea Liberă”, “Zig Zag” și “Universul”. De asemenea, a publicat articole de critică muzicală și de artă vizuală în revistele: “Musical Report”, Art&Roll”, “Cotidianul”, Dilema veche” și “Sunete”. Pentru mai multe detalii, accesați acest LINK.