Cum VÂNA țărani și cum ordona EXECUȚII sumare criminalul în masă Alexandru Rafila, fost comandant al Securității Arad și tată al senatorului PSD omonim. Un interviu înfiorător marca Memorialul Durerii

Podul.ro vă prezintă în integralitate sinistrul și fragmentarul interviu pe care fostul comandant al Securității Arad – l-am numit pe Alexandru Rafila, criminal în masă al poliției politice comuniste și tată al senatorului PSD-ist omonim – l-a acordat, în anii ꞌ90, jurnalistei, scriitoarei și documentaristei Lucia Hossu-Longin, realizatoarea Memorialului Durerii.

Cu un cinism înfiorător, Alexandru Rafila (actualmente sucombat) insistă că nu ar fi avut nici cea mai mică responsabilitate pentru abominabilul măcel săvârșit de Securitatea Arad, instituție pe care el a condus-o, în satele arădene, în perioada colectivizării forțate. 

În schimb, recunoaște că l-a anchetat personal pe social-democratul Ștefan Zarea, care urma să moară în chinuri groaznice în urma torturilor (mai exact, din cauza loviturilor primite în ficat) – foști deținuți politici susțin nu doar că Alexandru Rafila l-a torturat cu mâna lui pe Zarea, dar i-a forțat și pe alții să asiste, cu sadism. E însă cel puțin ciudat că fiul degeneratului care a ordonat asasinarea lui Ștefan Zarea, un simbol al social-democrației, a parvenit cogeamitea senatorul PSD. În fine. 

Îngrozitor de-a dreptul e că Alexandru Rafila a găsit de cuviință să-și porcăiască victima și în interviul din anii ꞌ90, când a insistat, așa cum veți observa, că martirul Ștefan Zarea n-ar fi pierit în urma torturilor, ci datorită unei boli cauzate de... alcoolism.  

Așa cum veți remarca, Alexandru Rafila se ascundea cu nesimțire în spatele conspirativității în care lucra Securitatea genocidară, deși a produs adevărate masacre în rândul țăranilor în perioada colectivizării forțate. Cu atât mai mult cu cât Partidul emisese în 1949 o directivă prin care decidea că arestările și execuțiile nu se puteau face decât cu aprobarea directorului regional de Securitate. 

Fiindcă Alexandru Rafila face mare caz de faptul că, în ꞌ49, ar fi fost îndepărtat ca ”necorespunzător” de la conducerea Securității Arad, e bine de știut că nu a fost vorba, nici pe departe, de vreo ”disidență”, haideți să fim serioși. Contactat de Podul.ro, istoricul și scriitorul Marius Oprea susține că, în ꞌ49, Alexandru Rafila și alți securiști au fost îndepărtați din funcții fiindcă au fost prinși că furau pentru ei și familiile lor din  bunurile țăranilor deportați, uciși sau condamnați la ani grei de temniță. 

Bilanțul răscoalei anticomuniste din județul Arad spune totul despre amploarea represiunii, Alexandru Rafila fiind unul dintre principalii coordonatori ai acesteia: 29 de țărani executați pe loc, 340 de ani de muncă silnică și temniță grea, peste 100 de familii deportate, alți uciși sau răniți în cursul ocupării satelor.

(Doamna Lucia Hossu-Longin) 

În cele ce urmează, vă prezentăm în integralitate interviul realizat de doamna Lucia Hossu-Longin (deopotrivă cu o serie de mărturii), pe care îl preluăm din volumul ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020: 

”Prin adresa nr. 1316 din 28 decembrie 1990, către Procuratura Militară din Oradea, AFDPR Arad îl denunța pe Alexandru Rafila ca autor moral al uciderii în anii 1947-1949 a numeroși opozanți din mișcarea de rezistență națională anticomunistă și din perioada colectivizării.

Lucia Hossu-Longin: Am primit o invitație din partea AFDPR Arad, în legătură cu modul în care s-a făcut aici colectivizarea. Aceasta este, deci, invitația lor...

Alexandru Rafila: Îmi dați voie s-o citesc? 

LHL: Vă rog frumos. Întâmplător, odată cu această notă, în legătură cu ce s-a întâmplat acolo, am primit și o listă cu cei care aveau anumite responsabilități în perioada aceea, în Securitatea Arad și Timișoara. Dumneavoastră erați șeful Securității. Ce știți despre aceste evenimente? 

AR: Sincer, nu știu nimic. Eu nu am fost acolo. 

LHL: N-ați fost șeful Securității Arad?

AR: Ba da. Până în mai 1949. Când am fost îndepărtat ca necorespunzător. 

LHL: Și cum ați ajuns șeful Securității, că este totuși o ”povară” extraordinară. Nu putea un simplu securist să devină șeful Securității. 

AR: Din simplu muncitor.

LHL: Din simplu muncitor, dar cum ați ajuns șeful Securității?

AR: Păi, foarte bine. Pe vremea aceea era Poliție, nu era Securitate. Și era Siguranță. Deci, cum am plecat de aicea, am plecat cu o decizie de la Ministerul de Interne, în calitate de comisar șef la Siguranță.

LHL: Sub ordinele Ministerului de Interne? 

AR: Nu, a chestorului de Poliție. Unde am lucrat împreună până în 1947. În ꞌ47, s-a despărțit Siguranța de Poliție, s-a făcut Securitatea separat. Și atunci, m-a trecut de aici, șeful Securității județului. 

Comentariu, Lucia Hossu-Longin: 

Țăranii de pe Valea Crișului Alb își plâng și acum caii, tăiați sau vânduți. Boii de jug, predați la cote. Casele pustiite. Era în anii ꞌ50 un cântec despre tragedia țăranilor colectivizați cu forța: ”L-au omorât pe țăran/Că a cerut pământ pe Bărăgan,/El a cerut cu pogonul/Și i-au dat cu vagonul”.

Vagoane spre Gherla, spre Aiud, spre Cavnic. Sutele de vagoane ale deportaților. Presiunea începe din 1947, odată cu izgonirea monarhiei. Cote grele și impozite mari la planul de stat, la grâu, la porumb, la floarea-soarelui, la lapte, la fân, la carne, la brânză, la lână. N-ai vite, n-ai porc, dai bani. N-ai bani, te duci la oraș, muncești, plătești. Dispare o clasă între oraș și sat. 

Țăranii primesc o carte: Obligațiune de predare, cu antet, Republica Populară Română, Partidul Muncitoresc Român, să se știe cine e autorul jupuirii de vii. Țăranii dau ultimele boabe de grâu. Pita se face din paie. ”Mâncați prune și paie”, li se spune în batjocură. Femeile plâng cernit grâul, ca pe un copil mort. Grâul, viața, pruncii. Curând își vor jeli fiii, soții, tații. 

Beciurile Securității sunt pline de oasele frânte ale țăranilor ”sabotori”. La posturile de miliție, țăranii sunt înțepați cu baioneta. Activiști ai partidului, în hoarde, cu informatori, colectori asesori sunt trimiși cu munca politică la sate. La treierat, trimisul de la județ majora și confisca. 

Patru așezări din nord-vestul României, legate de mișcarea de rezistență anticomunistră din Bihor și din Arad, nu vor colectiva. La Apateu, Berechiu, Șomoșcheș și Șepreuș se face un front împotriva prăpădului. Mașinile Securității sunt răsturnate, liniile telefonice întrerupte, steagurile roșii călcate în picioare, arhivele incendiate. Se ridică primele baricade, prin așezarea unor grape cu colții în sus.

Cele patru comune sunt atacate simultan, în noaptea de 31 iulie 1949, încercuite de armată, miliție, civili. Cu 29 de țărani în pământ, cu alți 1000 în închisori, s-a născut cea mai tânără colectivă a țării: ”Desțelenitul”.

LHL: Când ați trecut ca șef al Securității județului, știați ce responsabilități are un șef al Securității unui județ. 

AR: Nu știam. Păi ce să știu la 25 de ani? Aplicam măsurile împotriva celor care se opuneau legilor statului.

LHL: Dumneavoastră, atunci, erați comunist? Credeați în comunism?

AR: Credeam.

LHL: Care să fie explicația unui fiu de țăran care credea în comunism? 

AR: Da, uitați cum. Am lucrat la CFR, ca muncitor. Și acolo, în rândurile muncitorilor, erau și muncitori care luptau, în ilegalitate, pentru așa-zisele drepturi muncitorești. Că suntem oprimați, că suntem exploatați și așa mai departe. 

LHL: Aceasta era rațiunea...

AR: Rațiunea era așa: pentru o bucată de pâine mai mare și mai albă. Asta era. 

LHL: Dacă o mâncați numai dumneavoastră, nu vă întrebați? Mâncau puțini oameni atunci o bucată de pâine albă.

AR: Mă rog... știți cum a fost...

LHL: Nu, nu știu cum a fost, că n-am trăit atunci.

AR: E, n-ați trăit, atunci e bine să ascultați.

LHL: Asta și vreau. Să vă ascultăm. Că dumneavoastră aveți, probabil, argumentele dumneavoastră pentru care ați acceptat să fiți șeful Securității. Deci, nu știați ce responsabilități sunt? 

AR: Nu știam, că aș fi vrut să mă retrag de aici, când am văzut că nu mă duc la școala politică și ne-a trimis la Poliție. Ne-a încartuit la Poliție, masă la cantină, la Interne, și ne-a dat câteva mii de lei pe lună, cum era atunci. Și ne-a instruit, ne-a trimis acolo să aplicăm linia partidului. 

Comentariu Lucia Hossu-Longin: Bilanțul tragic al răscoalei anticomuniste din județul Arad: 29 de țărani executați pe loc, 340 de ani de muncă silnică și temniță grea, peste 100 de familii deportate, alți uciși sau răniți în cursul ocupării satelor.

Țăranul Vasile Mateuc: ”În momentul în care tatăl meu a fost dus spre locul unde a fost executat, a existat un martor ocular, un om care a deschis geamul casei lui, să vadă ce se întâmplă pe stradă. 

Și tata era îmbrâncit de acel securist care îl ducea. S-a întors către securist și i-a zis: ‹Domnule, nu mă împușca, că nu sunt vinovat! N-am făcut nimic, n-am nicio vină!”›. 

Și el tot l-a îmbrâncit. Tata s-a întors să meargă mai departe și, în acel moment, spune acest martor ocular, securistul a scos pistolul și l-a împușcat în ceafă. Și tata a căzut grămadă jos, în drum, unde a stat de dimineața, de la ora 6, până seara, când s-a întunecat. 

Toți cei executați în sat au fost băgați seara într-o ladă și apoi într-o groapă comună. Acolo odihnesc și astăzi”. 

LHL: Ce misiuni, ce sarcini avea Securitatea în această perioadă în care trebuia să înceapă colectivizarea?

AR: N-am avut sarcini pentru asta.

LHR: N-aveați nicio contribuție la strângerea cotelor? Nici la reprimările care se făceau la sate?

AR: Nu, absolut. Nu în ceea ce mă privește.

LHL: Nu, dumneavoastră conduceați un organism, Securitatea din Arad. 

AR: Păi, da, Securitatea, ea n-a avut niciun rol. N-am avut dispoziții pe linia asta, să iau măsuri, să arestez. Astea se duceau pe lina de partid. Era Frontul Plugarilor, organizație. Prin Frontul Plugarilor se făcea propagandă la sate, ca să se ducă lumea să se înscrie în CAP-uri. Sau colectivizare, cum i-a zis după aceea. 

LHL: Gospodării agricole colective...

AR: Nu, stați puțin, cum a fost? În primul rând, s-a dat pământ. Adică, în primul și primul rând, s-a făcut reforma agrară.

LHL: Și după ce le-a dat pământul, le-a luat pământul. Nu vi se pare că așa s-a procedat? 

AR: Ha, ba da, ba da, exact așa. 

LHL: Avem suficiente documente care arată cum Securitatea a semnalat eșaloanele superioare că pe Valea Crișului Alb și în toată zona Aradului există mișcări de rezistență în fața colectivizării. Este imposibil ca Securitatea să nu fi avut rapoarte...

AR: Nu, a fost o organizație.

LHL: Deci dumneavoastră, Securitatea, ați semnalat prezența unei organizații și a unei mișcări de rezistență.

AR: Nu numai că am semnalat-o, dar am și reprimat-o. În septembrie 1948, cred, cu ocazia târgului de la Arad, voiau să facă o răscoală. Asta era sarcina lor. 

LHL: Dumneavoastră de unde ați aflat de sarcina lor? Ați avut informatori?

AR: Informatori, sigur. Erau din rândul lor. Nu al țăranilor, să fie clar. Din rândurile organizației care acționa în sensul ăsta. Stătea pe la țară, le lua banii, cotizații, chestii de-astea.

LHL: Și la acest târg ce s-a întâmplat? 

AR: Nu s-a întâmplat nimic. Pentru că i-am arestat. 20 să fi fost, nu știu exact. 

LHL: Și au fost trimiși în judecată?

AR: Da, au fost trimiși în judecată. 

LHL: Condamnați? Cu ce pedepse? Vă mai amintiți?

AR: Păi eu, dacă am plecat... Procesul a durat.

LHL: Nu prea durau astea. Cam în jur de un an de zile, până într-un an. 

AR: Cam în ꞌ48-ꞌ49 și în ꞌ50 eu am plecat de la ei.

Comentariu Lucia Hossu-Longin: 

Mașinile cu militari și securiști au ajuns în cele patru comune rebele, sub pretextul că vor să dea un spectacol artistic. Țăranii înconjoară mașinile și îi împiedică pe soldați să coboare, fără violență: ”Nu avem nevoie de serbare, avem nevoie de pită!”. Ei le cer să vină în comună nu cu steagul roșu, ci cu tricolorul românesc. În rapoartele Securității, cântecele țăranilor, până și ”Deșteaptă-te române”, sunt de sorginte ”fascistă”, ”legionară”, ”reacționară”. 

În 31 iulie 1949 se deplasează în zonă locotenent-colonelul Coloman Andruș și maiorul Aurel Moiș, comandanții Direcției Regionale a Securității Poporului din Timișoara. Obținuseră aprobare pentru reprimarea răscoalei. Sunt deplasate aici importante forțe de securitate și miliție din Arad, unități de securitate din Timișoara, batalionul de grăniceri din Rodna. Luni, 1 august 1949, dimineața, s-a declanșat represiunea. 

A fost de o cruzime extraordinară. În linii de trăgători, patrulele din sate dispersează grupurile și le zădărnicesc apărarea. Unii reușesc pentru moment să scape, refugiindu-se în păduri, în lanurile de porumb sau în biserică. Vor prinși peste câteva zile, în urma unei adevărate vânători de oameni. În noaptea de 2 spre 3 august, sunt împușcați fără judecată, pe loc, conducătorii răscoalei. Unul dintre cei uciși, Mihai Haiduc, avea 20 de ani. El le-a cerut soldaților: ”Ridicați-mi capul, să mai văd o dată biserica și câmpul”. 

LHL: Trebuie să vă aduc la cunoștință că, într-un ziar din Arad, s-a publicat următoarea notă în legătură cu morții de atunci: 

”Vinovații principali ai acestei crime sunt, așa cum o spun mărturiile, Bele Petru, actualmente decedat, pe atunci prefect, și Rafila Alexandru, astăzi medic în București. Același Rafila Alexandru, ne spun mărturiile, se face vinovat de uciderea lui Muțiu Teodor și Pertran Ioan, în 1949, în momentul deportărilor. Și ei au fost uciși fără judecată.

Cei care mai sunt astăzi în viață își aduc aminte că Rafila Alexandru avea o minte diabolică și o plăcere sadică în a-i bate pe cei închiși. Un fost deținut politic, Mihuț Gheorghe, își aduce aminte că a fost obligat de acesta să asiste la torturarea deținutului Zarea Ștefan, fruntaș social-democrat, care în urma bătăilor a decedat”.

În ideea sincerității de la care am pornit acest interviu, aș vrea să vă cer o explicație la această notă.

AR: Păi, cei uciși nu s-au întâmplat în perioada mea. Zarea, da. Zarea a fost arestat când eram eu, dar nu l-am cercetat.

LHL: Și în urma bătăilor a decedat.

AR: Dar n-a decedat în urma bătăilor. A fost bolnav... Și a fost internat în spital și a murit în spital. La Arad. (NOTĂ: Zarea a murit datorită loviturilor primite în ficat)

LHL: Și dumneavoastră credeți că ancheta nu s-a făcut cu torturare?

AR: Eu nu am asistat. Se poate, se poate...

LHL: Dar nu știți că se făceau torturări în timpul anchetei? Că se proceda la torturarea deținutului în timpul anchetei? Asta trebuie să știți. 

AR: Se poate să-i mai fi bătut sau așa ceva... dar nu ca să...

LHL: Prin tortură se înțelege bătaie. Eu nu înțeleg altceva prin tortură. 

AR: Da, da, mă rog...

LHL: Schingiuire, bătaie, lovire – asta se înțelege prin torturare, nu? 

AR: Da... Sforțare.

LHL: Sforțare?!

AR: Da. Sau amenințare. Sau tortură psihică, morală și fizică. Da, doamnă... Se mai practica...

LHL: Nu se ”mai” practica. Se practica.

AR: Nu. Din moment ce acel deținut își recunoștea apartenența sau fapta, ce rost avea să-l torturezi? Poate cei care au fost mai rezistenți, care n-au vrut să spună, confruntați...

LHL: Știți ce rost avea? Noi n-am trăit atunci, dar din mărturiile celor care ne-au povestit, rezultă că din clipa când un om era arestat, se încerca să se obțină de la el și alte nume, alte locuri, alte puncte de rezistență. Deci, nu numai faptul că el își recunoștea vina lui, că era implicat, dar era obligat să spună și să fie arestate și alte persoane. Unele dintre ele absolut nevinovate. În acest scop era torturat. 

AR: În acest scop, n-am făcut eu. 

LHL: Dumneavoastră nu, dar subalternii dumneavoastră? 

AR: Puteau s-o facă, dar n-au făcut, nu.

LHL: Sunteți medic. Dacă un om a decedat în închisoare, se presupune, totuși, că a fost chinuit. 

AR: Da, dar nu. A fost bolnav, s-a raportat că Zarea e bolnav, am chemat medicul și medicul a spus că trebuie dus în spital. Că el a fost cam alcoolic, Zarea... Și făcuse edeme la față și la picioare și atunci a fost internat. Și a stat câteva săptămâni, cred că două-trei săptămâni, în spital. 

LHL: Deci, vă amintiți că avea edeme?

AR: Da. Păi, am chemat doctorul. Respira greu, era bolnav. 

LHL: Social-democrații îl au pe Ștefan Zarea în tablou, ca fiind unul dintre eroii partidului lor. Eu cred că au motive să-l socotească un erou. 

AR: Păi, dacă a murit? În condițiile astea, tânăr, la 30 de ani, nu mai știu exact. 

LHL: Deci, nu a murit din edeme, a murit din torturi. 

AR: Păi, nu.

LHL: Ce să înțeleg prin ”Păi, nu”? ”Păi, nu”, ce? 

AR: Adică nu a murit în timpul torturilor. 

LHL: A murit ca o consecință a torturării și nu ca o consecință a edemelor. Asta vreau să-mi precizați.

AR: Asta doctorii să precizeze. 

Țăranul Ion Malița (condamnat la 5 ani pentru ”crimă de răzvrătire împotriva autorității”):  

”A venit armata seara și noi am ieșit în fața ei. Au luat câțiva prizonieri, vreo patru mi se pare. A doua zi, a venit și mai multă armată. Și atunci au trimis niște batalione de-astea de MAI, de pază și ordine, grăniceri. După aia, au făcut arestări. Oamenii iar s-au opus, au făcut rezistență. Vreo două zile, a mers tot așa, continuu. După două zile, oamenii au început să se predea. Nu mai putea. 

Veneau și le luau familia de acasă și îi duceau la sfat acolo și îi băteau până îi tâmpeau. ‹Predați-vă, mă, că ne omoară ăștia!›. În ultimă instanță, i-au luat pe vreo 10-15 oameni și i-au ținut acolo continuu și i-au bătut. L-au adus și pe un popă pe urmă. L-au bătut, l-au dezmembrat complet și pe el. Îi băgau cu capul în balast și dădeau cu bâtele în ei. 

A doua zi, pe 3 august, a început execuția. Atunci i-au adus pe Malița Gheorghe, tatăl meu, și pe Moț Aurel și i-au împușcat. I-au luat din casă și i-au împușcat la marginea satului. Apoi pe Stana Simion, după aia pe Mang Ion... împușcau continuu”. 

LHL: Cei care ne-au dat aceste documente spuneau că erați renumit în Arad pentru duritatea dumneavoastră, așa este? Ce fel de om erați în exercițiul funcției? 

AR: Nu eram dur, eram un om corect. N-am arestat pe nimeni, sau din ordinul meu nu a fost arestat nimeni, dacă nu a existat vreun document sau o informație că a activat undeva. Nu primeam, adevărat, intervenții, și nu puteam să primesc pentru că știți dumneavoastră, adică nu știți, dar atunci nu se proceda cu trafic de influență și chestii din astea. Și n-a fost chiar așa, că le-am dat posibilitatea de multe ori ca să mai vadă un părinte sau pe cineva, ceea ce nu prea era voie. Altfel, ce să fiu dur, cum puteam să fiu dur? 

LHL: Probabil în anchete?

AR: Dar eu nu anchetam, doamnă!

LHL: N-ați anchetat niciodată?

AR: Nu prea, nici nu-mi aduc aminte. Așa, să zic, pe Zarea l-am anchetat eu, de exemplu. 

LHL: Dar ascultați-mă, dacă erați 20 de oameni la Securitatea din Arad, și dumneavoastră erați șeful lor, iar în perioada aia era o muncă foarte mare, o activitate foarte intensă a Securității, pentru că erau la începutul comunismului și erau atâția oameni care opuneau rezistență împotriva colectivizării, cum puteți să spuneți, iertați-mă că pun accent pe acest lucru, că nu erați implicat în anchete? Nu se putea să miște ceva în Securitatea unui județ și omul care conducea să nu știe.

AR: Știam, știam, cum să nu știu. Că sunt arestați, că sunt anchetați. Dar nu asistam la anchetarea lor, ce să asist, aveam eu timp? Aveam alte probleme, cu informațiile. Du-te la ședințe toată ziua, du-te la Timișoara la regiune. Ce, eram eu acolo tot timpul? Nu eram.

LHL: Acum, faptul că mărturisiți că nu erați, asta nu înseamnă că nu aveți totuși o răspundere. 

AR: Păi cum să nu, nu era răspunderea mea, nu eram eu șef? La vârsta aceea... Aveți timbrul acesta de revoluționară dumneavoastră, de asta...

LHL: M-ați fi arestat în ꞌ49?

AR: Sigur, dacă ați fi activat împotrivă, cum să nu. Pe mine nu m-ar aresta acum ăștia? 

LHL: De ce să vă aresteze?

AR: Păi uitați că vin cu prostii aici, fără dovezi. Dar încă nu au arestat pe nimeni, nu au fost la putere, ăștia, opoziția. 

LHL: Vă e teamă de opoziție?

AR: Mie nu mi-e teamă, acuma...

LHL: Niciunul dintre martorii Memorialului Durerii nu a spus că vor să-i vadă pe foștii torționari în pușcărie, ci doar justiție să fie. 

AR: Păi nu a fost justiție...

Comentariul final al doamnei Lucia Hossu-Longin: Ca și Alexandru Rafila, mulți alți comandanți de Securitate, ascunzându-se după conspirativitatea în care lucra instituția, au produs adevărate masacre în rândul țăranilor, în perioada colectivizării forțate. În 1949, Partidul a tras o directivă după care arestările și execuțiile nu se puteau face decât cu aprobarea directorului regional de Securitate. Miliția și Securitatea se aflau în război cu statul românesc. Și asta o știa bine comandantul Securității din Arad.