Deținuții politici, unicul segment uman căruia i s-a interzis orice vaccin sau tratament medical în comunism, fiind sortiți exterminării în chinuri. Mărturiile filosofului Constantin Noica, aflat în pragul morții: ”Știți cum le spuneam eu dinților? Cei treizeci și doi de dușmani ai omului”

Deținuții politici – supuși în permanență unui înfiorător regim de exterminare – reprezentau singurul segment uman din România comunistă căruia partidul-stat și tentaculele aferente nu i-a impus obligativitatea vaccinării, din rațiuni lesne de înțeles, amintește politologul Dan Pavel, pe Facebook. 

El dezvăluie o ultimă convorbire purtată cu filosoful Constantin Noica (fost deținut politic pentru 6 ani, după o condamnare la 25 de ani), convorbire care datează din 1987, cu două săptămâni înaintea morții lui Noica, când filosoful de la Păltiniș i-a relatat abominabilul calvar al închisorilor genocidare comuniste.

Deoarece deținuții politici erau excluși de la orice tip de tratament medical (primit rareori și numai în anumite condiții) mureau pe capete în cele mai înfiorătoare chinuri. Constantin Noica explică și faptul că, tot din pricina durerilor, ajunsese să își numească dinții ”cei treizeci și doi de dușmani ai omului”. 

Vă prezentăm comentariile lui Dan Pavel: 

”Un amendament la chestiunea obligativității vaccinării în comunism.

La Sighet, în închisorile comuniste, în infernul concentraționar de inspirație sovietică, Gulagul românesc, era interzisă vaccinarea deținuților politici și în general orice tratament medical. Era una dintre metodele indirecte de exterminare a tuturor celor pe care regimul îi socotea nedemni să trăiască. Era o formă de execuție politică cinică. La fel precum foametea. Mulți au murit din pricina relelor tratamente din pușcărie. Alți deținuți politici au murit la scurtă vreme după eliberare (ori după ceva timp), din pricina consecințelor bolilor, virușilor, lipsei tratamentului medical, inaniției din închisori; erau prea epuizați.

În mod neașteptat, pentru că pînă atunci refuzase orice întrebări despre politică, comunism, legionarism, procesele prin care trecuse, anii petrecuți în pușcărie, Constantin Noica mi-a povestit despre toate subiectele tabu la ultima noastră întîlnire. Era în 1987, la Păltiniș, cu două săptămîni înainte să moară, iar eu venisem acolo în sfîrșit în mod oficial, în delegație, cu aprobare de la șefii mei de la revistele ”Amfiteatru”, ”Viața studențească,” ca să discut cu el despre un interviu, despre colaborarea cu revistele studențești, despre serializarea unora dintre cărțile sale. 

Fără să mă prevină, a început să-mi spună tot felul de povești înfiorătoare, iar unele erau despre bolnavii cronici (mulți erau în vîrstă), infecțiile alimentare, virușii, cvasipermanenta răceală, din pricina lipsei încălzirii, a hainelor potrivite și a lenjeriei de pat adecvate. Una dintre suferințele cele mai cumplite era durerea de dinți. Chiar dacă făceau infecții, conducerea penitenciarelor le refuza tratamentul sau extracția dinților.

 ‹Știi cum le spuneam eu dinților?›, m-a întrebat Noica.

‹Nu›, am răspuns.

‹Cei treizeci și doi de dușmani ai omului…›”.

(Foto deschidere: Fortul 13 Jilava/arhiva Podul.ro)