Un sfert de veac fără Corneliu Coposu

Odată cu urcarea la cer a lui Corneliu Coposu a dispărut dintre noi unul dintre ultimii oamenii de stat ai epocii noastre și un reper moral al ei. Am rămas să ne descurcăm singuri, cu ce avem, într-o lume tot mai confuză, în care oamenii politici sînt departe de a avea viziune și un proiect de țară, așa cum a avut el. 

Fără Corneliu Coposu am fi fost mult în urmă. Fără el acum, rămînem mult în urmă, într-o lume în care ”omul nou” comunist a ajuns la maturitate și domină viața politică a unei Românii aflate într-o tranziție fără sfîrșit, în care funcția conferă valoare, și nu invers. Am rămas însă cu ceva, în această pustietate morală – cu exemplul său, cu memoria înfăptuirilor sale. 

Datorită lui Ionuț Gherasim și a Fundației Corneliu Coposu, avem, la 25 de ani de la moartea Seniorului, adunate într-un volum mărturii ale celor l-au cunoscut și pentru care el a rămas un exemplu. Sînt unul dintre fericiții care se numără printre aceștia. 

Acum, la cumpăna dintre ani (și pare-se că și dintre epoci, cea ”pre-Covid” și ”post-Covid) resimt mai mult ca oricînd lipsa în lumea noastră a unor oameni ca el, ”oameni ca zeii”, călăuze de destine, capabili să inspire încrederea de a-i urma, în hățișul unei Românii care, fără aceste repere morale și creștine, trăiește în confuzie. 

Corneliu Coposu nu este, pentru mine și alții ca mine, doar numele unei personalități politice care aparține istoriei. Este sinonim cu o aspirație de a fi așa, ca el, sau cel puțin de a încerca.