EXCLUSIV Interviu. ”Acolo se MUREA pe capete. Balta Brăilei era o hecatombă a rezistenței anticomuniste”. Mărturiile lui Octav Bjoza, președintele AFDPR, despre demnitate, martiri, călăi și genocid

Cadoul de Crăciun pe care Podul.ro îl oferă cu mare drag cititorilor săi este acest amplu interviu exclusiv al cărui protagonist e domnul Octav Bjoza (foto sus, alături de steagul revoluționarilor brașoveni), președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), odinioară osândit la 15 ani de temniță grea și muncă silnică, din care avea să execute 4, abominabili prin excelență, la Codlea, Gherla, Văcărești, Fortul 13 Jilava, Galați, Brăila și în lagărele de exterminare de la Strâmba, Stoenești, Salcia, Bacul ”4” și Grindu-Periprava, staționând pentru doar 24 de ore și în lagărul de drept comun de la Frecăței. 

La Gherla, domnul Octav Bjoza a fost bătut cu ciocanul pentru verificat gratiile – ”Porcul s-a dat puțin înapoi, și-a frecat palmele și a început să-mi dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne” –, a fost la un pas de moarte la Strâmba, când tuberculoza îi hăpăia plămânii, și a fost călcat în picioare, zdrobit cu bâta, în poarta lagărului, când cei tineri își ofereau munca de peste zi deținuților bătrâni și bolnavi, care n-ar fi putut supraviețui unui astfel de tratament.

Victimă și martor incomod, relatările lui Octav Bjoza sunt intense și brutale, prezentând în mod direct și fără pic de fard adevărata față hâdă și genocidară a dictaturii comuniste: 

”Se murea pe capete, domꞌle. Tuberculoza – boala mizeriei și a foamei – făcea ravagii, mușca din plămânii noștri. Deviza torționarilor era ‹Lasă-l să crape, că rămâne în plus o pâine pentru Republică!›. În anii ăia, Balta Brăilei era o hecatombă a rezistenței anticomuniste. Lângă mine au murit zece oameni în doar șase luni. Știu numele lor, da, nu le voi uita niciodată. Ce înseamnă lângă mine? Primul și al doilea pat, stânga-dreapta, și patul de deasupra mea. Cei despre care vă vorbesc au murit în intervalul 1 ianuarie-30 iunie 1960. Așa se murea și în alte barăci, încăperi, zvonurile umblau printre deținuți. Bătrânii și bolnavii piereau ca muștele. Îi împachetau în niște rogojini de stuf legate cu sârmă la capete și-i îngropau la grămadă, îi azvârleau Dumnezeu știe pe unde, în miez de noapte, fără cruce, fără însemne. Da, da, poporul dispărut…”.

Facem precizarea că domnul Octav Bjoza a fost primul revoluționar care a intrat în sediul Securității Brașov în teribila zi de 22 decembrie 1989.   

(Steagul revoluționarilor brașoveni, arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule Octav Bjoza, vă mulțumesc că îmi acordați acest interviu. Haideți să începem cu o serie de repere personale.

Octav Bjoza: Și eu vă mulțumesc. M-am născut la 11 august 1938, în Iași, capitala Moldovei. Provin dintr-o familie cu vederi anticomuniste, dar fără trecut politic; nu eram înstăriți. În ꞌ41, tatăl meu, Ioan Bjoza, de profesie ceferist, a fost transferat cu serviciul la Regionala CFR Brașov. Noi, familia, ne-am mutat la Brașov împreună cu el. Acolo am copilărit, am crescut și am absolvit Liceul ”Andrei Șaguna”, promoția 1956. 

La Șaguna – pe atunci se numea Liceul Teoretic Nr. 1 –, colegul meu de bancă era Nicolae Vlad, șeful organizației anticomuniste ”Garda Tineretului Român” (GTR). Rusificarea forțată era omniprezentă și asta ne deranja teribil, ne întorcea stomacul pe dos. Mi-amintesc că se ajunsese până acolo încât aveam mai multe ore de limba rusă decât de limba română într-un trimestru, ceea ce spune totul despre programa școlară. Limbii ruse i se alocaseră nu mai puțin de șase ore pe săptămână, în timp ce franceza și germana se studiau prin rotație. Eram revoltați, simțeam o scârbă imensă. Dacă mergeai din Piața Sfatului și până la Hotelul Restaurant Corona, era imposibil să nu întâlnești măcar un înalt ofițer sovietic care-și dădea aere și se credea la el acasă. Sufeream incredibil, domꞌle, când dădeam nas în nas cu javrele alea invadatoare, dar și mai mult ne durea când vedeam slugoii și lingăii comuniștilor, care-i aplaudau și-i pupau în cur cu mare poftă.  

Totuși, să știți că la Liceul ”Andrei Șaguna” mai erau încă mulți profesori din vechea gardă, profesori competenți și de o înaltă ținută morală; încercau din răsputeri să se acomodeze, într-un fel sau altul, acelei programe puțin spus umilitoare.

Eram nevoiți să studiem după manuale rusești, învățam istoria și geografia URSS, iar în loc de biologie apăruse disciplina intitulată ”Bazele Darwinismului”, o imbecilitate sinistră. Teoretic, învățam și istoria României, dar asta se făcea, în mod exclusiv, doar după manualul ăla stufos și mincinos alcătuit de Mihai Roller, care le ridica statui comuniștilor ilegaliști și care falsifica totul, dar absolut totul, în cel mai mizerabil și mai sovietic mod, prezentându-i elogios pe criminalii Uniunii Sovietice, pe bestiile care au dezmembrat România și au cauzat un amplu genocid, drept ”eliberalorii” și ”frații” noștri. Când auzeam tâmpeniile astea îmi venea să vomit în permanență. 

Printre nesfârșitele inepții, manualele rusești mințeau că becul electric a fost inventat de Iakovlev, nu de Thomas Edison, că aparatul de radio a fost invenția lui Popov sau că Țiolkovski ar fi descoperit propulsia cu reacție. Câtă nerușinare, cât șorici pe obraz… Nimeni nu contestă un Mendeleev, de exemplu, care a fost unic și briliant, nu? Nimeni nu-i contestă pe Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Pușkin sau Ceaikovski, nu? Bă ꞌda chiar să vii cu tancurile și să zici că toate alea le-ai făcut tu, e prea de tot, e de bezna minții. 

Pe de altă parte, cu doar câteva excepții, și alea truncheate, mutilate ideologic, clasicii literaturii române lipseau cu desăvârșire din programa școlară. Trăiam pe viu vremurile autorilor interziși, vremurile cărților incendiate. Comuniștii interziseseră vreo 200 de autori. Din Eminescu era permisă doar ultima parte din ”Scrisoarea a III-a”, ”Viața” și ”Împărat și proletar” – restul operei era ca și cum nici n-ar fi existat. Coșbuc fusese redus doar la ”Noi vrem pământ!”, Vlahuță numai la ”1907”, iar din Caragiale era la liber ”O scrisoare pierdută”, desigur, dar asta nu din rațiuni privind valoarea scriiturii și a autorului, ci doar fiindcă piesa ironizează nemilos de spumos viața și moravurile burgheziei de odinioară, burghezie pe care comuniștii se strofocau să o prezinte ca pe o lume monstruoasă, total nedreaptă, deși chiar ei erau adevărații monștri.

Mă durea incredibil ceea ce vedeam în jurul meu... rusificarea asta împuțită. Cei mai mulți dintre colegii de liceu gândeau la fel. Vedeți dumneavoastră, pentru tinerii din generația mea existau câteva noțiuni care erau considerate sfinte: patrie, familie, credință, neam. În ziua de astăzi, pe tineri nu-i mai interesează nimic, domꞌle. Aleg să plece la căpșuni, la spălat picioarele paraliticilor prin Occident... Ce patrie?! Pe vremea noastră altfel stăteau lucrurile. Te duceai să îți dai viața fără ezitare. Pe-atunci era o mândrie să mori pentru țară. 

Răzvan Gheorghe: Când a început activitatea subversivă?

Octav Bjoza: Ideea de a ne organiza și de a încerca, într-un fel sau altul, să ne opunem regimului comunist a apărut în ꞌ54. V-am spus că șeful organizației ”Garda Tineretului Român”, Nicolae Vlad, mi-a fost coleg de bancă la Șaguna timp de doi ani și jumătate. Din vorbă-n vorbă, ne-am strâns mai mulți prieteni și am decis o serie de obiective, de planuri, însă n-am avut timp să punem mai nimic în practică. Aveam un statut, un plan de luptă. 

Printre obiectivele noastre principale se număra și răspândirea de manifeste, așa că ne-am căznit luni în șir să punem bazele unei tipografii clandestine. Niște prieteni sustrăgeau litere de plumb, că astea se foloseau acum 60-70 de ani – unul făcuse caneluri, cum e rotorul motorului electric, și băgai literele acolo, le aranjai. Născociserăm un ciudat sistem primitiv, folosind o bandă transportoare de cauciuc, niște ghidaje, un făcăleț și acele caneluri peste care dădeai cu pensula cu tuș și o făceai cu mare, mare grijă – trebuia să te duci o singură dată cu pensula și să acoperi suprafața din prima, fără să dai înapoi, fără să miști aiurea din mână, că altfel se alegea praful de toată munca aia migăloasă și riscantă. Tipărirea manifestelor mergea extrem de greu, vă dați seama, dar asta nu ne-a descurajat deloc.  

Printre solicitările asumate în statutul nostru se găseau și chestiuni care acum, privind retrospectiv, poate le par comice unora, dar atunci ne devorau pe interior ca o boală: bunăoară, ceream să se scoată orele de limba rusă din programa școlară. Eram foarte, foarte revoltați. Tinerii din cercul nostru aveau sensibilități și aptitudini literare, artistice, și nu ne găseam autorii preferați în programă. Nici la cenaclurile vremii nu-i auzeai citați, disputați, invocați. Din biblioteci dispăruseră de ani de zile. Repet, era de parcă oamenii aceia nici nu scriseseră vreodată, iar rarisimii clasici pe care îi puteai studia oficial erau prezentanți în mod mutilat, mereu periferic, punându-se accentul doar pe mici pasaje care se puteau pupa cu ideologia comunistă sau care o ajutau propagandistic.  

Cel mai important, cel mai arzător scop al nostru era să luăm rapid legătura cu partizanii din Munții Făgăraș. Visam să luptăm cu arma în mână alături de ei – îi consideram eroii noștri, deși habar n-aveam cum se numesc, câți sunt, unde sunt. Desigur, era vorba despre băieții lui Gavrilă Ogoranu, dar noi nu știam detaliile astea pe vremea aia, nu le știam numele. Auziserăm doar că partizanii erau pe acolo, pe undeva, și asta era de ajuns pentru noi. Când ești tânăr, sângele dă ușor în clocot și totul pare tangibil. Însă când noi luaserăm decizia asta, frumoșii luptători ai lui Ogoranu fuseseră arestați deja, de vreo două-trei luni, prin trădarea lui Ioan Grovu, fost învățător, și el din satele făgărășene, care a reușit să se infiltreze și i-a dat pe mâna Securității. ”Grecia” – așa s-a numit operațiunea coordonată de agentul KGB și criminalul în masă Alexandru Nicolschi, pe numele lui real Boris Grünberg. Partizanii credeau că sunt ajutați să fugă în Grecia, dar, în realitate, ajungeau în arestul și în anchetele Securității, moartea fiind unica lor destinație. Lichidarea fizică și obliterarea memoriei lor.  

Lui Grovu nu i-a fost deloc ușor să se infiltreze și să-i ducă la moarte, fiindcă băieții lui Ogoranu erau foarte atenți și suspicioși la tot ce mișca, altfel n-ar fi rezistat atât de mult – dacă i-ar fi depistat jocul murdar, l-ar fi executat imediat, fără să stea pe gânduri, doar au mai făcut-o și în alte cazuri. Și totuși Grovu a lucrat inteligent, cu răbdare și perseverență, în sensul că i-a ajutat luni de zile pe partizani: se ducea după medicamente, după alimente, înscena diverse confruntări, dar informa și Securitatea; juca dublu, da. Securiștii îl aveau la mână și l-au învățat să-și facă treaba, să le câștige încrederea luptătorilor, măcar parțial, că ar fi putut să dea buzna și să-i ciuruiască pe toți, așa cum au acționat în multe alte cazuri, dar criminalii au vrut să extindă la maximum operațiunea, să distrugă cât mai mulți oameni: câți sunt, cine-s ăia, cine îi ajută cu îmbrăcăminte, cu alimente, cu muniție și, nu era deloc de neglijat, cu informații. 

Hăituiți de ani de zile, în cele mai cumplite condiții, cu familiile arestate și cu gloanțele șuierându-le pe la urechi, împuținați din pricina trădărilor și cu legături din ce în ce mai slabe prin sate, unde Securitatea întreținea o teroare teribilă, partizanii au intrat în jocul lui Grovu din lipsă de alternativă. Și au pășit spre moarte, domnule, demni până în ultima clipă, ”Moșul” Gavrilă fiind singurul care a reușit să supraviețuiască și să ne lase o mărturie esențială despre dramatica și demna lor rezistență.    

În documentele Securității scrie că ultimii șase-șapte luptători ai lui Ogoranu erau vânați de 1250 de militari de trupă plus 150 ofițeri de Securitate și Miliție. Vă dați seama ce tăvălug se pornise împotriva lor? Trebuie spus că acestor efective li se adăugau avioanele, raidurile neîncetate, care periau versanții și crestele, câinii dresați și toate rețelele informative ale Securității. Partizanii aveau metodele lor ca să scape de dulăi, nevoia îi învățase tot soiul de tertipuri – de exemplu, presărau praf de tutun și-atunci nu le mai puteau lua urma. Însă, inevitabil, lațul se strângea rapid. Finalmente, cu excepția lui Gavrilă Ogoranu – supranumit ”inamicul public numărul 1 al Securității”, care a reușit să scape arestărilor –, toți luptătorii lui au sfârșit martiric, fie uciși în munți și sate, prin trădare, fie executați în Valea Piersicilor, la Fortul 13 Jilava, tot prin trădare, în urma unor bătăi și torturi abominabile. Atunci și acum, acești băieți luminoși au rămas eroii mei. Dumnezeu să-i odihnească în tihna Lui și să le facă dreptate, fiindcă de la statul român eu nu mai am așteptări, nici n-am avut vreodată.   

Răzvan Gheorghe: De ce ați ales titulatura ”Garda Tineretului Român”? 

Octav Bjoza: Vă dați seama că primii care și-au pus întrebarea asta au fost chiar securiștii. Noi nu ne-am gândit niciodată, dar niciodată, la vreo similitudine cu ”Garda de fier” a legionarilor. Cuvântul ”gardă” avea o veche uzitare în spațiul public, iar nouă ni s-a părut că exprimă întocmai programul și năzuințele noastre. Eram foarte tineri și nu aveam trecut politic. Păi, ce trecut politic să ai la 19 ani? Haideți să fim serioși. 

Pe de altă parte, ce legionarism ar mai fi fost posibil în a doua jumătate a anilor ꞌ50? Eu sunt născut în ꞌ38, aveam câteva luni când a fost omorât Corneliu Zelea Codreanu și doar doi ani când a fost impus Statul Național-Legionar. Familia mea nu avea avere, nu a făcut niciodată politică și nu a avut nici cea mai mică legătură cu legionarii.

La vârsta aia, termenul de ”gardă” ne-a plăcut tuturor, fără a face nimeni vreo trimitere, cât de mică, la legionari. Cu toții am acceptat imediat propunerea titulaturii de ”Garda Tineretului Român” și sunt convins că la fel am face din nou, dacă ar fi să dăm timpul înapoi. Evident, Securitatea a avut altă optică, fiindcă era obsedată să pună eticheta de ”legionari” – ca o paranteză, obsesia asta e încă prezentă în actualitatea românească – și, după anchete, securiștii aveau să ne trimită în instanță cu titulatura ”organizație paramilitară cu caracter fascist”. 

După toate astea, uitați că și în ziua de astăzi apar unii și alții care găsesc de cuviință să-mi dea mie lecții de morală, canaliile dracului – păi tot partidul comunist laolaltă n-avea atâtea hectare de cur câte putea să lingă Alexandru Florian și cu tată-său în vremea dictaturii genocidare, și acum mai au și nesimțirea să mă catalogheze ”legionar”, când dacă îi întrebați pe cei aproximativ zece legionari care mai sunt în viață vă vor spune cu toții același lucru: Octav Bjoza nu a fost niciodată legionar. Însă trebuie spus că în anii de pușcărie am întâlnit o serie de legionari de la care am reținut aspecte de ținută morală de excepție, de rezistență anticomunistă dusă până la ultima consecință. Nu pot să fiu măgar și să nu recunosc treaba asta. 

Răzvan Gheorghe: Haideți să ne întoarcem la momentul în care ați absolvit Liceul ”Andrei Șaguna”, în ꞌ56. Ce s-a întâmplat după aceea?  

Octav Bjoza: În ꞌ56 am dat examen la Universitate, aici, la București, la Facultatea de Geografie și Geologie – intrarea de pe colț, pe sub balconul ăla care avea să devină celebru la Revoluție. Comuniștii introduseseră obligativitatea completării unei note autobiografice, care, în fapt, semăna ca o mică revistă – avea vreo 16 pagini format A4. Autobiografia presupunea și o serie de tabele în care trebuia să notezi informații despre toate neamurile din partea tatălui și din partea mamei până la gradul trei de rudenie. Pentru fiecare persoană întrebările erau clare. Ce politică a făcut înainte de 23 august 1944? Ce politică a făcut după? Ce avere a avut înainte? Ce avere a avut după? Întrebările astea erau nelipsite, da. Eu am avut un unchi, fratele tatălui meu, care s-a înrolat voluntar în Wehrmacht, și am scris asta în nota autobiografică, fiindcă așa am fost educat acasă, să nu mint niciodată, să înfrunt realitatea întotdeauna, că-i mai bine decât să te prindă ei ulterior. 

Răzvan Gheorghe: Ce l-a motivat pe unchiul dumneavoastră să se înroleze în Wehrmacht?  

Octav Bjoza: Știți povestea lui Ciprian Porumbescu și a Bertei Gordon, marea sa iubire neîmplinită? Când era foarte tânăr, Porumbescu se îndrăgostise de o nemțoaică – în zona Bucovinei fuseseră aduși nemți de prin Austria, pentru colonizare. Berta era fiica pastorului evanghelic din comuna Ilișești, județul Suceava, iar pastorul i-a interzis tânărului să-i mai întâlnească fata. Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a plecat prin Italia, prin Elveția, că pe atunci leacul la modă era să schimbi aerul, să te duci la aer curat, întrucât încă nu se cunoșteau medicamentele și vaccinurile împotriva tuberculozei.  

Așa și fratele tatălui meu, care a fost șef de promoție la Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava și care era ținut la liceu de președintele Tribunalului din Suceava, provenit din faimoasa familie de cărturari Zbira, familie veche din Cernăuți și Suceava. În clasa a XII-a, unchiul meu s-a îndrăgostit nebunește de fiica președintelui Tribunalului, care, vă dați seama, era o personalitate într-un orășel de vreo 10.000 de suflete – nu cred ca Suceava să fi avut mai mulți locuitori în ꞌ43. Deși știa de idilă tinerilor de mai bine de un an, tatăl i-a chemat pe amândoi și le-a zis, pe un ton care tăia în carne vie, nelăsând loc de vreo interpretare: 

– Draga mea, din clipa asta îți interzic să te mai întâlnești vreodată cu acest băiat. Adevărații bărbați nu stau la căldurică lângă fusta femeilor, ci mor de frig sau sunt împușcați prin stepele Ucrainei și Rusiei. Ești un laș, băiatule, piei din fața mea! 

Noaptea aceea avea să se dovedească fatidică pentru soarta unchiului meu. Jignit cum nu mai fusese niciodată și despărțit, într-o manieră brutală și total neașteptată, de cea pe care o considera iubirea vieții lui,  tânărul a dat fuga la garnizoana germană din Suceava și a depus o cerere de înrolare. Peste vreo trei săptămâni i-a venit aprobarea și i s-a solicitat să se prezinte la München, pe Infanteriestraße nr. 27, unde era Crucea Roșie germană. După ꞌ89, când i-am refăcut itinerariul, m-am întrebat de nenumărate ori de ce l-au chemat tocmai acolo, la Crucea Roșie. M-am gândit că pentru analize medicale, înscrisuri, ceva de genul ăsta… fiindcă n-am aflat nimic despre perioada petrecută acolo. De ce nu l-au trimis direct la o unitate militară, în prima linie? Wehrmachtul avea nevoie disperată de carne de tun. Germania încasa deja înfrângeri cu pierderi gigantice, pierdea războiul într-un mare fel, de doi ani lua bătăi și era împinsă pe frontul ăla de 2000 de kilometri care se întindea de la Leningrad până în Caucaz. Într-un final, unchiul meu a fost repartizat în Normandia și avea să moară la 17 august 1944, la 50 de kilometri sud de Lisieux. Avea doar 20 de ani și trei luni, era un copil. I-am găsit mormântul la Lisieux. Inițial fusese înmormântat unde murise, într-o localitate care acum se numește Putanges, dar pe-atunci se numea altfel. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim în ꞌ56. Ce s-a întâmplat după ce ați precizat în nota autobiografică faptul că unchiul dumneavoastră s-a înrolat voluntar în Wehrmacht?  

Octav Bjoza: Am scris treaba asta și urmările nu au întârziat să apară. Am convingerea că cineva a vrut să-i facă rău tatălui meu, prin mine, că altfel n-aveau când să verifice, domꞌle, miile de dosare din Universitatea București – cineva s-a dus exact la fișa mea și mi-a remarcat ”originea nesănătoasă”, că așa te etichetau pe vremea aia. Examenul a avut loc curând, iar la proba scrisă am fost în primii trei, toți cu aceeași medie, 5, după sistemul sovietic. La proba orală m-am descurcat la fel de bine. Fiind la litera B, am ieșit printre primii din examen și am rămas pe hol, că îmi așteptam un prieten ca să ne întoarcem împreună la cămin. Când au ieșit și ceilalți, m-au felicitat cu toții, iar unul dintre ei mi-au zis: 

– Bă, i-ai înnebunit p-ăștia din comisie, te-au plăcut enorm! Ai polemizat cu ei, ai invocat teoria lui Alfred Wegener despre deriva continentelor... Bravo, te-au lăudat și după ce ai ieșit. 

Numai că, atunci când s-au făcut publice rezultatele, numele meu nu apărea pe lista celor admiși. N-am disperat, deși bine nu mi-a căzut, vă dați seama, fiindcă era clar că cineva îmi trăsese covorul de sub picioare. 

Anul viitor, în ꞌ57, am dat la Facultatea de Geografie și Geologie a Univesității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Acolo, nemaitrecând printr-o verificare cu țintă, am intrat printre primii – îmi amintesc că s-a căzut și cu media 9,25. La Iași mi-a plăcut mult, mult de tot. Urmam cursurile în cadrul unei secții care se ocupa cu studiul problemelor de geologie, adică de geneză a pământului: seismologie, vulcanologie, climatologie, meteorologie, oceanografie, glaciologie ș.a.m.d., toate acestea fiind legate de formarea munților, mărilor, oceanelor și continentelor. Eram pasionat de toate aceste discipline. 

Doar un an m-am bucurat de studenție, atât. Cu două-trei zile înainte să fiu arestat chiar le spuneam prietenilor că-i prea frumos să fie adevărat. Mă trimiteau la tablă și îmi spuneau: fă Argentina, fă Brazilia, fă Insulele Borneo, fă insulele Japoniei, și le făceam fără greșeală: meridian, paralelă, munți, râuri, fluvii, orașe, lungimi, adâncimi, înălțimi. Da, ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat... 

(Octav Bjoza, arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum a fost destructurată organizația Garda Tineretului Român? Când și cum ați fost arestat? 

Octav Bjoza: Domꞌle, noi am fost prinși dintr-o întâmplare, nu a fost vorba de o trădare. Tatăl lui Vlad Nicolae – fostul meu coleg de bancă de la Liceul ”Andrei Șaguna”, șeful organizației noastre – avea corespondența interceptată de vreo trei ani de zile. Și-l chema exact ca pe fiu: Vlad Nicolae. După absolvire, Vlad a ajuns student la București, eu la Iași, unii în Brașov, alții erau încă elevi – mă refer la camarazii din Garda Tineretului Român. V-am spus, prea multe nici nu apucaserăm să facem, dar aveam planuri mari, că așa-i la vârsta aia. 

La un moment dat, în octombrie ꞌ57, Vlad a trimis o scrisoare de la București la Brașov în care le transmitea unor camarazi că avea impresia că ceva se întâmpla în preajma noastră. Nu se întâmpla nimic încă, dar acea scrisoare a fost interceptată de Securitate. Știau și trei fete despre organizația noastră – pe-atunci liceele erau separate, de băieți și de fete. Una dintre ele era foarte frumoasă, o chema Geta Botez și peste ani avea să se mărite cu adjunctul Securității din Brașov, cu monstruosul Ernest Deitel, adjunctul criminalului Gheorghe Crăciun, un securist mai bătrân cu 15 ani decât ea. Deși știau despre activitățile și planurile nostre, fetele nu ne-au trădat, au dat dovadă de tărie și caracter. 

În cazul meu, la baza acuzațiilor care aveau să îmi fie puse în cârcă la proces se aflau două fraze din corespondența epistolară purtată cu Vlad. Redau din memorie: ”Dragă Octave, poate vom face și noi ceva pentru biata noastră țărișoară!”, la care eu i-am răspuns imediat: ”Dragă Nicule, poți conta pe mine. Am aici foarte mulți prieteni și foarte buni!”.Niciodată securiștii nu au aflat numele vreunuia dintre ei, ceea ce a atras asupra mea un tratament special. 

Revenind, Securitatea a interceptat prima scrisoare a lui Vlad în octombrie ꞌ57 și după aceea ne-a urmărit până în 25 iunie ꞌ58, când ne-a arestat pe toți, la aceeași oră, ne-a săltat din București, Iași, Brașov și Mediaș. Pe mine m-au arestat la Iași. În ziua aia dădusem ultimul examen al sesiunii, pe la ora 15.00, și mă îndreptam spre cămin, plin de voie bună, împreună cu patru prieteni și colegi. Niște țărani vindeau la o tarabă cireșe frumoase, jumătate roșii, jumătate galbene, așa, de-ți luau ochii – am cumpărat vreo două-trei kilograme. Ajunși la cămin, care era lipit de spatele Filarmonicii, am revărsat cireșele pe un ziar despăturit și ne-am așezat turcește, gata de festin. Țin minte că abia apucasem o cireașă și o duceam la gură când s-a deschis ușa și a intrat portarul:

– Care ești Bjoza? Te caută un domn.

Am lăsat cireașa pe ziar și nu i-am mai simțit niciodată gustul. L-am descusut pe portar: e un individ înalt, solid, e mic, e îndesat? Speram să fie vorba de cineva cunoscut. Nu mi-a răspuns, ba chiar și-a ferit privirea. M-am ridicat și le-am spus prietenilor, fără să mă gândesc prea mult:

– Uitați-vă bine la mine, că s-ar putea să nu mă mai vedeți prea curând…  

Aveam un presentiment ciudat, apăsător, simțeam că mi se pregătea ceva. M-am dus la dulap, m-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat actele și am coborât. În hol mă aștepta un ins cu tenul alb, alb și plin de pistrui maronii. Avea părul blond către roșcat, cârlionțat, și purta perciuni mari, stufoși. Nu-i voi uita cât oi trăi ochii ăia mici și porcini. Mi-a spus că trebuie să merg cu el ca să dau o declarație la Comitetul UTM, cum era pe-atunci, că încă nu era UTC. Am luat-o împreună pe lângă flancul drept al Teatrului Național și, când să cotim spre fațadă, acolo unde este statuia lui Vasile Alecsandri, am remarcat un Land Rover carosat, mic, tip mașină de teren. De-o parte și de alta, patru vlăjgani dădeau cu vârful pantofilor în anvelope, ca și cum ar fi verificat starea cauciucurilor, fiecare la câte o roată. Când ne-am apropiat, albiciosul m-a prins de mână și a șuierat amenințător:  

– Să nu-ncerci să mă lovești și să fugi că-i mai rău după aia! Ești arestat.

M-au îngrămădit în jeep și dus am fost. Aveam 19 ani și zece luni, o vârstă frumoasă. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada anchetelor de la Securitate? 

Octav Bjoza: La Iași s-au ocupat din plin de mine trei personaje: un strungar devenit locotenent-major de Securitate, Kasparovici Eugen, apoi m-a preluat un frizer ajuns maior de Securitate, David Isidor, și cel din urmă avea să fie doctorul Zilberman, care a semnat că-s bun de pușcărie – e totul în dosarul meu de la CNSAS. Vedeți dumneavoastră, eu și acasă și în închisoare am fost educat că în viață nu contează deloc etniile, fiindcă totul se rezumă la oameni și neoameni, iar culpele și responsabilitățile sunt individuale. ”Dar o să-i găsești greu pe oameni, băiatule”, mă avertiza mama și mare dreptate avea, domꞌle. De aceea, vă spun că după câte am pătimit la Securitatea din Iași, unde am fost bătut și umilit într-un hal fără de hal, dar și în alte hrube ale terorii, eu nu pot să acuz o întreagă etnie evreiască pentru ce mi-au făcut doar câțiva dintre ei, asta ar fi o ticăloșie incomensurabilă domꞌle, și este abject oricine face așa ceva sau gândește astfel. 

În ꞌ89, partidul comunist avea 4-5 milioane de membri. Câți dintre oamenii ăștia au fost vinovați pentru crimele și dezastrul dictaturii? Poate nici 4000-5000 dintr-un total de 4-5 milioane. Și atunci ar fi normal ca tu să-i acuzi de crimă pe toți cei care au avut carnet de membru de partid, în același fel cum fac ăștia cu legionarii, după 70-80 de ani, deși legionarii nici nu mai există? Asta e poliție politică, domnule, e poliție politică făcută în văzul lumii. 

Demonii sunt încă printre noi, o parte dintre ei mai trăiesc și încă împrăștie răul. Noi, foștii deținuți politici, i-am iertat pe torționari și criminali încă de când eram acolo, în spatele gratiilor și a sârmelor ghimpate. Mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu. Cu El nu știu cum vor rezolva. ”Iartă-i, Octăviță, iartă-i băiatule, lasă-i în seama lui Dumnezeu”, mi-am tot zis, până când m-am învățat cu ideea. Vă mărturisesc că nu știu dacă am făcut bine. Oricum, există o certitudine: noi i-am iertat. Însă nu ne-am gândit nicio clipă că legile țării o să-i ocrotească, o să-i apere. La 25 de ani de la momentul ꞌ89 s-au găsit să facă dreptate doar cu Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, numai cu două bestii dintre foarte, foarte mulți criminali în masă care ne-au râs în nas, ne-au dat lecții de moralitate pe la televizor, încă de la începutul anilor ꞌ90, au încasat pensii speciale și au sucombat bine merci în paturile lor. 

La anchete am fost bătut zdravăn de două ori: la Iași și la Brașov. Acum nu mai pun la socoteală nenumăratele palme, pumnii și picioarele care te tot izbeau în decursul anchetei, tratamentul ăsta era ceva la ordinea zilei, ci mă refer la cafteli organizate și de durată, fiindcă în asta excelau porcii de securiști. De două ori m-au bătut în reprize, cu pumnii și picioarele, de abia dacă mai puteam să merg. Și luați în considerare faptul că eram tânăr și aveam o formă fizică excelentă. Te băteau de-ți suna apa în cap. Cea mai mare parte a anchetei s-a desfășurat la Securitatea Iași. Două luni a ținut ancheta lotului nostru. De regulă, interogatoriile aveau loc în miez de noapte, sub o teroare fizică și psihică de neimaginat. Deseori răzbăteau prin pereții ăia urletele și văicărelile celor bătuți. 

Răzvan Gheorghe: Cum a decurs procesul lotului Gărzii Tineretului Român? 

Octav Bjoza: Totul a fost o mascaradă înfiorătoare, în spiritul vremii. Era un procuror, Tiron, care ne-a mitraliat din toate pozițiile, emana ură prin toți porii. Ăsta ne-a catalogat ”lepre legionare”, ”lepădături fasciste” și ”spioni ai imperialismului american” și-apoi a cerut pedepse exemplare, insinuând că am fi plănuit să aruncăm în aer uzina ”Steagul Roșu” și să otrăvim apa orașului. Avocații așa-ziși ai ”apărării” nu făceau altceva decât să ceară clemență din partea instanței – nici măcar nu se opuneau valului de minciuni menite să distrugă viețile unor copii și ale familiilor lor. Îmi amintesc că ștampila cu acronimul organizației noastre, care fusese confecționată din bronz de camaradul Eugen Luca, era prezentă la loc de cinste pe masa completului de judecată fiind considerată un periculos corp delict. 

Totul s-a petrecut pe repede ꞌnainte. Eu am fost condamnat la 15 ani de închisoare și muncă silnică, deși după trei ani și jumătate s-a revenit asupra verdictului, pentru că, v-am spus, noi nu apucaserăm să punem în prcatică mai nimic din câte plănuiserăm. Aflat în sală la pronunțarea sentinței, în 11 octombrie 1958, tatăl meu n-a mai suportat și a sărit în picioare, și-a ridicat pumnii spre cer și a acuzat în gura mare întregul complet de judecată:

– Dumnezeii mamii voastre de bandiți, dați-ne copiii înapoi! 

Urmările n-au întârziat să apară, vă dați seama. Peste doar cinci zile avea să fie arestat de Securitatea din Brașov, anchetat brutal și acuzat de ”tentativă de influențare a completului de judecată prin acte de teroare”. După cinci luni de chinuri și presiuni constante, Tribunalul Militar și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Civil, care l-a achitat, ținând cont de evidentele circumstanțe atenunate. Chiar și așa, tatăl meu nu a mai fost primit niciodată în serviciul avut înainte și a fost nevoit să îndeplinească funcții minore și prost remunerate, de manevrant sau magazioner. Cu fiul și soțul arestați, mamei mele – Georgeta Bjoza – i s-a desfăcut contractul de muncă, sărmana de ea fiind nevoită să rămână fără nicio posibilitate de întreținere timp de mai bine de un an; a lucrat pe ici, pe colo, ca să aibă ce mânca. Întreaga mea familie a suferit teribil, nimic n-a mai fost la fel. 

Inițial, camaradul Vlad Nicolae avea să fie condamnat la 25 ani de închisoare și muncă silnică. Au mai fost cinci băieți cu 20 ani, alți trei-patru cu 17 ani, iar restul, tot vreo trei-patru, printre care și eu, am fost condamnați la 15 ani. Per-total, 15 tineri am primit condamnări însumate la 232 de ani, într-o singură zi. Înaintea noastră, cu mai puțin de un an, avusese loc procesul studenților de la Timișoara, ale căror fapte au fost considerate mult mai grave decât cele acuzate în rechizitoriul Gărzii Tineretului Român, fiindcă ei acționaseră pe diverse planuri, în timp ce noi nu apucaserăm să facem mai nimic. 

Răzvan Gheorghe: Prin ce închisori și lagăre de exterminare v-ați trăit calvarul detenției? 

Octav Bjoza: De-a lungul detenției m-am perindat prin penitenciarele Codlea, Gherla, Văcărești, Jilava, Galați, Brăila și lagărele de exterminare de la Strâmba, Stoenești, Salcia, Bacul ”4” și Grindu-Periprava. Pentru doar 24 de ore, în tranzit, am trecut și prin lagărul de drept comun de la Frecăței. Repet, e culmea: toate astea le-a pătimit un tânăr fără trecut politic, fără avere, fără o familie înstărită. De ce oi fi fost eu în 4 ani din 15 ani plimbat prin nu mai puțin de 14 locuri ale terorii? Dacă vă uitați pe fișa mea penală de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), veți remarca faptul că documentul stipulează doar trei-patru locații, deși am fost purtat prin 14. Bine, securitățile nu se trec, deși acolo se clocea totul. 

Traseul meu a fost acesta: Securitatea Iași, Securitatea Uranus din București și Securitatea Brașov, apoi închisorile Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Fortul 13 Jilava și Văcărești, la care se adaugă lagărele de exterminare din Balta Brăilei: Strâmba, Stoenești-saivane și Salcia. Am ajuns și-n Delta Dunării, pe bacuri plutitoare. Nu mai puțin de 575 de deținuți eram îngrămădiți claie peste grămadă în pântecul unui bac și se murea pe capete acolo, de frig, de foame, din pricina condițiilor inumane de muncă silnică, cu pușca în coaste, din cauza diverselor boli – tuberculoza făcea ravagii pretutindeni iar medicamentele erau inexistente. În perioada în care am fost acolo, criminalul în masa Ion Ficior era comandat suprem peste toate lagărele de exterminare din Delta Dunării, terestre și plutitoare. 

Răzvan Gheorghe: Unde a fost cel mai cumplit? 

Octav Bjoza: Peste tot a fost odios, peste tot au pierit oameni buni și nevinovați – e vorba despre ”poporul dispărut”, așa cum îl numește istoricul și scriitorul Marius Oprea –, dar parcă totuși la stuf era cel mai groaznic. Vorbim de munci istovitoare ce ocupau de la 12 la 16 ore pe zi. Foametea era o constantă, normele uriașe, greu realizabile și pentru niște muncitori profesioniști, darămite pentru niște schelete ambulante, așa cum ajunseserăm noi. Când tăiai stuf lângă mal, trebuia să tai 15 snopi, așa, de-abia puteai să cuprinzi unul. Stuful ăla avea trei-patru metri înălțime – îl tăiam, îl legam și-l transportam până la mal prin mlaștinile alea împuțite pline de insecte, lipitori și șerpi. Asta se-ntâmpla când lucrai la 50-100 de metri de mal, dar când tăiai la 400-500 de metri distanță, vă dați seama cât de greu ne era să cărăm snopii ăia blestemați, iar și iar? În situațiile de genul ăsta, care se iveau deseori, îi lăsam pe deținuții bătrâni și bolnavi să taie stuful în timp ce noi înfigeam coada tarpanului între doi snopi și-i căram până la mal, cu chiu, cu vai, ca să-i protejăm pe ei. Tarpanul e un soi de seceră cu o cadă de vreo 50 de centimetri. 

Să știți că acolo, în iadul acela, tinerii își ofereau munca de peste zi bătrânilor și suferinzilor. Spun asta pentru că seara, când ajungeam zdrobiți în poarta lagărului, brigadierul, care era șef peste 40 de deținuți, trebuia să predea administrației lista cu cei care nu reușiseră să își facă norma. Toți oamenii ăștia erau opriți în poartă și bătuți animalic, cu o ură de nedescris. Și atunci, noi, tinerii, ne dădeam munca noastră bătrânilor și bolnavilor, adică rămâneam să fim bătuți în locul lor, domnule. Ne cafteau de ne rupeau porcii ăia, ne călcau în picioare, ne izbeau cu pumnii, cu ciomegele. Ura, o ură de moarte le schimonosea chipurile. Mulți deținuți au pierit din pricina bătăilor primite în poarta lagărului. Niciodată nu m-am gândit, nici măcar o clipă, să le evit, fiindcă știam că l-ar fi chinuit pe un bătrân în locul meu, pe un bolnav în suferință, și oamenii aceia sfârșiți n-ar fi putut suporta tratamentul ăsta. Oricum mureau ca muștele în cele mai crude și umilitoare condiții. 

Am încasat multă, multă bătaie în lagărele de exterminare din Insula Mare a Brăilei. Am fost un caz aparte – niciodată nu am pus mâinile să mă apăr, niciodată n-am țipat și i-am privit mereu drept în ochi. S-a-ntâmplat o dată că mi-a țâșnit sângele din arcadă. Mi se prelingea fierbinte pe obraz. Știți ce sentiment trăiam atunci? Eram mândru că sunt român, da. Acum să nu mă-ntrebați dacă mai simt o mândrie de genul ăsta. V-am spus, pe-atunci erau câteva noțiuni sfinte pentru noi, printre care neam, patrie, tricolor și credință strămoșească. Am fi murit fără ezitări și cu zâmbetul pe buze pentru țara noastră. În ziua de azi tinerii nu mai sunt așa, se duc la căpșuni, la salahoreală, fug unde văd cu ochii… Ce patrie?! O părăsim fără nici cel mai mic tresărit.  

În perioada detenției eram foarte tânăr și am beneficiat din plin de rezistența, energia și forța fizică specifice vârstei. Dar să știți că-n temniță nu era suficient. Ca să reziști, e necesar să ajungi și la o forță psihică pe măsură. Am învățat de la vechii deținuți cum să-mi găsesc puterea în mine:

– Băiatule, trebuie să ai în permanență mentalitate de învingător, chiar dacă ești aici, printre gratii și sârme ghimpate. Repetă cu glas tare, dacă ești singur, dacă nu, spune-ți în gând: eu sunt un învingător, mie nu mi-e frică, mie nu mi-e foame, mie nu mi-e frig, mie nu mi-e sete. Și așa va fi. 

Răzvan Gheorghe: Și a fost așa? 

Octav Bjoza: A fost și nu a fost, dar am supraviețuit. Mi-am repetat în permanență toate astea, cu voce tare, în șoaptă sau în gând. M-am împins de la spate, cum s-ar zice. Mentalitatea de învingător și moralul ridicat contează enorm în astfel de situații limită, când ești înconjurat de lipsuri elementare, suferință și moarte, multă moarte. Faptul că eram tânăr și în forță m-a ajutat enorm.  

(Octav Bjoza, arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum se murea în lagărele din Balta Brăilei? Au murit oameni lângă dumneavoastră?

Octav Bjoza: Se murea pe capete, domꞌle. Tuberculoza – boala mizeriei și a foamei – făcea ravagii, mușca din plămânii noștri. Deviza torționarilor era ”Lasă-l să crape, că rămâne în plus o pâine pentru Republică!”. În anii ăia, Balta Brăilei era o hecatombă a rezistenței anticomuniste. Lângă mine au murit zece oameni în doar șase luni. Știu numele lor, da, nu le voi uita niciodată. Ce înseamnă lângă mine? Primul și al doilea pat, stânga-dreapta, și patul de deasupra mea. Cei despre care vă vorbesc au murit în intervalul 1 ianuarie-30 iunie 1960. Așa se murea și în alte barăci, încăperi, zvonurile umblau printre deținuți. Bătrânii și bolnavii piereau ca muștele. Îi împachetau în niște rogojini de stuf legate cu sârmă la capete și-i îngropau la grămadă, îi azvârleau Dumnezeu știe pe unde, în miez de noapte, fără cruce, fără însemne. Da, da, poporul dispărut…  Să știți că în cele mai importante momente ale vieții, dar și de Înviere sau de Crăciun, mă gândesc de fiecare dată la cei care nu mai sunt și la toți cei care au suferit alături de mine, pomenind în gând numele fiecăruia. Pentru mine nu este un exercițiu de memorie, ci o datorie.

Răzvan Gheorghe: La Gherla cum a fost?

Octav Bjoza: Am avut ghinionul să fiu transferat la Gherla într-o perioadă în care teroarea răbufnise de o manieră cumplită. Am ajuns acolo la doar câteva luni după marea revoltă a frontieriștilor – 14 iunie 1958. Spirite libere și neîmblânzite, sătui de regimul extrem de dur aplicat deținuților politici din marea închisoare transilvăneană, frontieriștii au aprins și întreținut flacăra rebeliunii, totul pornind din camera lor, camera 86, și-apoi împrăștiindu-se și în alte camere și zone ale penitenciarului. Dând dovadă de un curaj ieșit din comun, frontieriștii – tineri în marea lor majoritate – au rezistat baricadați două zile, ba chiar au smuls și au aruncat obloanele ferestrelor cu vedere la oraș, au înjurat guvernul comunist, partidul unic, l-au înjurat și pe criminalul în masă Petre Goiciu, comandantul Gherlei, au strigat ”Să vină Crucea Roșie!”, ”Vrem pachet și vorbitor!” și au cântat ”Pe-al nostrum steag” și ”Deșteaptă-te române”. Trecătorilor nu le veanea să credă ce vedeau și auzeau, vă puteți da seama ce spume a făcut porcul de Goiciu și întreaga Securitate. Represaliile aveau să fie abominabile: după o intrare în forță a gardienilor, participanții la revoltă au fost călcați în picioare, torturați și împrăștiați prin alte camere, locații. Au urmat anchete brutale, noi torturi și presiuni. Peste 20 de deținuți au primit pedepse suplimentare cuprinse între 5 și 15 ani. În această atmosferă de represiune extremă am ajuns și eu la Gherla. Ca să vă faceți o idee, vă spun că la Gherla și la Bacul 4 făceam baie o data la vreo trei luni. 

De altfel, cea mai cumplită bătaie din viața mea am primit-o la Gherla, de la torționarul Constantin Istrate, adjunctul ofițerului politic Domokoș. După ꞌ89 aveam să-l reperez pe Istrate – locuia într-o comună de pe lângă Timișoara și am tot amânat să-i fac o vizită, am amânat până când am auzit că a murit. Voiam să-l văd pentru ultima oară, să-l privesc în ochii ăia goi. Boul ăsta m-a bătut de m-a nenorocit. M-a bătut cu un ditamai ciocanul la tălpi, domꞌle, doar imaginați-vă de ce erau în stare…

Răzvan Gheorghe: Cum s-a întâmplat?  

Octav Bjoza: Vedeți dumneavoastră, încă din ꞌ52, deținuții politici de la Gherla n-au mai avut ciorapi. La Gherla exista o veche și criminală tradiție a frigului. Bătaia despre care vă voi relata am primit-o spre sfârșitul lui februarie ꞌ59, când gerurile erau înfricoșătoare.  Împreună cu un țăran am ieșit desculți din celulă, fiindcă așa prevedea regulamentul intern, vezi Doamne ca să nu poată deținuții din alte celule să numere câți suntem, după zgomotul bocancilor, sau să prindă de veste că eram mutați dintr-o parte în alta. Trebuia să ieșim în picioarele goale sau în ciorapi, dar cum ciorapi nu mai existau din ꞌ52… Bruta de Constantin Istrate stătea lângă balustradă, chiar la ușa ofițerului de serviciu – se vedea de la o poștă că era pus pe harță și așa era mai tot timpul, fiindcă Istrate se număra printre cei mai sadici torționari ai Gherlei, i-a nenorocit pe mulți. În ziua aia am avut ghinionul să i se pună pata pe mine și pe țăranul ăsta. 

-Aaaaaa, bandiților! De ce n-aveți grijă de sănătatea voastră? Vreți să mă băgați în pușcărie alături de voi, a? Cum, cum să ieșiți desculți? 

Am rămas perplecși. Știam prea bine ce prevedea regulamentul intern, fiindcă noi sufeream frigurile alea îngrozitoare, nu psihopatul ăsta, și mai știam la fel de bine că ne-ar fi oprit și dacă am fi ieșit încălțați, sub pretextul că am fi intenționat, prin zgomotul mersului nostru, să transmitem nu știu ce informații importante altor deținuți. Porcul ăla împuțit voia neaparat să ne caftească, atunci și acolo. Așa își făcea el ziua frumoasă. 

-Să trăiți, domnule comandant – așa trebuia să ne adesăm scursurii ăleia – știți că n-avem ciorapi…, am bâiguit, cu o jumătate de gură, dar mi-a tăiat-o din scurt, înainte să mai aduc vorba și de regulament. 

-Aaaaaaa… așa deci, n-aveți ciorapi? Lasꞌ că vă dau io ciorapi, fir-ați ai dracuꞌ de bandiți…

Abia în momentul ăla am remarcat, cu groază, că Istrate legăna ceva în mâna dreaptă, pe lângă picior: ciocanul cu care băteau ei în gratii, ca să le verifice, la preluarea fiecărui schimb, să nu care cumva să evadeze ”bandiții”. Ciocanul ăla nenorocit era un cilindru de stejar cu un diametru mare, înalt și cu o coadă zdravănă, de vreun metru și 20 de centimetri, din salcâm sau carpen, din esență fibroasă ca să nu se rupă. 

Istrate ne-a băgat în camera ofițerului de serviciu și ne-a ordonat să ne întindem pe burtă. Ne țineam bonetele în dinți și picioarele ridicate de la genunchi, cu tălpile apropiate. Porcul s-a dat puțin înapoi, și-a frecat palmele și a început să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. Nu simțeai decât primele patru-cinci lovituri, care te săgetau până-n creștet. După aceea era de parcă întregul corp se arcuia și aveai senzația de levitație fracțiuni de secundă. Iar lovea, iar aveai  impresia că te desprinzi de pardoseală și că rămâi câteva clipe în aer. Nu mai resimțeai durerea. Însă adevăratele chinuri veneau după aceea. În orice caz, 40 de zile aveam să mă târăsc numai în genunchi și în coate, ca un invalid. Iată că m-a ajutat Dumnezeu și n-am rămas cu nicio fisură, că-s oscioarele alea atât de fine, de fragile. 

Se bătea cu bestialitate peste tot în pușcăriile și în lagărele comuniste. Există numeroase dovezi concludente care arată că torționarii erau școliți centralizat de Securitate. Ofițerii politici erau chemați în Capitală și li se spunea: de mâine întețiți bătăile, foamea, măriți normele de muncă. Da, categoric că așa se întâmpla. Securitatea și partidul unic pompau valuri de ură în acefalii ăștia, fiindcă bestiarul dădea p-afară de lepre, scursuri și lumpeni, care apoi veneau montați să ne joace în picioare și să ne umilească.  

Răzvan Gheorghe: Știu că la un moment dat ați fost la un pas să muriți de tuberculoză. Se întâmpla în Balta Brăilei. Cum ați scăpat? 

Octav Bjoza: Da, eram în lagărul de la Strâmba. Într-o seară ne întorceam uzi leoarcă de la muncă. Ploua mocănește de o săptămână întreagă. Din hainele noastre – să le spunem zdrențe, fiindcă asta erau – ieșeau aburi, nu se mai uscau niciodată. Cu noi erau și doi medici deținuți, în convoiul ăla blestemat care se târa prin nămoluri și mlaștini. Unul se numea Victor Gordan, era de prin părțile Clujului – acum câțiva ani trăia prin Statele Unite – și celălalt, Badiu, din Iași. Deși tinerel, Gordan era deja medic, în timp ce Badiu fusese arestat chiar înaintea examenului de stat, cum i se spunea pe atunci, acum i se zice masterat. Când am ajuns în lagăr, simțeam așa, o oarecare amorțeală, o stare puțin ciudată, dar n-am luat-o în seamă, credeam că-i de la oboseală. 

-Ce-i cu tine?, m-a întrebat Victor Gordan, la un moment dat.

-Ce să fie, nimic…

Mi-a pus palma pe frunte și s-a încruntat:

-Ai febră mare. Arzi ca focul. 

A luat o cană de aluminiu, a pus-o cu gura pe spatele meu, și-a alipit urechea de fundul ei și a ascultat cu atenție când am tras aer în piept. Doctorii și-au dat cana de la unul la celălalt, au ascultat de mai multe ori, șușoteau și făceau fețe-fețe. Diagnosticul a venit ca o palmă:

-Ai dublă pneumonie, ce ne facem? 

Și aveau dreptate, chiar aia aveam. Ca o paranteză, odată am ascultat și eu un bolnav de tuberculoză în stare terminală cu o cană de aluminiu pusă pe spinare și am auzit cum îi șuiera aerul prin cavitățile din plămâni. ”Ce ne facem?” era, într-adevăr, cea mai importantă întrebare, întrucât la Strâmba nu existau medicamente.  

În timp ce ne scormoneam creierii cu întrebarea asta, vedem că pe lângă noi trece un gardian care era responsabil cu grajdul de cai al lagărului. La Strâmba erau și doi prieteni de-ai mei din Garda Tineretului Român, gemenii Tiberiu și Eugen Luca, iar unul dintre ei a dat fuga după gardianul ăla și a început să-l implore cu cerul și cu pământul să ne dea nouă niște flacoane de 200 de mililitri de streptomicină veterinară, pe care le văzuse prin grajd. Alea nu erau medicamente pentru noi, erau pentru cai. Te ajutau cât să pui lumânarea sub borcan și să-l ridici, din când în când, ca să-i mai dai un pic de aer.    

-Domnule sergent-major, ne dați voie să le luăm? 

-Nu știu, bă, și lăsați-mă în pace!, s-a rățoit ăla, dar doar ca să fie acoperit dacă l-ar fi auzit vreun coleg de-al lui, fiindcă apoi a luat-o în direcția opusă grajdului și ne-a dat de înțeles, din ochi, că puteam să luăm flacoanele.

Am avut noroc cu gardianul ăsta, care nu era la fel de infect și de sadic ca tovărășii lui. Gordan și Badiu au luat flacoanele și mi-au pregătit o doză-șoc, pe care mi-au administrat-o cu o ditamai seringa de cai, d-aia de jumătate de litru. Știu asta din povestirile celorlalți, că eu deja aiuram. 

Deși eram mai mult mort decât viu, administrația m-a pus într-o căruță și m-a trimis la lagărul de la Salcia. În baraca în care am fost introdus, cică ”infirmerie”, pe patul de lângă mine l-am remarcat pe Aurel Baghiu, unul dintre cei trei studenți care, la sfîrșitul lunii octombrie, în ꞌ56, au reușit să scoată în stradă, în centrul Timișoarei, între 2000 și 3000 de studenți care au cerut să plece rușii din Ungaria. Când Kremlinul a sufocat în sânge Revoluția Ungară, studenții români au luat atitudine, s-au solidarizat cu studenții din Budapesta, deși represiunea s-a dovedit cumplită. Aurel Baghiu avea plămânii ciuruiți de tuberculoză, săracul. S-a stins la Cluj, în urmă cu vreo 13 ani. Am fost la înmormântarea lui, am luat cuvântul și după aia mi-a părut rău, fiindcă i-am făcut pe toți să plângă în hohote. 

La Salcia m-au consultat alți doi medici: Constantin Trifan, chirurg, de loc din Buzău, dar refugiat de război în Făgăraș, și doctorul Petru Orășean, de loc dintr-o comună din județul Alba, endocrinolog la Spitalul Județean Brașov. Aurel Baghiu avea să-mi povestească episodul, fiindcă eu aiuram în continuare. 

– N-avem niciun medicament aici. Păcat că-i tânăr, până dimineață îl pierdem, i-a zis Trifan lui Orășean. 

Când s-au întors dis-de-dimineață, eu stăteam în fund la capul patului și nu puteam nici să inspir, nici să expir. Simțeam cum se înfigeau pumnale în mine. A fost o perioadă extrem, extrem de grea, am stat pe buza prăpastiei, dar m-a ajutat Dumnezeu și m-am însănătoșit fără medicamente și tratamente, fiindcă la Strâmba, la Salcia și în toate celelalte lagăre de exterminare din Balta Brăilei nu exista așa ceva. Totuși, m-a ajutat și doza aceea șoc de streptomicină veterinară, fără de care cred că m-aș fi curățat încă de la Strâmba. 

La momentul respectiv însă, când mă simțeam ca străpuns de pumnale, nimeni nu mai credea că voi supraviețui. Eu nici nu mai știu ce credeam, fiindcă aiuram în permanență, aveam febră peste 40 de grade. Medicii deținuți aveau voie să facă un raport către medicul securist și dacă ăla era de acord, raportul se trimitea la Direcția Generală a Penitenciarelor, spre aprobare, ca să te transfere la penitenciarul-spital de la Văcărești. Numai că aprobarea asta nu era niciodată utilă – în cazul meu a venit abia peste vreo șase luni, când ori erai sănătos, ori erai mort și îngropat. Când în sfârșit a ajuns, eram sănătos, slavă Domnului, îmi revenisem complet și nici nu voiam să aud să mă duc la Văcărești. Ca deținut, nu voiai să te duci la celulă, la gratii și obloane, unde nu prea aveai aer și mâncare. Totuși în lagărele de muncă era puțin mai bună mâncarea, fiindcă te supuneau în mod constant la eforturi fizice. Și-apoi, la Salcia mai găseam frunze de păpădie, mai aveam șansa să dăm peste un fir de lobodă, se mai milostivea vreun țăran de necazul nostru… 

Fiindcă am făcut scandal și m-am împotrivit transferului, gardienii mi-au pus lanțuri la picioare și m-au trimis cu forța la Văcărești. Atunci a fost prima oară când am purtat lanțuri. Văzându-mă cătrănit, un deținut bătrân mi-a explicat că ar trebui să mă bucur că purtam lanțuri, fiindcă așa știam că nu mă vor împușca pe drum, sub pretextul unei așa-zise tentative de evadare. 

Până la Văcărești m-au escortat un militar înarmat cu un pistol mitralieră, un gardian și un câine lup. La început am călătorit cu vaporul. Pe atunci vapoarele aveau zbaturi pe lateral, ziceai că-s roți ca de moară, și motoare cu aburi; mergeau cu lemne, cu cărbuni sau cu ce aveau ăia să arunce pe foc. Sub punte erau compartimentele pentru pasageri și acolo ne-am așezat și noi inițial, într-un separeu. Ori că soldatul a avut un suflet bun, ori nu știu ce s-a întâmplat, că la un moment dat m-a scos pe punte și m-au văzut pasagerii, în marea lor parte lipoveni – ajunsesem o umbră de toată mila, domnule, doar oase și piele, eram vai de mama mea. Când și-au dat seama că-s deținut, cu toții s-au milostivit de mine, mi-au aruncat biscuiți, pâine, bomboane și țigări. Am băgat repede în gură tot ce-am putut, restul am îndesat în poală. Tare mărinimoși și calzi au fost oamenii aceia, deși comunismul s-a dovedit o mană cerească pentru lipovenii din Delta Dunării, foarte mulți dintre ei ajungând gardieni cu salarii babane și uniforme de care erau tare mândri.  

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Văcărești.   

Octav Bjoza: Acolo m-au dus direct la infirmeria penitenciarului, m-au consultat și evident că n-aveam nici pe dracuꞌ. Asta ar fi trebuit să se întâmple în urmă cu șase luni, când mă zbăteam între viață și moarte. Drept urmare, m-au băgat la celulă, exact cum știam că o să se întâmple. Am rămas acolo o lună și ceva. Celulele erau, de fapt, fostele chilii ale călugărilor, umede și apăsătoare. În mijlocul chiliilor se înălța Biserica Văcărești, a cărei prezență mă-ntărea, deși era profanată într-un mod barbar.  

Într-o zi, gardienii au luat un grup de deținuți, printre care mă număram și eu, și ne-au pus să sortăm maldărele de gunoaie stivuite în biserică. Era jegul de pe lume pe pereții ăia, așa, cam la înălțimea unui om, erau împroșcați cu toate mizeriile posibile, zgâriați și plini de urme de bocanci. Nici nu se mai deslușeau chipurile de sfinți. Puțea a mucegai și a materiale putrezite. Acolo erau ținute grămezi de haine militare, unele luate chiar de pe cadavre. Eu purtam o manta pătată de sânge închegat și cineva mi-a spus că-i din Primul Război Mondial. Toate zdrențele și gunoaiele alea erau depozitate în Biserica Văcărești, care ajunsese un soi de magazie. Trebuia să le scoatem în curte, să le fluturăm nițel, așa, de ochii lumii, să le sortăm – adică nădragii la nădragi, vestoanele la vestoane, bocancii la fel, chestii d-astea – și să le îngrămădim la loc, în umezeala aia duhnitoare. 

Printre alții, la Văcărești am stat cu doctorul Brătescu, din București, locuise pe Bulevardul Eroilor, cu Ilie Tămăilă, țăran din județul Dâmbovița, cu Rogozea, din Puchenii Mari, și cu Dumitru Ardelean, din Maramureș, de loc de prin împrejurimile Bârsanei. 

Răzvan Gheorghe: Urma să ajungeți la Jilava, marea închisoare de tranzit. Cum a fost la Fortul 13?  

Octav Bjoza: La Jilava am ajuns dintr-o întâmplare. După perioada petrecută la Văcărești am fost transferat din nou la Salcia, de unde mă aduseseră degeaba, când cu aprobarea aia. M-au dus la Tulcea, mi-au dat un sfert de pâine neagră, o felie de slănină râncedă, îngălbenită, cu sare pe ea, și o bucățică de marmeladă. Hămesit cum eram, am mâncat imediat totul. Am fost transportat cu un vagon-dubă care avea închizătoarea defectă, ușa nu putea fi închisă din exterior, așa că mă legaseră de un belciug cu o cătușă. Puteam să mă ridic în picioare și să mă scarpin cu mâna dreaptă, dar doar atât. Eram singur în compartimentul-celulă. De la Tulcea ar fi trebuit să ajung la Salcia, dar era sâmbătă după-amiază și tot personalul penitenciarului era plecat la o nuntă. Neavând cine să semneze de primire, am rămas în duba aia. Vă dați seama că am stat acolo ore-n șir, încătușat, mi-era foame, mi-era sete, mă dureau oasele. Ferestruica părea o simplă crăpătură și era acoperită cu zăbrele oblice, dispuse pe verticală, astfel încât oricât te-ai fi chinuit nu ai fi putut să vezi decât foarte puțin de-a lungul trenului. În față nu puteai să vezi nimic.  

Când, într-un final, trenul a scrâșnit pe șine și a pornit, m-am bucurat. Credeam că voi ajunge curând la Medgidia, numai că trenul a luat-o la stânga, către Constanța. A mai oprit puțin în haltă la Dorobanțu, unde l-am auzit pe unul strigându-i altuia: 

– Unꞌ te grăbești, mă, în halul ăsta? 

–  Mă grăbesc, mă, că-i ziua luꞌ nevastă-mea. E Sfânta Maria. 

Așa am aflat că era 15 august 1960. În Constanța, fiind multă lume pe peroane, am reușit să întrezăresc niște oameni care mâncau înghețată pe băț. Vedeam asta pentru prima oară în viață. Mă-ntrebam cum dracuꞌ o fi aia. Mi-era o sete de aș fi sorbit un lac întreg. Era o zi înăbușitoare, caniculară, cu un soare jucăuș ce mi se prelingea printre gratii. Apoi, trenul s-a îndreptat spre București și așa am ajuns la Fortul 13, dintr-o pură întâmplare. La Jilava n-am stat mult, doar vreo lună și ceva. Bănuiesc că ați vizitat Fortul 13 și ați văzut celula-pilot. 

Răzvan Gheorghe: Da. Chiar am revăzut-o recent. 

Octav Bjoza: Am stat în celula identică, aia care-i imediat pe partea stângă. E construită în oglindă cu celula-pilot, e la fel de mare și se află în stânga, cum ajungi în capătul coridorului, la dreapta fiind acestă primă celulă, celula-pilot. Acum însă nu mai arată ca în vremea detenției deținuților politici, acum au apărut niște picturi și diverse alte treburi care sunt din perioada de după ꞌ64, când acolo au fost introduși deținuți de drept comun. Tot după ꞌ64 au fost construite și veceurile alea turcești pe care le puteți vedea în colțurile celulelor, pe vremea noastră nu exista așa ceva. Nici godenurile alea rablagite pe care le vedeți astăzi nu existau peste tot în anii detenției politice, și când existau, erau tot degeaba, fiindcă nu-ți dădeau lemne, iar când îți dădeau, îți aduceau doar vreo patru-cinci vreascuri și n-aveai ce să faci cu ele. La Jilava se murea de frig și de toate cele. 

La începutul anilor ꞌ60 încă se bătea la greu la Fortul 13, care avea o îndelungată tradiție a genocidului. La Jilava intrai în bătaie, ieșeai în bătaie, și asta dacă erai norocos și nu-ți rămâneau ciolanele pe acolo. Ce-i drept, prin ꞌ61-ꞌ62 s-a mai simțit o oarecare destindere, dar asta și datorită faptului că, începând cu ꞌ62, au mai dat drumul și unora dintre deținuții care își rejudecaseră procesele – a fost și cazul meu. Însă Jilava a fost dintotdeauna o închisoare monstruoasă cu un regim carceral extrem de sever. 

Celula avea 15 metri pătrați și noi eram 42 de osândiți în doar 12 paturi, ceea ce însemna că ne îngrămădeam trei și jumătate într-un pat. Vă puteți închipui atmosfera de acolo? Dincolo de gratii nu era lumina zilei, nu, domnule, ci obloane masive de lemn. N-aveam nici aer și nici lumină cât am fi avut nevoie. Vara stăteam în pielea goală și făceam coadă la crăpătura de sub ușă. Ne lăsam pe rând pe burtă, inspiram adânc de trei ori și ne reluam locul la coadă pentru a face același lucru din nou și din nou. Era de-a dreptul suprarealist.  

Cât despre gardienii Jilavei, ăștia erau de o cruzime înfiorătoare în marea lor majoritate, niște retardați criminali, cu toții proști făcuți grămadă. La sfârșitul anilor ꞌ40 și la începutul anilor ꞌ50 regimul de exterminare a fost și mai pronunțat. Asta și fiindcă, în proporție de 99%, securiștii erau niște imbecili patentați, și-s elegant că spun doar atât – dacă, dacă era unul din zece puțin școlit și cu ceva sub frunte. Se știe că, încă din anii ꞌ30, baza partidului comunist au fost angajații de la calea ferată, dar nu oricine, ci trei meserii care astăzi nu mai există. Dumneavoastră, cei tineri, nici nu aveți de unde să știți ce erau aceia acari, frânari și manevranți. Acarii schimbau macazul manual, că nu erau automatizări pe-atunci, iar automatizările aveau să apară oricum târziu, abia prin anii ꞌ70. Apoi erau frânarii, căci nu existau frâne cu aer comprimat. La un mărfar de 50-60 de vagoane mici, de zece tone, la fiecare șase-șapte vagoane era o cabină unde abia dacă putea intra un om – în gaura aia stătea frânarul, care trebuia să dea la manivelă oricând era nevoie, pe caniculă sau ger, încotoșmănat cu șubă, cu pâslari și cu căciulă de-aia cu clape, de ziceai că-i soldat sovietic. Când mecanicul trăgea trei scurte, toți frânarii săreau la manivele și dă-i, nenicule, dă-i cât poți… Din cauza asta un mărfar avea nevoie de 800-1000 de metri ca să poată opri. Asta era lumea de unde venea baza partidului comunist, iar ăstora li s-au adăugat toate scursurile disponibile în România sau trimise de la Moscova, toți lumpenii partidului unic.  

Răzvan Gheorghe: Când ați fost eliberat? Cum a fost după aceea? 

Octav Bjoza: Pe 23 iunie 1962, după patru ani de calvar și umilințe îngrozitoare. Eliberarea s-a-ntâmplat într-o vineri către sâmbătă. Am fost eliberat de undeva, de pe la gurile Dunării. Mi-era un dor arzător de mama, de tata și de Carmen Sireteanu, iubirea vieții mele, despre care încă nu v-am povestit, dar o voi face acum. 

Pe Carmen am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o școală generală, iar eu împlinisem 16 ani și urmam cursurile Liceului ”Andrei Șaguna”. Am spus-o și-o voi repet ori de câte ori voi avea ocazia: a fost dragoste la prima vedere, privirea ochilor ei albaștri m-a urmărit din prima clipă și mă va urmări până la moarte. În perioada în care eram student la Iași îi scriam mult și mereu, mistuit de dorul ei. După șase luni de detenție, în celula alăturată a fost introdus tatăl meu, care mi-a transmis, în șoaptă: ”Carmen te va aștepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa!”. O fiară de gardian ne-a interceptat convorbirea și am fost aruncat la izolare pentru două săptămâni, cu mâncare o dată la trei zile. Scrijeleam pe toți pereții temnițelor prin care am trecut: ”Carmen, Carmen…”. De multe ori, atunci când mă simțeam în pragul colapsului, gândul îmi fugea la ea și asta mă-ntărea mereu, mă îmbărbăta. La izolare ajungeai pentru cele mai mărunte motive – de exemplu, simpla deținere a unui rudimentar ac de cusut atrăgea o pedeapsă de șapte zile, cu mâncare o dată la trei zile și cu bătăi oricând aveau ei chef. O foarte eficientă formă de teroare o reprezentau perchezițiile inopinante – când se-ntâmpla asta în lagărele din Balta Brăilei, eram scoși pe platou în pielea goală, în viscol și în ploaie, cu intenția evidentă de a ne îmbolnăvi. Cu toate astea, nici securiștii și nici gratiile temnițelor nu m-au putut împiedica să gândesc, să visez, să sper și să mă rog lui Dumnezeu. 

În ziua în care am lăsat gratiile în urmă, ajuns la Tulcea, am cumpărat, din puținii bani primiți la eliberare, o vedere cu Delta Dunării, locul în care era cât pe ce să-mi las ciolanele, și i-am trimis-o lui Carmen, cu următorul conținut: ”Ție, care ai făcut ca anii să-mi treacă mai repede! Ție, care ai făcut ca zilele să fie mai ușoare! Ție, care m-ai așteptat sigur un an, doi, sau chiar patru, îți mulțumesc pentru toate”. Vă dați seama că eu aveam să ajung la ea înaintea vederii. 

Deși n-avem o meserie – cu trecutul meu, mi-a fost extrem de greu să-mi găsesc ceva –, ne-am căsătorit după doar șase luni, la 11 decembrie 1962. Am încercat amândoi să ne continuăm studiile, în repetate rânduri, însă asta mi s-a permis doar mine, după ani de zile de încercări eșuate. Inițial, timp de trei ani am urmat cursurile unei școli tehnice de instalații în construcții civile și industriale. Carmen avea să fie anchetată în repetate rânduri de Securitatea Brașov, atât în legătură cu vechile mele probleme, cât și în legătură cu speța tatălui ei, care era și mai veche decât a mea. 

Răzvan Gheorghe: La ce speță vă referiți mai exact?

Octav Bjoza: Pe scurt, în ꞌ48, tatăl lui Carmen – Ilie Sireteanu – era comisar de poliție și a fost trimis de autorități să-i spionze pe tinerii anticomuniști care se întâlneau încă la vedere prin luminișurile de la poalele Munților Făgăraș. După una sau două acțiuni, omul a înțeles mârșăvia pe care era pus să o săvârșească și și-a înaintat demisia din poliție, demisie care i-a fost acceptată. Evident că, în ꞌ50 – la acel moment se mutase cu familia în Șcheii Brașovului –, Securitatea i-a înscenat un proces politic, Ilie Sireteanu fiind arestat, condamnat și aruncat în sumbra închisoare din Cetatea Făgărașului, de unde avea să fie eliberat abia în ꞌ54, cu ocazia unor grațieri. Întreaga viață a suferit și a fost hăituit de Securitate.    

Ne-a fost foarte greu să ne facem un rost, extrem de greu, și am fost mereu în vizorul Securității, dar măcar ne-am avut unul pe celălalt. Până la urma am făcut Facultatea Electromecanică din cadrul Institutului Politehnic Brașov, pe care am absolvit-o în 1972. Am făcut-o bine, zic eu, în așa fel încât să nu dau satisfacție vreunui bou, că la câți au fost și sunt în România… Toate studiile n-au valorat prea mult, fiindcă promovările se făceau doar pe criterii politice. Într-un interviu mai vechi am spus așa, cu amărăciune, că cea mai mare suferință a mea n-au fost bătăile, foametea, muncile silnice, temnița lipsită de condiții minime de igienă și asistență medicală, ci faptul că tot restul vieții mele de după eliberare am fost condus de proști. E dureros să te conducă proștii.  

La sfârșitul anilor ꞌ60, împreună cu mai mulți foști colegi din Garda Tineretului Român – Dan Alexandrescu, Ioan Cențiu și Mircea Panaitescu –, am înaintat în justiție o cerere de reabilitare politică, cerere care a fost rezolvată favorabil. Cu toate acestea, regimul m-a considerat tot un ”dușman al poporului”, un ”element periculos”, iar Securitatea m-a supravegheat în permanență. Deși am construit nenumărate blocuri de apartamente și garsoniere, eu nu am primit niciodată locuință din fondul de stat, nu am fost promovat niciodată și nu m-am putut deplasat la muncă sau în scop turistic în țări arabe sau occidentale. Mai mult, unicul meu fiu avea să fie îndepărtat de la Liceul de Marină din Constanța.  

Să vă mai spun un episod interesant petrecut pe la jumătatea anilor ꞌ60. Alexandru Piru, unchiul meu, a fost profesor la Universitatea București, la Litere și Filosofie. Alexandru Piru era căsătorit cu sora tatălui meu și fusese toată viața mâna dreaptă a lui George Călinescu. La moartea lui, Călinescu i-a lăsat biroul de lucru, jilțul, așa-i spunea scaunului, călimara cu toc, penițe, că pe-atunci așa se scria, și o superbitate de scrin venețian, un lădoi pictat la vreo 80 pe 50 de centimetri. Pe scrinul ăsta se adunseră teancuri de dosare cartonate cu șină. Într-o zi, i-am făcut o vizită, nu mai rețin motivul – locuia pe Strada aviator Mircea Florileanu, lângă Cașin – și nu știu ce m-a apucat că am luat unul dintre dosare și am început să-l răsfoiesc. Era plin cu poezii.

-Unchiule, am zis, să știi că îmi plac versurile ăstuia. 

-E un student talentat și inteligent, dar pe cât e de isteț, pe atât e de ticălos, m-a încredințat Alexandru Piru, după ce a văzut numele scris pe dosar. 

-Adică?, l-am descusut. 

-Adică e lipsit de orice moralitate. 

Răzvan Gheorghe: Cine era studentul cu pricina? 

Octav Bjoza: Tovarășul Adrian Păunescu. Dosarele astea se aflau acolo dintr-un singur motiv: înaintea de ”viza” de la partid era nevoie și de cea a unui specialist, așa era în anii ăia. Partidul decidea la urmă dacă ”da” or ”ba”. Toate teancurile alea de dosare așteptau ”viza” lui Alexandru Piru. 

-Le mai las să se-nvechească și le dau drumul peste ceva timp, în funcție de nume, mi-a explicat unchiul, luându-mi din mână dosarul cu poeziile lui Păunescu și aruncându-l peste celelalte.   

Răzvan Gheorghe: Dacă în perioada ꞌ58-ꞌ83 securiștii v-au pus numele de cod ”Bran”, din ꞌ83 până în ꞌ89 v-au botezat ”Călătorul”, suspectând că ați fi vrut să fugiți din țară. Ați intenționat asta? 

Octav Bjoza: Nici vorbă, domꞌle! N-aș fi plecat din țară definitiv niciodată, și asta în pofida dezastrului și a dictaturii criminale de aici. Însă s-a ajuns până acolo încât porcii de securiști mi-au convins și familia că vreau să fac asta, să fug din țară. Eu n-aș fi plecat neam. De altfel, în anii ꞌ90 am avut atâtea și atâtea ocazii, dar am zis mereu nu, rămân aici până la capăt. Într-adevăr, visul vieții mele a fost, încă de mic copil, să călătoresc, să văd întreaga lume, dar ca turist, de aceea m-am și îndreptat spre Facultatea de Geografie și Geologie, însă niciodată nu m-am gândit să îmi părăsesc definitiv țara. Sunt plămădit altfel. 

După ꞌ89, când mi-am văzut dosarul, am simțit și eu, ca mulți alții, gustul de fiere al trădării. Printre informatori s-au numărat și prieteni vechi, amici, cunoscuți, colegi. I-am iertat pe toți. Uneori mă gândesc că, poate, lor le-a fost frică de posibilitatea ca eu să fi fost, la rândul meu, informator al aceleiași Securități, și că ar fi avut de suportat consecințele dacă mi s-ar fi destăinuit și m-ar fi pus în temă. Însă nu a fost deloc așa, fiindcă unii pot semna pactul cu diavolul, dar alții n-ar putea face așa ceva niciodată, și mă bucur enorm că m-am aflat întreaga viață în categoria acestora din urmă. Nu-mi judec turnătorii, dar iau aminte. 

Să știți că eu nu m-am ferit niciodată să recunosc, în plin comunism, că sunt fost deținut politic. Odată am muncit într-un loc șapte-opt ani și acolo eram angajați vreo zece foști deținuți politici pe două etaje. Eu nu știam pe niciunul, ei pe mine mă știau toți. Păi, când nu-mi convenea ceva și mă luam cu unii de prin conducere, n-aveam nici cea mai mică problemă să ies pe sală și să zic în gura mare de dumenezeii și de crucea mamelor lor. Când luam foc și știam că dreptatea era de partea mea, n-aveam grețuri d-astea. Martorii trăiesc și vă pot confirma: ne adunam la mine în birou și le povesteam pe larg câte am pătimit, pe unde mi-au suferit oasele și sufletul. Ei bine, ăștia zece foști deținuți despre care v-am spus n-au scăpat niciodată niciun cuvințel despre mine la Securitate. Jumătate dintre ei făcuseră câte 15 ani de închisoare politică, deci erau piese grele acolo, printre care și frații Clonțea, Ovidiu și Gheorghe. Însă colegii care nu făcuseră pușcărie politică mai dădeau cu goarna pe la Securitate, despre mine, despre alții. Așa erau vremurile, groaznice.  

În urmă cu vreo lună m-a sunat un domn din Germania, mi-a spus că-i fiu de deținut politic și s-a interesat dacă îl ating și pe el prevederile legii referitoare la ajutorul financiar acordat urmașilor. Mi-a zis că-l cheamă Clonțea. I-am relatat că am avut doi colegi, unul Gheorghe, unul Ovidiu. Zice, ”Gheorghe a fost tatăl meu”. Vedeți, ce mică-i lumea?

Răzvan Gheorghe: I-ați mai întâlnit vreodată pe cei doi medici deținuți care v-au salvat viața în lagărul de la Strâmba cu o doză-șoc de streptomicină veterinară?  

Octav Bjoza: Nu, dar s-a întâmplat altceva. În urmă cu trei-patru luni, stimata doamnă Marilena Rotaru m-a rugat să spun câteva cuvinte despre Regele Mihai, fiindcă anul viitor se împlinesc 100 de ani de la nașterea Majestății Sale. Doamna Marilena Rotaru pregătește un amplu proiect comemorativ și mi-a dat o adresă unde să mă duc ca să fiu filmat cu mesajul despre care v-am spus. Acolo m-a așteptat doamna Andreea Berecleanu, căreia i-am acordat cu drag acel interviu de câteva minute. După aceea am mai stat de vorbă despre perioada detenției, despre ce mi s-a întâmplat la Strâmba, că era să mor la un moment dat, dar m-au salvat doi medici, unul așa, altul așa… Și zice Berecleanu: ”Păi, Badiu am avut o rudă. Era cumva din Iași?” Am rămas mască, domꞌle, el era acel Badiu, tânărul arestat înaintea examenului de stat. ”El mi-a salvat viața, într-un lagăr din Balta Brăilei”, i-am spus, și mi se făcuse pielea de găină. De la Andreea Berecleanu am aflat că-i mort de mult, dar trăiește fiul lui, care-i tot medic, și încă un medic foarte bun – e chirurg cardiolog. Mi-a facilitat o discuție cu el. A fost foarte emoționant.

(Octav Bjoza cu rechizitoriul Revoluției, arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Domnule Bjoza, a fost sau n-a fost Revoluție? Pentru cititori, fac precizarea că dumneavoastră ați fost primul care ați intrat, în decembrie 89, în sediul Securității Brașov.

Octav Bjoza: N-a fost, domꞌle. Pot admite cu greu că a fost până la un moment dat, hai să zic până când a fugit Ceaușescu, dar după aia a fost măcel, carnagiu. Comunismul nu a căzut decât de fațadă, iar prăbușirea de fațadă a produs o baie de sânge. La începutul anilor ꞌ90, dacă îți aruncai privirea peste Parlamentul României constatai cu certitudine că ai de-a face cu o mai mica Mare Adunare Națională: secretari de partid, securiști, directori și directorași din comunism, milițieni, membri ai Comitetului Central. Și-atunci, ce Revoluție? Dintre marii criminali mai trăiesc doar trei – Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus – și încă sunt protejați și lăsați să ne râdă în față, cu nesimțirea care i-a caracterizat întreaga viață. 

Din rechizitoriul Revoluției rezultă clar că Ion Iliescu a alergat la ambasadorul Rusiei ca să-i spună că urma să transforme FSN în partid, asta în timp ce pe noi ne mințea că ”niciodată”, și l-a asigurat că tovarășii de la Kremlin pot să stea liniștiți, fiindcă el va duce partidul la 60%, iar pentru celelalte 40% va face o sumedenie de partidulețe care să se sfâșie între ele cât or vrea. Cum a fost și-n ꞌ46, de altfel. Și criminalul de Iliescu s-a ținut de cuvânt, da. A făcut mineriade și a deturnat România de la parcursul ei legitim, firesc, spre Uniunea Europeană și NATO.  

Securitatea și-a reglat conturile cu mine și în ꞌ93, în așa-zisa democrație, când avem să fiu din nou victima poliției politice. Fiindcă am avut curajul să dau în presă numele unor foști torționari brașoveni, am fost anchetat de Parchetul Militar Brașov, prin maiorul Titi Stoenică, fără a mi se spune în procesul cui. Închipuiți-vă că am fost întrebat despre evenimente și persoane din urmă cu 35 de ani, ceea ce demonstrează că în acea instituție nu se schimbase absolut nimic nici după patru ani de la Revoluție. Într-un târziu, au lăsat-o baltă. 

Răzvan Gheorghe: Când credeți că se va face dreptate în Dosarul Revoluției și în cel al Mineriadei? 

Octav Bjoza: Poate peste o generație, poate peste două. Altminteri, mortul nu se mai întoarce de la groapă și ce am pierdut, rămâne pierdut, dacă nu învățăm nimic din lecțiile trecutului, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un trecut recent. Dar eu îmi hrănesc optimismul cu această speranță că poate într-o bună zi se vor naște și în țara noastră tineri care să n-o mai părăsească cu o așa de mare ușurință. Nu uitați: adevărata luptă se dă aici.    

(Octav Bjoza și dosarul original al primei Expoziții anticomuniste din România, Brașov 1992, arhiva Podul.ro)