Transnistria și reflexele imperiale ale Moscovei

Înainte să ne pună în gardă sau să ne inflameze amenințarea voalată a Kremlinului ca răspuns la declarația Maiei Sandu privind necesitatea retragerii trupelor rusești din stânga Nistrului, ar trebui să intuim o doză de frustrare în reacția oferită de purtătorul de cuvânt al președintelui rus. Acesta și-a exprimat speranța că viitoarea administrație de la Chișinău nu va face „pași bruști” și „mișcări subite” în acest sens, avertizând că „schimbarea unui status quo bazat pe spiritul și litera dreptului internațional” poate provoca „o destabilizare serioasă”. 

Trecem peste inexistența vreunui consens internațional care ar conferi vreo brumă de legalitate rămășițelor Armatei a 14-a de peste Nistru. Dimpotrivă, rezoluțiile în vigoare ale Summit-ului OSCE din 1999 și Adunării Generale a ONU din 2018 stabilesc exact contrariul, și anume că Rusiei i se cere să-și retragă complet și necondiționat trupele și munițiile de pe teritoriul Republicii Moldova. Federația Rusă ignoră această realitate de drept incontestabilă, completată de numeroase alte documente internaționale și naționale de notorietate, cum ar fi cele câteva hotărâri ale CEDO favorabile Republicii Moldova (cazul Ilașcu, cel al școlilor românești din regiunea separatistă, etc.) sau hotărârea Curții Constituționale de la Chișinău din 2017 privind caracterul ilegal al dislocării trupelor militare rusești în stânga Nistrului. 

Ce contrapune Kremlinul în schimb acestei realități, pentru a-și susține poziția? 

Nimic juridic, doar o veche situație de pe teren, pe care o prezintă ca fiind obiectivă și pe care a modelat-o tot timpul în beneficiul său. În ultimii ani, cu ajutorul lui Igor Dodon, câtă vreme acesta a părut reprezentativ pentru statul pe care pretinde că l-a condus. 

Suspectat de faptul că își coordona discursurile importante cu serviciile speciale rusești, fiind posibil chiar ca acestea să i le fi scris, Dodon a subminat cu fiecare luare de atitudine față de problema transnistreană poziția oficială a Republicii Moldova. Oriunde a putut: la Moscova, New York, München, Chișinău sau Bender, el a căutat să creeze precedente prin care să dea un caracter relativ și provizoriu conceptelor esențiale de politică internă și externă ale Republicii Moldova. 

Atunci când evita la ONU să ceară retragerea trupelor rusești, când își asuma în numele Republicii Moldova datoria de șapte miliarde de dolari a Transnistriei pentru gazele naturale, fără să aibă mandat pentru asta, sau când îl gratula pe liderul separatist de la Tiraspol cu titulatura de „președinte”, Dodon crea precedente care să poată fi folosite ulterior de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova. Dar și el, și tutorii săi ruși au știut întotdeauna că declarațiile nu pot ține loc de legi sau de acțiuni. Deși a abrogat în 2017 proiectul Strategiei de Securitate Națională, elaborat în mandatul președintelui Timofti cu sprijinul partenerilor internaționali, Dodon n-a reușit, în ultimul și singurul său an de mandat în care a controlat și Parlamentul să schimbe prin lege poziția oficială a Republicii Moldova față de Transnistria și trupele rusești staționate acolo. 

Maia Sandu n-a făcut decât să reia retorica oficială abandonată (dar neanulată) de Dodon, privind retragerea Grupului Operativ de Trupe Ruse și introducerea în zona de securitate a unei misiuni internaționale de pacificatori în locul militarilor ruși. Percepută de Moscova ca un afront la adresa sa, declarația noii președinte este printre primele dintr-un lung șir pe care ea va trebui să aibă curajul să le facă în continuare pentru a reduce dezechilibrele majore pe care le-a creat Dodon în raporturile moldo-ruse. Va fi nevoie de ani de zile pentru ca Federația Rusă să ia în serios liderii de la Chișinău și să-i trateze ca atare după obediența provincială arătată de Dodon. 

Totuși, surprinderea mimată a Kremlinului față de declarațiile care parvin de la Chișinău sugerează că rușii sunt deranjați că n-au reușit în mandatul lui Dodon să-și completeze superioritatea mediatică, politică și militară cu una juridică, care le-ar fi permis în timp să reînnoade cele două maluri ale Nistrului după un mai vechi plan al lor, în care Tiraspolului i se acorda drept de veto asupra proiectelor strategice ale Chișinăului. 

Federația Rusă se vede nevoită să aștepte o altă fereastră de oportunitate și să se limiteze în continuare la valorificarea avantajelor sale tradiționale, care nu sunt puține. Un focar latent de instabilitate cum este Transnistria, unde se găsesc mii de militari ruși și zeci de mii de trupe paramilitare locale, care furnizează cu regularitate pe malul drept agenți de influență, alegători cumpărați, provocări de securitate și, la pachet, marfă de contrabandă în sumă de miliarde de dolari, generatoare de corupție, va hărțui în permanență orice administrație neloială de la Chișinău, ca să nu-i permită Republicii Moldova să înainteze spre Occident.